AFFAIRE CARAMAN c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

AFFAIRE CARAMAN c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA (CtEDO, 2021)

SECȚIUNEA 2 CERINȚA CARAMAN c. REPUBLICA MOLDOVA (Cercetarea nr. 49937/08) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 Februarie 2021 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Caraman c. Republica Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Branko Lubarda, președinte, Valeriu Grițco, Pauliine Koskelo, judecători; și a dlui Hasan Baknarki, grefier adjunct al secțiunii, cererea (n 49937/08) îndreptată împotriva Republicii Moldova, dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Valentina Caraman și dl Leustin Caraman, au sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (□ Convenția din 26 august 2008, decizia de a aduce cererea la cunoștința guvernului moldovenesc, observațiile părților, După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 ianuarie 2021, a adoptat hotărârea în acest sens, la această dată INTRODUCERE În special, aceasta ridică întrebări pe teren la art. 6 alineatul (1) din Convenție. DE FAPT, reclamanții sunt născuți și își au reședința în Chișinău. Ele sunt reprezentate de domnul V. Gandrabur, avocat. Guvernul a fost reprezentat de agentul său, domnul L. Apostol. În 1990, autoritățile locale din Chișinău le-au atribuit reclamanților o locuință socială și le-au eliberat un bon de retribuție (abțibildul de plecare) în temeiul căruia puteau să se instaleze. Printr-o decizie din 15 octombrie 1998, primăria din Chișinău le-a atribuit o altă locuință socială și a abrogat decizia din 1990. Ulterior, celor interesați li s-a acordat un bon de atribuire pentru noua locuință. La 23 martie 2000, Consiliul municipal din Chișinău a anulat decizia din 1998 pentru motivul că, în mai 1998, a doua locuință fusese deja transmisă în proprietatea băncii V. În 2001, un particular, S., a dobândit proprietatea primei locuințe. La 23 ianuarie 2002, primăria din Chișinău a introdus o acțiune împotriva reclamanților și a S. În scopul de a obține anularea celui de-al doilea bon de atribuire, deportarea reclamanților celui de-al doilea imobil și anularea dreptului de proprietate asupra primei locuințe, precum și expulzarea acestuia din această locuință în scopul de a instala reclamanții. Ulterior, banca V. a inițiat și ea o acțiune de expulzare a reclamanților celui de-al doilea loc de cazare, iar S. a introdus o acțiune reconvențională în anulare a primului bon de distribuție, susținând că a fost un cumpărător de bună credință. 10. Prin hotărârea din 17 iulie 2006, Tribunalul din Rișcani (Chișinău) a primit parțial acțiunea Primăriei, a anulat al doilea bon de atribuire și i-a exmatriculat pe reclamanții celei de a doua locuințe. În același timp, Tribunalul a confirmat dreptul de proprietate al S. asupra primei locuințe și a refuzat să-l dea afară. În cele din urmă, instanța a primit integral acțiunea S. și a anulat primul bon de atribuire. 11. Reclamanții au răspuns la apel. Ei susțineau că acțiunea primăriei era tardivă din cauza nerespectării termenului de trei ani, prevăzut la art. 51 din Codul locuințelor. Ei susțineau, de asemenea, că, în temeiul articolului 104 alineatul (2) din acest cod, acestea puteau fi expulzate numai dacă li se furniza o locuință alternativă. 12. Prin hotărârea din 21 iunie 2007, Curtea de Apel din Chișinău a respins cererea ca fiind nefondată și nu s-a pronunțat asupra excepției de la întârzierea invocată de reclamanți. Comisia a considerat că art. 104 alineatul (2) din Codul locuințelor nu putea fi aplicat în speță pe motiv că prima locuință nu era disponibilă și că autoritățile locale nu dispuneau de o locuință alternativă. La 27 februarie 2008, Curtea Supremă de Justiție a adoptat concluziile instanțelor inferioare și le-a confirmat deciziile. CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICUL INTERNELE PERTINENTE 15. Dispozițiile relevante în acest caz din Codul locuințelor al Republicii Sovietice Moldovenești din 3 iunie 1983, în vigoare până la 29 noiembrie 