CASE OF HASSINE v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Remainder inadmissible (Art. 35) Admissibility criteria;(Art. 35-1) Exhaustion of domestic remedies;Violation of Article 1 of Protocol No. 7 - Procedural safeguards relating to expulsion of aliens (Article 1 para. 1 of Protocol No. 7 - Expulsion of an alien);Non-pecuniary damage - award (Article 41 - Non-pecuniary damage;Just satisfaction)
CASE OF HASSINE v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2021)
Tradus
ș
i revizuit de IER (http://ier.gov.ro/)
CURTEA
EUROPEANĂ
A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA
A PATRA
CAUZA HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 36328/13)
HOTĂRÂRE
Art. 1 P7
• Garanții
procedurale în cazul
expulzărilor
de
străini •
Expulzare
pronunțată
de o
instanță
pentru
rațiuni
de securitate
națională
pe baza unor
informații
clasificate secrete necomunicate reclamantului
ș
i în
absența
unor
garanții
compensatorii suficiente
•
Lipsa
examinării
de
către
o
instanț
ă
națională independentă
a
necesității
importantelor restrângeri ale drepturil
or
procedurale ale reclamantului
•
Nicio
informație primită
de acesta cu privire
la comportamentul
său
de
natură să
constituie un risc pentru securitatea
națională ș
i la
desfășurarea
momentelor cheie ale procedurii
•
Lipsa
compensării
restrângerilor prin simplul fapt
că
decizia de expulzare a fost
luată
de înalte
autorități
judiciare independente,
fără
a se putea constata
exercitarea
concretă
a puterilor conferite de legea
națională
STRASBOURG
9 martie 2021
Definitivă
09/06/2021
Hotărârea
a
rămas definitivă
în
condițiile prevăzute
la art. 44 § 2 din
Convenți
e.
Aceasta poate suferi
modificări
de
formă.
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
În cauza Hassine împotriva României,
Curtea
Europeană
a Drepturilor Omului
(Secția
a patra),
reunită
într-o
cameră compusă
din:
Yonko Grozev,
președinte,
Tim Eicke,
Faris
Vehabović,
Iulia Antoanella Motoc,
Armen Harutyunyan,
Pere Pastor Vilanova,
Jolien Schukking,
judecători,
ș
i Ilse Freiwirth,
grefier adjunct de
secție
,
Având în vedere:
cererea (nr.
36328/13)
îndreptată
împotriva României, prin care un
resortisant tunisian, dl Amine Hassine
(„reclamantul“),
a sesizat Curtea în
temeiul art.
34 din
Convenția
pentru
apărarea
drepturilor omului
ș
i a
libertăților
fundamentale
(„Convenția“)
la 30 aprilie 201
3,
decizia de a aduce prezenta cerere la
cunoștința
Guvernului româ
n
(„Guvernul“),
observațiile părților,
după
ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 februarie 2021,
pronunță
prezenta
hotărâre, adoptată
la
aceeași dată:
INTRODUCE
RE
Cererea
privește
procedura
administrativă
în urmare
căreia
reclamantul
a fost
îndepărtat
de pe teritoriul României pe motive legate de securitatea
națională.
În special,
privește
problema
regularității luării
în custodie
publică
a reclamantului
ș
i aceea a
garanțiilor
procedurale recunoscute acestuia, care
,
în cursul procedurii, nu fusese nici informat despre faptele care i se
reproșau,
nici nu avusese acces la dosarul pe care se întemeia decizia de expulzare. Sunt
în
discuție
art. 5 § 1, art. 5 § 4
ș
i art. 8 din
Convenție,
precum
ș
i art. 1 din
Protocolul nr. 7 la
Convenție.
ÎN FAPT
Reclamantul s-a
născut
în 1982
ș
i în formularul de cerere a
arătat că
locuiește
la Cluj-Napoca. A fost reprezentat de A.
Irimieș,
avocat în Cluj.
Guvernul a fost reprezentat de
agenții
guvernamentali, doamna C.
Brumar
ș
i, cel mai recent, de doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
Reclamantul a intrat în România în cursul anului 2007
ș
i s-a stabilit la
Cluj-Napoca. În 2009, s-a
căsătorit
cu o
resortisantă română,
cu care a avut
un copil. Acesta a
obținut
un permis de
ș
edere pentru reîntregirea familie
i
valabil
până
în 2015.
1
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
La 6 noiembrie 2012, parchetul de pe
lângă
Curtea de Apel
București
(„parchetul“)
a sesizat Curtea de Apel
București („curtea
de
apel“)
cu o
acțiune
având ca scop declararea reclamantului
persoană indezirabilă ș
i
interdicția
de
ș
edere în România pentru o
perioadă
de cinci ani. În cererea sa,
parchetul a indicat
că,
potrivit
informațiilor
clasificate de nivel
„strict secret“
puse la
dispoziția
sa de Serviciul Român de
Informații („SRI“),
existau indicii
temeinice
că
reclamantul
desfășura activități
de
natură să pună
în pericol
securitatea
națională.
Parchetul
ș
i-a bazat cererea pe art. 85 din
Ordonanța
d
e
urgență
a Guvernului nr.