2015, se citeau după cum urmează art. 50. În temeiul deciziei de acordare a locuinței (...), [la autoritatea locală] eliberează cetățeanului bonul de atribuire, care este pe deplin întemeiat pentru instalarea în locuințele alocate. (...) art. 51. Motivele și procedura de anulare a bonului de atribuire (...) În termen de trei ani de la data eliberării, bonul poate fi declarat nul. (...) Art. 104. Consecințele anulării unui bon de atribuire atunci când bonul de atribuire este declarat nul din cauza acțiunilor ilegale ale persoanelor care beneficiază de acesta, ele trebuie să fie deportate fără a le oferi o altă locuință. (...) În cazul în care cuponul valoric este declarat nul din alte motive, persoanele înscrise pe cuponul valoric trebuie să fie expulzate împreună cu atribuirea locuinței ocupate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . instanțele naționale nu și-au examinat motivul întemeiat pe întârzierile acțiunii Primăriei din Chișinău. Ei sunt cei care sunt de părere că art. 6 alin. (1) din Convenție, care este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitatea 17. Guvernul susține că, în fața instanțelor interne, instanțele nu au invocat forțarea dreptului de a acționa al Primăriei din Chișinău. 18. Reclamanții susțin că au formulat o astfel de excepție în cadrul procedurii interne. 19. Curtea consideră că declarația de neobosire a căilor de atac interne este o excepție. Comisia observă în mod clar din cererea interjucată de solicitanți, precum și din acțiunea lor în fața Curții Supreme de Justiție, că aceștia au formulat în mod expres un motiv întemeiat pe întârzierea acțiunii Primăriei din Chișinău. Elementele de care dispune nu îi permit să încheie, și nu reiese din hotărârile pronunțate în speță de instanțele naționale că motivul în cauză a fost invocat în necunoștință cu privire la normele procedurale aplicabile în speță. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului. 20. Constatând, pe de altă parte, că nu este vădit nefondat sau inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea declară că acest lucru este admisibil. Pe fond 21. Reclamanții susțin că instanțele interne nu și-au motivat suficient deciziile în măsura în care ar fi ignorat argumentul lor întemeiat pe nerespectarea de către Primăria Chișinău a termenului de prescripție pentru a fi judecat. 22. Guvernul contestă această teză. 23. Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) din Convenție implică, în sarcina tribunalului Comisia reamintește, de asemenea, jurisprudența constantă conform căreia articolul impune instanțelor să își motiveze deciziile. Domeniul de aplicare al obligației de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie să se analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii. Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune ca partea la o procedură judiciară să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru finalizarea procedurii în cauză (a se vedea, printre multe altele, Paceaão Moreira Sá Fernandes c. Portugalia, nr. 78108/14, § 71, 25 februarie 2020 și cauzele menționate). În speță, Curtea constată că, având în vedere circumstanțele din speță, respectarea termenului de prescripție a fost una dintre problemele esențiale care trebuiau soluționate de judecătorii naționali și că acest punct avea un impact decisiv asupra rezultatului cauzei (compararea cu Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, § 30, seria A n 303-A. În cazul în care instanțele laxiene au considerat că au fost întemeiate, acestea ar fi trebuit să respingă în mod obligatoriu acțiunea Primăriei din Chișinău îndreptată împotriva reclamanților. În acest sens, Comisia reamintește că respectarea criteriilor de admisibilitate pentru introducerea unei căi de atac este un aspect important al dreptului la un proces echitabil (Dacia S.R.L. c. Moldova, nr. 3052/04, § 75, 18 martie 2008 și Nichifor c. Republica Moldova , nr. 5225/10, § 28, 20 septembrie 2016). 