194/2002 privind regimul
străinilor
în România
(„OUG
nr.
194/2002“ –
infra, pct.
29)
coroborat cu art. 3 lit. i)
ș
i lit. l) din
Legea nr.
51/1991 privind securitatea
națională („Legea
nr.
51/1991“) ș
i
art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea
ș
i combaterea terorismului
(„Legea
nr.
535/2004“ –
infra, pct.
30).
În sprijinul cererii sale, parchetul a
transmis, în
același
timp cu aceasta, un document clasificat
„secret“ către
curtea de apel.
La 7 noiembrie 2012, la ora 17.00, reclamantul, care locuia în
Cluj-Napoca, a primit
citația
pentru a se prezenta la 9 noiembrie 2012 la ora
9.00 în
fața curții
de apel, în cadrul procedurii de examinare a
solicitării
parchetului. Actul de sesizare a
instanței
de
către
parchet (supra, pct.
5)
a fost
anexat
citației.
I. PROCEDURA
DESFĂȘURATĂ
ÎN
PRIMĂ INSTANȚĂ
ÎN
FAȚA
CURȚII
DE APEL
La o
dată neprecizată,
completul
căruia
îi fusese
inițial atribuită
cauz
a
s-a
abținut,
pe motiv
că președintele
completului de
judecată
nu avea
autorizarea
impusă
de Legea nr.
182/2002 privind
protecția informațiilor
clasificate
(„Legea
nr.
182/2002“ –
infra, pct.
30)
pentru a putea avea acces
la documentul secret depus la dosar de
către
parchet. Cauza a fost
repartizată
unui alt complet de
judecată,
abilitat în baza unei
autorizări
emise de Oficiul
Registrului
Național
al
Informațiilor
Secrete de Stat
(„ORNISS”)
de a avea
acces la documente aferente nivelului de clasificare al
informațiilor
în
cauză.
La 8 noiembrie 2012, la prânz, reclamantul a trimis prin fax
curții
d
e
apel o cerere de amânare a
ședinței prevăzute
pentru 9 noiembrie 2012, pentru
a-
și pregăti apărarea ș
i a-
și
angaja un avocat. El a precizat
că
nu
reușise să
găsească
un avocat disponibil pentru a-l reprezenta la
ședința
de
judecată
din
9 noiembrie 2012.
9.
Soția
reclamantului a formulat o cerere de
intervenție
în
procedură
întemeiată
pe dreptul la respectarea
vieții
de familie.
La 9 noiembrie 2012, la ora 9, curtea de apel a judecat cauza în
prezența reprezentanților
parchetului
ș
i ai Inspectoratului General pentru
Imigrări („IGI”) ș
i în
absența
reclamantului. Curtea de apel a supus dezbaterii
părțilo
r cererea de amânare
formulată
de reclamant. Reprezentantu
l
Ministerului Public s-a opus cererii de amânare, bazându-se pentru aceasta pe
2
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
obiectul cauzei,
urgența
procedurii
ș
i faptul
că
persoana în
cauză
beneficias
e
de
două
zile pentru a angaja un avocat.
În ceea ce
privește
IGI, acesta a
susținut
în
fața curții
de apel
că, după
informațiile
puse la
dispoziția
sa, reclamantul intrase în
legătură
cu un avocat,
dar
că
nu dorise
să
îl angajeze pentru a-l reprezenta în proces. Interogat în
această privință
de
către
curtea de apel, IGI a expus faptul
că
acest avocat îi
indicase reclamantului
că
nu era probabil
să câștige ș
i îl
sfătuise să
formuleze
o cerere de amânare, iar
soția
reclamantului
să depună
o cerere de
intervenție
în proc
edură.
Conform acestei
instanțe,
din partea reclamantului exista
intenția
de a prelungi durata procedurii. În plus, IGI a
susținut că, după
aceleași informații,
reclamantul afirmase
că,
în orice caz, dorea
să părăsească
România
ș
i
că
nu o
făcuse
înainte deoarece nu avea documente de
călătorie.
În opinia IGI, comportamentul persoanei interesate
arăta că
acesta nu
intenționase să părăsească
teritoriul
național ș
i
că
reprezenta un pericol pentru
persoanele cu care intra în contact.
Pe baza faptului
că citația
îi fusese
transmisă
reclamantului cu
două
zile înainte de
ședință ș
i a
afirmațiilor făcute
de IGI, conform
cărora
persoana
în
cauză
contactase un avocat, curtea de apel a respins cererea de amânare
subliniind
urgența
procedurii.
La 9 noiembrie 2012, aproximativ la ora 11.00, reclamantului i-a fost
trimisă
o
nouă citație,
pentru a participa la
ședința stabilită
în
cauză
mai târziu
în
aceeași
zi, la ora 13.30. În
citație
se preciza
că
judecarea cauzei de
către
curtea de apel se putea face în lips
a
părților.
În
aceeași
zi, în
ședința
de la ora 13.30, în lipsa reclamantului, curtea
de apel a judecat mai întâi cererea de
intervenție
formulate de
soția
persoane
i
în
cauză.
Instan
ț
a a
reținut că, deși
aceasta din
urmă
nu depusese la dosar
niciun document care
să
ateste calitatea sa de
soție
a reclamantului,
această
calitate
reieșea
din documentul clasificat
„secret”
care îi fusese prezentat.
După
ce a
reținut că soția
reclamantului putea justifica interesul de a-
și
formula cererea de
intervenție
în
procedură,
curtea de apel a respins
respectiva cerere
ț
inând seama de obiectul cauzei
ș
i, mai precis, de caracterul
foarte personal al dreptului reclamantului supus dezbaterii în procedur
ă.
În
consecința,
curtea de apel a declarat cererea de
intervenție inadmisibilă.
În continuare, referindu-se la art. 167 C. proc. civ., conform
căruia
doar probele care erau de
natură să
contribuie la
vădirea adevărului
erau
admise,
ș
i la cererea parchetului, curtea de apel a admis ca
ș
i elemente de
probă, informațiile
clasificate care îi
fuseseră
comunicate (supra, pct.
5
in
fine
), considerându-le probatorii, relevante
ș
i utile pentru a decide. Ulterior a
deschis dezbaterile pe fond în
cauză
.
În
fața curții
de apel, parchetul a
susținut că,
din probele clasificate
,
reieșea că
reclamantul avea
intenția
de a desf
ășura activități
care puneau în
pericol securitatea
națională ș
i a pledat în favoarea admiterii
acțiunii
în
temeiul art.
92 alin.
(3) din OUG nr.
194/2002 (infra, pct.
29),
deși
partea
3
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
interesată
se
căsătorise
cu o
cetățeană română,
cu care avusese un copil. IGI
a subscris la concluziile parchetului.
Prin
hotărârea
din 9 noiembrie 2012, curtea de apel l-a declarat pe
reclamant
persoană
indezira
bilă
în România pentru o
durată
de cinci ani
ș
i a
dispus luarea sa în custodie
publică până
la
îndepărtarea
de pe teritoriu.
Curtea de apel a expus
următorul raționament:
„[...
]
Se
ț
ine seama de prevederile art.
3 lit.
i)
ș
i lit.
l) din Legea nr.
51/1991 [privind
securitatea
națională], că următoarele
fapte
reprezintă
o
amenințare
pentru securitate
a
națională
a României: i) actele teroriste, precum
ș
i
inițierea
sau sprijinirea în orice
mod a
oricăror activități
al
căror
scop îl constituie
săvârșirea
de asemenea fapte; [...]
l)
inițierea
sau constituirea de
organizații
sau
grupări
în scopul
desfășurării
vreuneia
din
activitățile
enumerate la lit. a) - k) [...] sprijinirea în orice mod a acestora sau
aderarea la asemenea
organizații
sau
grupări,
precum
ș
i desf
ășurarea
în secret de
asemenea
activități
de
către organizații
sau
grupări
constituite potrivit legii.
Curtea
ț
ine seama
ș
i de prevederile art. 44 din Legea nr. 535/2004 [privind prevenirea
ș
i combaterea terorismului], în t
emeiul
cărora cetățenii străi
ni ș
i apatrizii cu privir
e la
care
există
date sau indicii serioase
arătând că aceștia urmăresc să desfășoare activități
teroriste sau
să devină
complici sunt
declarați
indezirabili în România, iar dreptul lor
de
ș
edere poate fi anulat
dacă
nu au
făcut
obiectul unei
măsuri
de
interdicție
de a
părăsi
teritoriul
pronunțată
în temeiul legii privind regimul
străinilor
în România.
Ț
ine seama
ș
i de faptul
că
România s-a angajat, în calitate de membru al
Organizație
i
Națiunilor
Unite,
să
refuze
găzduirea
pe teritoriul
său
a
oricărei
persoane care ar
finanța,
ar
pregăti
sau ar
săvârși
acte de
natură teroristă,
sau care
ș
i-ar oferi sprijinul
pentru asemenea fapte.
Măsura dispusă
nu
încalcă
art. 8
din
Convenție,
având în vedere
că, deși această
măsură
constituie o ingerin
ță
în dreptul lor la respectarea
vieții
private
ș
i de familie,
respectiva
ingerinț
ă
este
prevăzută
de lege,
urmărește
un scop legitim
ș
i este
necesa
ră
într-o societate
democratică
.
Astfel,
măsura
este
prevăzută
de art.
85 din OUG nr.
194/2002, care permite
dispunerea
expulzării
de pe teritoriu
ș
i interzicerea
ș
ederii unui
străin,
sau printr-un
act normativ publicat în Monitorul Oficial, ceea ce
îndeplinește
astfel
condiți
a
accesibilității
textului de lege.
De asemenea, sunt respectate
garanțiile
procedurale pentru
străinul
vizat de
măsura
prin care este declarat indezirabil,
măsura
fiind
dispusă
de o
instanță
în sensul art. 6
ș
i respectând principiul dezbaterii contradictorii
ș
i dreptul la
apărare
.