25. Prin urmare, Curtea consideră că motivul reclamanților întemeiat pe întârzierea acțiunii impunea un răspuns specific și explicit. Cu toate acestea, instanțele naționale au rămas în imposibilitatea de a face acest lucru și este imposibil să se știe dacă au neglijat pur și simplu acest motiv sau au dorit să îl respingă și, în această ultimă ipoteză, din ce motive (compararea cu Ruiz Torija, citată anterior, § 30). Lebedinschi c. Republica Moldova, nr. 4171/11, § 35, 16 iunie 2015, Nichifor c. Republica Moldova , nr. 5225/10, § 30, 20 septembrie 2016 și Covalenco c. Republica Moldova , nr. 72164/14, § 26, 16 iunie 2020). 26. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că procedura internă nu a fost echitabilă. 27. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALE CONVENȚIEI 28. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, că expulzarea lor fără acordarea unei locuințe alternative era contrară dreptului intern și că acest lucru le-a adus atingere dreptului lor la locuință și dreptului lor la respectarea bunului lor 29. Având în vedere toate faptele cauzei, argumentele părților, precum și concluziile sale formulate mai sus pe teren la art. 6 din Convenție cu privire la lipsa unei motivări suficiente a deciziilor interne, Curtea consideră că Eze c. România, nr. 80529/13, § 65, 21 iunie 2016 și Michał Korgul c. Polonia, nr. 36140/11, § 59, 21 martie 2017). În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 31. Reclamanții solicită 100. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le consideră a fi suferit; această sumă ar corespunde prețului mediu al unui apartament din Chișinău echivalent cu cel de care au fost expulzați; ei solicită, de asemenea, 150 000 EUR pentru prejudiciile morale pe care le-au suferit; în cele din urmă, solicită 1 500 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, fără a furniza dovezi. 32. Guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material solicitat și presupusele încălcări și că, în plus, pretenția formulată în acest sens nu este susținută și susține că sumele solicitate pentru daune morale și proaspete și cheltuieli de judecată sunt excesive. 33. Curtea nu ar putea specula pe calea procedurii interne în cazul în care încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția națională nu a avut loc. Curtea subliniază mai ales că litigiul intern se referea la dreptul de a utiliza o locuință socială și nu la proprietatea deplină asupra acestei locuințe. Prin urmare, Comisia concluzionează că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și, prin urmare, respinge cererea reclamanților în acest sens. Cu toate acestea, în această privință, Comisia subliniază că dreptul moldovean prevede în mod explicit că o hotărâre a Curții care stabilește o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale constituie o cauză specifică de redeschidere a unei proceduri (Covalenco, citată anterior, § 33) Acum este de competența reclamanților să utilizeze această oportunitate. 34. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamanții au trebuit să sufere un prejudiciu din cauza încălcării constatate mai sus. Curtea, hotărând în mod echitabil, le acordă 3 600 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit. 35. În sfârșit, în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată și ținând seama de documentele aflate în posesia sa, Curtea respinge cererea formulată de solicitanți. 36. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L a fost încălcată dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție. A spus că nu este necesar să se ia în considerare admisibilitatea și temeinicia celorlalte obiecții. A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni, suma de 3 600 EUR (trei mii șase sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit, pentru daune morale; convertirea la an a monedei statului pârât la rata aplicabilă la data decontării, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins surplusul cererii de satisfacție echitabilă. Făcută în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 februarie 2021, în temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bak