Măsura
prin care
străinul
este declarat indezirabil
urmăreșt
e un scop legitim, anume
prevenirea
săvârșirii
de fapte grave de
natură să pună
în pericol securitatea statului
român
.
În ceea ce
privește
necesitatea de a adopta o astfel de
măsură față
de
străin,
aceasta
este
justificată
prin natura
ș
i gravitatea activit
ăților desfășurate,
probe în temeiul
cărora
este necesar
să
se verifice
dacă măsura
este
proporțională
cu scopu
l
urmărit
.
Ț
inând seama de aceste
considerații ș
i în lumina prevederilor art. 85 alin. (5) din OUG
nr. 194/2002, în temeiul
cărora
datele
ș
i info
rmațiile
care au stat la baza deciziilo
r cu
privire la
interdicția
de
ș
edere pentru
rațiuni
de securitate
națională
nu sunt
menționate
în
hotărârile
respective, curtea admite solicitarea
ș
i îl
declară
indezirabil pe teritoriu
timp de cinci ani pentru motive de securitate
națională
.
4
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
În
același
timp, curtea de apel dispune luarea în custodie
publică
a persoanei în
cauză,
potrivit art. 97 alin. (3) din OUG nr. 194/2002,
până
la
îndepărtarea
de pe teritoriu,
dar nu mai mult de 18
luni.
”
În dispozitivul deciziei
curții
de apel se
menționa că
la acesta se pute
a
face apel în termen de 10 de zile de la
înștiințarea către
persoana în
cauză.
Decizia
curții
de apel a fost
comunicată
Oficiului Român pentru
Imigr
ări („ORI”), însărcinat
cu executarea
măsurii
(infra, pct.
29).
În seara
zilei de 9 noiembrie 2012, reclamantul a fost
reținut ș
i condus la Centrul de
reținere
Arad. La 29 noiembrie 2012, acesta a fost transferat la Centrul de
tranzit Otopeni. La 5 decembrie 2012, a fost expulzat de pe teritoriul
României
către
Tunisia.
II. PROCEDURA DE RECURS
INTRODUSĂ
ÎN
FAȚA
ÎNALTEI
CURȚ
I
DE
CASAȚIE Ș
I
JUSTIȚIE
La 20 noiembrie 2012, avocatul reclamantului, care între timp fusese
mandatat de acesta pentru a-l reprezenta în
procedură,
a formulat recurs în
fața
Înaltei
Curți
de
Casație ș
i
Justiție („Înalta Curte“)
împotriva deciziei
curții
de apel din 9 noiembrie 2012 (supra, pct.
17).
Nedeținând
un certificat
ORNISS, avocatul nu putea avea acces la documente clasificate din dosar.
Nu i-a fost
comunicată
în timpul procedurii de recurs nicio
informați
e
concretă
cu privire la faptele de care era acuzat.
La 12 decembrie 2012 a avut loc un termen de
judecată.
Avocatul
reclamantului a solicitat anularea
hotărârii ș
i retrimiterea cauzei pentru
rejudecare, în
fața curții
de apel. În subsidiar, solicita respingerea cererii
parchetului pentru netemeinicie. Afirma
că
au fost
încălcate
regulile de
procedură
privind citarea reclamantului la
ședința
din 9 noiembrie 2012, la
ora 13.30,
susținând că
aceasta fusese
transmisă
la ora 11.00 în
aceeași
zi
(supra, pct.
13),
ș
i anume cu
două
ore înainte de
ședința
de
judecată, ș
i
că
clientul
său
se aflase în imposibilitatea
fizică
de a se prezenta la
ședință.
De
asemenea, a
susținut că
a existat o
încălcare
a dreptului la
apărare
al
reclamantului, întemeindu-se în
această privință
pe
circumstanța că,
potrivit
acestuia, respingerea cererii de amânare a
ședinței
nu fusese
motivată.
De asemenea,
susține că
principiul
contradictorialității
a fost
încălcat
din
cauză că
reclamantul nu putuse
să
ia
cunoștință
de
acuzațiile
care îi erau
aduse
ș
i
că
nu avusese acces la datele culese de SRI pentru a-
și pregăti
apărarea,
cu
încălcarea
art. 85 alin. (4) din OUG nr. 195/2002 (infra, pct.
29).
Făcând
trimitere la
hotărârile pronunțate
de Curte în cauzele
Lup
ṣ
a împotriva
României
(nr. 10337/04,
CEDO 2006-VII)
ș
i
Kaya împotriva României
(nr. 33970/05,
12 octombrie 2006), a argumentat
că
reclamantul nu
beneficiase în
fața
cu
rții
de apel de
garanții
împotriva arbitrarului,
că
n
u
putuse combate
acuzațiile autorităților,
conform
cărora
era în
cauză
securitatea
națională, ș
i
că
suferise o
încălcare
a dreptului
său
la
viața privată,
protejat de art. 8 din
Convenție.
A
arătat că
art. 85 din OUG nr. 194/2002 er
a
5
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
imprevizibil,
susținând
în
această privință că
nu îi fusese prezentat clientului
său
nici cel mai mic indiciu despre faptele
reproșate ș
i
că
nu a fost
inițiată
urmărirea penală
împotriva acestuia pentru niciunul din capetele de cerere
menționate
de
către
parchet.
Parchetul
ș
i IGI,
citați
în
procedură
în
fața
Înaltei
Curți,
au cerut
respingerea recursului. IGI a
susținut că
s-a respectat procedura
citării,
avân
d
în vedere
că
cererea de amânare formu
lată
de reclamant fusese
examinată
d
e
completul de
judecată
constituit la ora 13.30, ceea ce, pentru IGI, însemna
că
persoana în
cauză
luase
cunoștință
de data
ședinței
fixate pentru 9 noiembri
e
2
012.
Prin decizia din 12 decembrie 2012, ICCJ a respins recursul
reclamantului. Înalta
instanță
a judecat mai întâi
că,
în mod
îndreptățit,
curtea
de apel
reținuse că
procedura de citare a
părților
se
desfășurase
legal
ș
i
că
instanța
respinsese cererea de amânare în mod corect
ș
i motivat. În
continuare, a indicat faptul
că
procedura s-a efectuat cu respectarea
principiului
contradictorialității ș
i
că măsura declarării
reclamantului ca
persoană indezirabilă
pentru motive de securitate
națională
fusese
luată dup
ă
verificarea
respectă
rii procedurilor legale care
asigură
un echilibru just între
necesitatea de a adopta
măsuri
preventive împotriva terorismului
ș
i
obligația
de a respecta drepturile omului
.
Ulterior, Înalta Curte a expus faptul
că,
curtea de apel examinase
efectiv solicitarea parchetului
ș
i înscrisurile clasificate
„secrete” ș
i depuse la
dosar,
deși
documentul
ș
i
informațiile
pe care
își
întemeiase decizia nu au
putut fi transmise reclamantului. Înalta Curte a observat
că această
limitare a
dreptului la
informație
era
prevăzută
de art.
83 din OUG nr.
194/2002,
precum
ș
i de art.
31 alin.
(3) din
Constituție,
conform
căruia
dreptul de a
transmite
informații
nu trebuie
să
prejudicieze
siguranța națională.
Înalta Curte a precizat, de asemenea,
că
art. 6 din
Convenție
a fost
respectat în
măsura
în care reclamantul avusese acces la o
instanță ș
i se putu
se
prevala de
garanțiile
procedurale. De altfel, a reamintit
că
în
hotărâre
a
Maaouia împotriva
Franței
[(MC), nr.
39652/98, CEDO 2000-X] Curtea
hotărâse că
deciziile cu privire la intrarea în
țară, ș
ederea
ș
i expulzarea
străinilor
nu se refereau nici la drepturile
ș
i
obligațiile
cu caracter civil, nici
la
acuzațiile
de
natură penală
în sensul art. 6 § 1 din
Convenție.
A luat act de
faptul
că,
în temeiul art. 1 § 2 din Protocolul nr. 7 la
Convenție,
un
străi
n
putea fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor
prevăzute
la primul
paragraf al
aceluiași
articol atunci când expulzarea se întemeia pe motive de
ordine
publică
sau de securitate
națională.
Înalta Curte a continuat astfel:
„Reclamantul
a
susținut fără
temei
existența
unei
ingerinț
e
în
viața
sa
privată
garanta
t
la art. 8 din
Convenție,
având în vedere
că măsura dispusă urmărea
un scop legitim,
în special
apărarea siguranței naționale, ș
i
că
era
necesară
într-o societate
democratică
,
justificată
printr-o nevoie
socială imperioasă ș
i
proporțională
cu acest scop legitim
urmărit
.
6
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
În acord cu
jurisprudența Curții invocată
în recurs
[hotărârile
Lup
ṣ
a împotriva
României
ș
i
Kaya împotriva României
(citate anterior)],
soluționarea
în
primă instanță
este rezultatul controlului
măsurii
de
către
un organ independent
ș
i
imparția
l
competent
să
examineze toate elementele de fapt
ș
i de drept relevante pentru a aprecia
legalitatea
măsurii ș
i a
sancționa
un eventual abuz al
autorităților,
exercitat ca o
garanție
împotriva arbitrariului pentru persoana
vizată
de
măsura întemeiată
pe
motive de securitate
națională.
În ceea c
e
privește
critica
legată
de calitatea legii aplicate de curtea de
apel,
ș
i anume
lipsa caracterului previzibil al art. 85 din OUG nr. 194/2002, aceasta este
nefondată,
luând în considerare
că
nivelul de precizie al
legislației
interne depinde, în mare, de
domeniul pe care îl
reglementează. Așa
d
upă
cum s-a
reținut
din
jurisprudența
acesteia
[hotărârea
Al-Nashif împotriva Bulgariei
(nr. 50963/1999, 20 iunie 2002, pct. 121)],
pericolele legate de securitatea
națională variază
în timp, ceea ce le face greu de
identificat în avans.
Având în vedere cele de mai sus, constatând
că
nu
există
motive de a casa sau de a
modifica
hotărârea pronunțată
de curtea de apel, Înalta Curte respinge recursul ca
neîntemeia
t.