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE CARAMAN c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

(Requête n

o

49937/08)

ARRÊT

STRASBOURG

16 février 2021

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Caraman c. République de Moldova,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de

:

Branko Lubarda,

président,

Valeriu Grițco,

Pauliine Koskelo,

juges,

et de Hasan Bakırcı,

greffier adjoint

de section

,

Vu

:

la requête (n

o

49937/08) dirigée contre la République de Moldova et dont deux ressortissants de cet État, M

me

Valentina Caraman et M. Leustin Caraman («

les requérants

») ont

saisi la Cour en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»)

le 26 août 2008,

la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement moldave («

le Gouvernement

»),

les observations des parties,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 janvier 2021,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

INTRODUCTION

1.

L’affaire porte sur la motivation alléguée insuffisante des décisions rendues par les juridictions civiles. Elle soulève notamment des questions sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention.

EN FAIT

2.

Les requérants sont nés en 1948 et résident à Chișinău. Ils sont représentés par M

e

V. Gandrabur, avocat.

3.

Le Gouvernement a été représenté par son agent

, M. L. Apostol.

4.

En 1990, les autorités locales de Chișinău attribuèrent aux requérants un logement social et leur délivra un bon d’attribution (

bon de repartiție

) en vertu duquel ils pouvaient s’y installer.

5.

Par une décision du 15 octobre 1998, la mairie de Chișinău leur attribua un autre logement social et abrogea la décision de 1990. Par la suite, les intéressés se virent délivrer un bon d’attribution pour le nouveau logement.

6.

Le 23 mars 2000, le conseil municipal de Chișinău annula la décision de 1998 au motif que, en mai 1998, le second logement avait déjà été transmis dans la propriété de la banque V.

7.

En 2001, un particulier, S., acquit la propriété du premier logement.

8.

Le 23 janvier 2002, la mairie de Chișinău intenta une action à l’encontre des requérants et de S. aux fins d’obtenir l’annulation du second bon d’attribution, l’expulsion des requérants du second logement, et l’annulation du droit de propriété de S. sur le premier logement ainsi que son expulsion de ce logement en vue d’y installer les requérants.

9.

Par la suite, la banque V. engagea elle aussi une action en expulsion des requérants du second logement. Quant à lui, S. introduisit une action reconventionnelle en annulation du premier bon de répartition, arguant qu’il était un acquéreur de bonne foi.

10.

Par un jugement du 17 juillet 2006, le tribunal de Rîșcani (Chișinău) accueillit partiellement l’action de la mairie, annula le second bon d’attribution et expulsa les requérants du second logement. En même temps, il confirma le droit de propriété de S. sur le premier logement et refusa de l’expulser. Enfin, le tribunal accueillit intégralement l’action de S. et annula le premier bon d’attribution.

11.

Les requérants interjetèrent appel. Ils arguaient que l’action de la mairie était tardive au motif du non-respect du délai de trois ans, prévu à l’article

51 du code des logements. Ils soutenaient également que, en application de l’article 104 § 2 de ce code, ils pouvaient être expulsés seulement si un logement alternatif leur était fourni.

12.

Par un arrêt du 21 juin 2007, la cour d’appel de Chișinău rejeta l’appel comme mal fondé. Elle ne se prononça pas sur l’exception de tardivité soulevée par les requérants. Elle considéra que l’article 104 § 2 du code des logements ne pouvait pas être appliqué en l’espèce au motif que le premier logement n’était pas disponible et que les autorités locales ne disposaient pas d’un logement alternatif.

13.

Les requérants formèrent un recours dans lequel ils réitérèrent leurs arguments.

14.

Le 27 février 2008, la Cour suprême de justice fit siennes les conclusions des instances inférieures et confirma leurs décisions.

LE CADRE JURIDIQUE ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

15.

Les dispositions pertinentes en l’espèce du

code des logements de la République soviétique socialiste moldave du 3 juin 1983, en vigueur jusqu’au 29 novembre 2015, se lisaient comme suit

:

Article 50.

Le bon d’attribution du logement

«

En vertu de la décision d’attribuer le logement (...), [l’autorité locale] délivre au citoyen le bon d’attribution, qui est l’unique fondement pour l’installation dans le logement alloué. (...)

»

Article 51.

Les motifs et la procédure d’annulation du bon d’attribution

«

(...)

Le bon d’attribution peut être déclaré nul dans les trois ans à partir de la date de sa délivrance. (...)

»

Article 104.

Les conséquences de l’annulation d’un bon d’attribution

«

1.

Lorsque le bon d’attribution est déclaré nul en raison des actions illégales des personnes qui en bénéficient, elles doivent être expulsées sans leur fournir un autre logement. (...)

2.

Lorsque le bon d’attribution est déclaré nul pour d’autres motifs, les personnes inscrites sur ce bon doivent être expulsées avec l’attribution du logement occupé antérieurement ou d’un autre logement.

»

EN DROIT

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

16.

Les requérants se plaignent

que les tribunaux nationaux n’ont pas examiné leur moyen tiré de la tardivité de l’action de la mairie de Chișinău.

Ils invoquent

l’article 6 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Sur la recevabilité

17.

Le Gouvernement soutient que, devant les juridictions internes, les requérants n’ont pas invoqué la forclusion du droit d’agir de la mairie de Chișinău.

18.

Les requérants affirment avoir énoncé une telle exception dans le cadre de la procédure interne.

19.

La Cour estime que l’assertion du Gouvernement s’analyse en une exception de non-épuisement des voies de recours internes. Elle remarque qu’il ressort de l’appel interjeté par les requérants, ainsi que de leur recours devant la Cour suprême de justice, que ceux-ci ont formulé de manière expresse un moyen tiré de la tardiveté de l’action de la mairie de Chișinău. Les éléments dont elle dispose ne lui permettent pas de conclure, et il ne ressort pas des décisions rendues en l’espèce par les tribunaux nationaux, que le moyen en question a été soulevé en méconnaissance des normes procédurales applicables en l’espèce. Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement.

20.

Constatant par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article

35 de la Convention, la Cour le déclare recevable.

Sur le fond

21.

Les requérants arguent que les juridictions internes n’ont pas suffisamment motivé leurs décisions en ce qu’elles auraient ignoré leur argument fondé sur le non-respect par la mairie de Chișinău du délai de prescription pour ester en justice.

22.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

23.

La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention implique, à la charge du «

tribunal

», l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties (voir, parmi beaucoup d’autres,

Perez c. France

[GC], n

o

47287/99, § 80, CEDH 2004

‑

I, et

Loupas c.

Grèce

, n

o

21268/16, § 37, 20 juin 2019). Elle rappelle également sa jurisprudence constante selon laquelle cet article oblige en outre les tribunaux à motiver leurs décisions. L’étendue du devoir de motivation peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce. Sans exiger une réponse détaillée à chaque argument du plaignant, cette obligation présuppose que la partie à une procédure judiciaire puisse s’attendre à une réponse spécifique et explicite aux moyens décisifs pour l’issue de la procédure en cause (voir, parmi beaucoup d’autres,

Paixão Moreira Sá Fernandes c. Portugal

, n

o

78108/14, §

71, 25 février 2020 et les affaires qui y sont citées).

24.

En l’espèce, la Cour observe d’emblée que, compte tenu des circonstances de l’espèce, le respect du délai de prescription était une des questions essentielles qui devaient être tranchées par les juges nationaux et que ce point avait une incidence décisive sur l’issue de l’affaire (comparer avec

Ruiz Torija c. Espagne

, 9

décembre 1994, § 30, série A n

o

303-A). Si les tribunaux l’avaient jugé fondé, ils auraient dû nécessairement rejeter l’action de la mairie de Chișinău dirigée contre les requérants. À ce titre, elle rappelle que le respect des critères de recevabilité pour introduire un recours est un aspect important du droit à un procès équitable (

Dacia S.R.L. c.

Moldova

, n

o

3052/04, § 75, 18 mars 2008, et

Nichifor c. République de Moldova

, n

o

52205/10, § 28, 20 septembre 2016).

25.