”
28.
Măsura luată
împotriva reclamantului care îi interzicea
să
intre în
România s-a încheiat în noiembrie 2017. Nu reiese din dosar
că
reclamantul
s-a întors în România.
CADRUL JURIDIC
Ș
I PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Articolele relevante în
speță
ale OUG nr. 194/2002 privind regimul
stră
inilor în România, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor,
prevedeau
următoarele:
Articolul 85
Declararea ca indezirabil
„(1)
Declararea ca indezirabil este o
măsură
care se dispune împotriva unui
străin
care
a
desfășurat, desfășoară
ori
există
indicii temeinice
că intenționează să desfășoare
activități
de
natură să pună
în pericol securitatea
națională
sau ordinea
publică.
(2)
Măsura prevăzut
ă
la alin. (1) se dispune de Curtea
de Apel
București,
la sesizarea
procurorului [...]. Procurorul sesi
zeaz
ă instanța
de
judecată,
la propunerea
instituțiilor
cu
competențe
în domeniul ordinii publice
ș
i
securității naționale
care
dețin
date sau
indicii temeinice, în sensul celor
prevăzute
[...].
(3) Datele
ș
i
informațiile
în baza
cărora
se propune declararea ca indezirabil pentru
rațiuni
de securitate
națională
se pun la
dispoziția instanței
de
judecată,
în
condițiil
e
stabilite de actele normative care
reglementează
regimul
activităților
referitoare la
siguranța națională ș
i protejarea
informațiilor
clasificate.
(4) Sesizarea
prevăzut
ă
la alin. (2) se
judecă
în camera de consiliu, cu citarea
părților
.
Instanța
de
judecată
aduce la
cunoștință străinului
faptele care stau la baza
sesizării
,
cu respectarea prevederilor actelor normative care
reglementează
regimul a
ctivităților
referitoare la
siguranța națională ș
i protejarea
informațiilor
clasificate.
(5) Curtea de Apel
București
se
pronunță,
prin
hotărâre motivată,
în termen de 10 zile
de la sesizarea
formulată
în
condițiile
alin. (2).
Hotărârea instanței
este def
initivă.
Atunci când declararea
străinului
ca indezirabil se
întemeiază
pe
rațiuni
de securitate
7
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
națională,
în
conținutul hotărârii
nu se
menționează
datele
ș
i
informațiile
care au stat
la baza
motivării
acesteia.
(6)
Hotărârea
se
comunică străinului,
precum
ș
i,
dacă instanța
dispune declararea ca
indezirabil, Oficiului Român pentru
Imigrări,
pentru a
fi
pusă
în executare.
(7) Dreptul de
ș
edere a
străinului încetează
de la data
pronunțării hotărârii
prin care
acesta a fost declarat indezirabil.
(8) Punerea în executare a
hotărârii
prin care
străinul
a fost declarat indezirabil se
realizează
prin escortarea
străinului până
la
frontieră
sau
până
în
ț
ara de origine, de
către
personalul specializat al Oficiului Român pentru
Imigrări.
(9) Perioada pentru care un
străin
poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani
[...]
.
”
Articolul 86
Recursul împotriva
hotărârii prevăzute
la art. 85 alin. (5)
„(1) Hotărârea prevăzută
la art. 85 alin. (5) poate f
i
atacată
cu recurs, în termen de 1
0
zile de la data comun
icării,
la Înalta Curte de
Casație ș
i
Justiție. Instanța
se
pronun
ță
în termen de 5 zile de la data primirii ce
rerii.
(2) Exercitarea
căii
de atac
prevăzute
la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare
a
hotărârii
prin care
străinul
a fost declarat indezirabil. În cazuri temeinic justificate
ș
i pentru a se preveni producerea de pagube iminente,
străinul
poate cere
instanței să
dispună
suspendarea
executării hotărârii
prin care a fost declarat indezirabil,
până
la
soluționarea căii
de atac.
Instanța
va
soluționa
cererea de suspendare de
urgență,
hotărârea pronunțată
în acest caz fiind executorie de dre
pt.
”
Articolul 92
Interzicerea
îndepărtări
i
„(1) Îndepărtarea străinului
este
interzisă
în
următoarele
cazuri:
[...]
b)
străinul
este
părinte
al unui minor care are
cetățenia română, dacă
minorul se
află
în
întreținerea
acestuia sau
dacă există obligația plăți
i
pensiei alimentar
e,
obligație
pe
care
străinul ș
i-o
îndeplinește
cu regularitate;
c)
străinul
este
căsătorit
cu un
cetățean
român [...] ;
[...
]
(3)
Străinilor
care constituie un pericol pentru ordinea
publică,
securitatea
național
ă
[...] nu li se
aplică
prevederile alin. (1) [...].
”
Articolul 97
Luarea în custodie
publică
a
străinilor
„(1)
Luarea în custodie
publică
este o
măsură
de restrângere
temporară
a
libertății
de
mișcare
pe teritoriul României,
dispusă
de magistrat împotriva
străinului
care nu a
putut f
i
îndepărtat
sub
escortă
în termenu
l
prevăzut
de lege, în una dintre
următoarel
e
situații:
8
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
[...]
c)
străinul
a fost declara
t
persoană indezirabilă
pe teritoriul României;
[...