La Cour estime donc que le moyen des requérants tiré de la tardiveté de l’action exigeait une réponse spécifique et explicite. Les tribunaux nationaux sont cependant restés en défaut de le faire et il est impossible de savoir s’ils ont simplement négligé ce moyen ou bien ont voulu le rejeter et, dans cette dernière hypothèse, pour quelles raisons (comparer avec

Ruiz

Torija

, précité, § 30,

Lebedinschi c. République de Moldova

, n

o

41971/11, §

35, 16 juin 2015,

Nichifor c. République de Moldova

, n

o

52205/10, §

30, 20

septembre 2016, et

Covalenco c. République de Moldova

, n

o

72164/14, §

26, 16 juin 2020).

26.

Les considérations qui précèdent sont suffisantes pour permettre à la Cour de conclure que la procédure interne n’a pas été équitable.

27.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE LA CONVENTION

28.

Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention et l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, les requérants se plaignent en outre que leur expulsion sans l’octroi d’un logement alternatif était contraire au droit interne et que cela a porté atteinte à leur droit au logement ainsi qu’à leur droit au respect de leur bien

s.

29.

Compte tenu de l’ensemble des faits de la cause, des arguments des parties, ainsi que de ses conclusions opérées ci-dessus sur le terrain de l’article 6 de la Convention quant à l’absence d’une motivation suffisante des décisions internes, la Cour estime qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur la recevabilité et le fond des autres griefs soulevés par les requérants (pour une approche similaire voir

Eze c. Roumanie

, n

o

80529/13, §

65, 21 juin 2016, et

Michał Korgul c. Pologne

, n

o

36140/11, § 59, 21 mars 2017).

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

30.

Aux termes de l’article 41 de la Convention

:

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

31.

Les requérants demandent 100

000 euros (EUR) pour le préjudice matériel qu’ils estiment avoir subi. Cette somme correspondrait au prix moyen d’un appartement à Chișinău équivalent à celui dont ils ont été expulsés. Ils réclament également 150

000 EUR pour le préjudice moral qu’ils disent avoir subi. Enfin, ils demandent 1

500 EUR au titre des frais et dépens, sans en fournir des justificatifs.

32.

Le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le préjudice matériel réclamé et les violations alléguées, et que, de surcroît, la prétention formulée à ce titre n’est pas étayée. Il plaide également que les montants demandés pour dommage moral et frais et dépens sont excessifs.

33.

La Cour ne saurait spéculer sur l’issue de la procédure interne si la violation de l’article 6 § 1 de la Convention n’avait pas eu lieu. Elle relève surtout que le litige interne portait sur le droit d’utiliser un logement social et non pas sur la pleine propriété à l’égard de ce logement. Elle conclut donc à l’absence d’un lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Partant, elle rejette la demande des requérants à ce titre. À ce sujet, elle relève toutefois que le droit moldave prévoit de manière explicite qu’un arrêt de la Cour concluant à une violation de la Convention ou de ses Protocoles constitue une cause spécifique de réouverture d’une procédure (

Covalenco

, précité, § 33). Il appartient maintenant aux requérants d’utiliser cette opportunité.

34.

Quant au dommage moral,

la Cour considère que les requérants ont dû subir un préjudice en raison de la violation constatée ci-dessus. Statuant en équité, la Cour leur octroie 3

600

EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt.

35.

Pour ce qui est enfin des frais et dépens et compte tenu des documents en sa possession, la Cour rejette la demande formulée par les requérants.

36.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR,

À L’UNANIMITÉ

,

Déclare

recevable le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention relatif à la motivation des décisions internes

;

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner la recevabilité et le bien-fondé des autres griefs

;

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser aux requérants, dans un délai de trois mois la somme de 3

600 EUR (trois mille six cents euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt, pour dommage moral,

à convertir ans la monnaie de l’État défendeur

au taux applicable à la date du règlement,

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

Rejette

le surplus de la demande de satisfaction équitable.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 février 2021, en application de l’article

77

§§

2 et

3 du règlement.

Hasan Bakırcı

Branko Lubarda

Greffier adjoint

Président