]
”
(2)
Măsura luării
în custodie
publică
se dispune de
către
procurorul anume desemnat
din cadrul Parchetului de pe
lângă
Curtea de Apel
București,
pe o
perioadă
de 30 de
zile, la solicitarea Oficiului Român pentru
Imigrări,
în vederea îndeplinirii tuturor
demersurilor necesare
îndepărtării
sub
escortă.
(3)
Măsura
poate fi
dispusă ș
i de
către instanța
de
judecată odată
cu
pronunțar
ea
hotărârii
prin care
străinul
este declarat indezirabil ori este
dispusă
expulzar
ea
acestuia. În acest caz, luarea în custodie
publică
se dispune
până
la
îndepărtare
a
de p
e
teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni.
[...]
(9)
Străinii
împotriva
cărora
s-a dispus luarea în custodie
publică,
în
condițiil
e
prevăzute
la alin. (2), pot depune, în termen de 5 zile, plângere la curtea de apel [...],
care este
obligată să
o
soluționeze
în termen de 3 zile de la data primirii. Plângerea
formulată
nu
suspendă
procedura
îndepărtării
.”
Articolele relevante în spe
ță
din Legea nr. 51/1991 privind
siguranța
națională
a României, din Legea nr.
535/2004 privind prevenirea
ș
i
combaterea terorismului, din Legea nr.
182/2002 privind
protecția
informațiilor
clasificate
ș
i din
Hotărârea
de Guvern nr.
585/2002 sunt
prezentate în
hotărârea
Muhammad
ș
i Muhammad împotriva României
(MC)
(nr. 80982/12, pct. 49-51
ș
i 53, 15 octombrie 2020). Art. 28 din cea din
urmă
lege, în vigoare la momentul faptelor, se opunea
divulgării
de
informații
clasate ca secrete
către
persoanele care nu
dețineau
un certificat care
să
le
autorizeze accesul la acest tip de documente (
ibidem
, pct. 51).
Procedura pentru
obținerea
de
către
un avocat a certificatului ORNISS
(supra, pct.
7),
precum
ș
i
jurisprudența internă relevantă
în materie, care
să
corespundă
celei depuse de Guvern în prezenta
cauză,
sunt descrise în
hotărârea
Muhammad
ș
i Muhammad
(citată
anterior, pct.
54-58
ș
i 64-66).
Mai precis, durata procedurii de verificare
desfășurate
în cadrul unei cereri
pentru certificatul de acces la
informații „secrete”
este de 60 de zile
lucrătoar
e
(art. 148
din
Hotărârea
de Guvern nr.
585/2002). În urma
verificărilor,
autoritatea
competentă
transmite concluziile sale
către
ORNISS. Acesta
își
exprimă
opinia
ș
i o
comunică
Uniunii
Naționale
a Barourilor din România
(„UNBR”).
Aceasta din
urmă
are apoi cinci zile la
dispoziție
pentru a emite
certificatul de
securitate/autorizația
de acces la documentele clasate secrete
.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA
ÎNCĂLCARE
A ART. 5 §
1 LIT.
F)
Ș
I
ART. 5 § 4 DIN
CONVENȚIE
Reclamantul
susține că
luarea sa în custodie
publică
în vederea
expulzării
de pe teritoriu constituie o privare
ilegală
de libertate împotriva
9
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
căreia
nu a beneficiat de o cale de atac
efectivă. Citează
art. 5 § 1 lit. f)
ș
i
art. 5 § 4 din
Convenție,
ale
cărui părți
relevante în
speță
sunt redactate
după
cum
urmează:
„1.
Orice
persoan
ă
are dreptul la liberta
te
ș
i la
siguranță.
Nimeni nu poate fi priva
t de
libertatea sa, exceptând cazurile
următoare ș
i conform legii:
[...]
f)
dacă
este vorba despre arestarea sau
detenția legală
a unei persoane pentru a o
împiedica
să pătrundă
în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva
căreia
se
află
în curs o
procedură
de expulzare or
i de
extrădar
e.
[...]
Orice
persoană lipsită
de libertatea sa prin arestare sau
detenție
are dreptul
să
introduc
ă
recurs în
fața
unui tribunal, pentru ca acesta
să
statueze într-un termen sc
urt
asupra
legalității dețineri
i
sale
ș
i
să dispună
eliberarea sa
dacă deținer
ea
este
ilegală.
”
A. Argumentele
părților
Guvernul
Guvernul
invocă
neepuizarea
căilor
de atac interne,
menționând că
reclamantul nu a contestat legalitatea
luării
sale în custodie
publică
prin
recurs separat de cel
prevăzut
pentru a contesta decizia prin care a fost
declarat indezirabil. Conform Guvernului, potrivit art. 97 alin. (9) din OUG
nr. 194/2002,
străinii
împotriva
cărora
s-a dispus luarea în custodie
publică
în
baza art.
97 alin.
(2) din
același
text puteau sesiza curtea de apel cu o
contestație
în termen de 5 zile (supra, pct.
29).
Guvernul
arată,
de asemenea,
că,
în motivele de recurs împotriva
deciziei din 9 noiembrie 2012 (supra, pct.
20-
22),
reclamantul nu a contestat
deloc
măsura
custodiei publice
dispusă
împotriva sa
ș
i
că
s-a
mulțumit să
prezinte argumente împotriva
măsurii
prin care era declarat
persoană
indezirabilă
.
Reclamantul
Reclamantul
răspunde că măsura
de luare în custodie
publică
era
consecința măsurii
prin care era declarat
persoană indezirabilă ș
i
că
poate fi
contestată
cu fondul cauzei, prin intermediul
căii
de atac indicate în
hotărârea
din 9 noiembrie 2012 a
curții
de apel (supra, pct.
18).
Menționează
faptul
că
m
ăsura luată
împotriva sa se întemeia pe art.
97 alin.
(3) din OUG
nr. 194/2002
ș
i nu pe art. 97 alin. (2) din
această
OUG.
a) Motivarea
Curții
Curtea face trimitere la principiile aplicabile în materie de neepuizarea
căilor
de atac interne, astfel cum au fost stabilite în cauzele
Vučković ș
i
alții
împotriva Serbiei
[(excepție preliminară)
(MC), nr. 17153/11
ș
i alte 29 cereri
,
10
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
pct. 69-77, 25 martie 2014]
ș
i
Gherghina împotriva României
[(dec.), (MC)
,
nr. 42219/07, pct. 83-89, 9 iulie 2015].
Reamintește
mai exact
că
statele sunt
exonerate de
răspundere
pentru actele lor în
fața
unui organism
internațional
până
la momentul la care au posibilitatea de a remedia
situația
în ordinea lor
juridică internă
(
Gherghina
, decizia
citată
anterior, pct. 84).
În
speță,
Curtea
observă că excepțiile
ridicate de Guvern au
două
laturi:
pe de o parte, acesta
susține că
reclamantul ar fi putut contesta decizia de
custodie
publică
exercitând recursul
prevăzut
la art.
97 alin.
(9) din OUG
nr. 194/2002; pe de
altă
parte,
pledează că,
în motivele de recurs împotriva
deciziei din 9 noiembrie 2012, reclamantul nu a contestat
măsura privativă
de
libertate
dispusă față
de acesta,
executată
în seara zilei de 9 noiembrie 2012
(supra, pct.
19).
În ceea ce
privește
prima
latură
a
excepției,
Curtea
observă
ca
respectiva cale de atac
indicată
de Guvern prevedea posibilitatea ca
străinul
să
conteste
măsura
de luare în custodie
publică
în cazul în care aceasta era
dispusă
în temeiul art. 97 alin. (2) din OUG nr. 194/2002. Articolul din
urmă
reglementa ipoteza în care
măsura
de luare în custodie
publică
era
solicitat
ă
de un procuror (supra, pct.
29).
Or Curtea ia act de faptul
că,
în prezenta
cauză,
reclamantul fusese luat în custodie
publică
prin
hotărârea curții
de
apel, în
condițiile
stabilite de art. 97 alin. (3) din OUG nr. 194/2002, astfel
cum
rezultă
din
hotărârea
din 9 noiembrie 2012
pronunțată
de
către această
instanță
(supra, pct.
17).
Prin urmare, calea de atac în chestiune nu
vizează
situația
reclamantului. Prin urmare, Curtea respinge
această latură
a
excepției
Guvernului.
În ceea ce
privește
a doua
latură
a
excepției,
Curtea
menționează că,
prin decizia din 9 noiembrie 2012, curtea de apel a dispus
două măsuri
împotriva reclamantului: o
primă măsură
care îl declara
persoană indezirabilă
în baza art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002
ș
i o a doua
măsură
care decidea
luarea sa în custodie
publică
în temeiul art. 97 alin. (3) din OUG nr. 194/2002
(supra, pct.
17
ș
i
29).
Aceasta
reamintește că
a admis deja în contextul
românesc
că
un recurs împotriva deciziei care declara un
străin persoană
indezirabilă ș
i dispunea custodia sa
publică
în vederea
expulzării
era o cale
de atac care
să poată
fi
exercitată
pentru a contesta
această ultimă măsură
(a
se vedea, în acest sens,
S.C. împotriva României,
nr. 9356/11, pct. 50-51, 10
februarie 2015). Pe de
altă
parte, în
speță
curtea de a apel a indicat, în special,
în
hotărârea
sa calea de atac de exercitat (supra, pct
.
18).
Curtea
apreciază că
este important în acest context
să reamintească
faptul
că
introducerea unui recurs în
instanță
pentru a contesta, în temeiul
art. 5 § 1 lit. f) din
Convenție,
legalitatea
luării
în custodie
publică
pentru
efectuarea unei
expulzări
nu are un efect suspensiv
față
de
această măsură.
Cerința
unui asemenea efect ar duce, paradoxal, la prelungirea
situației
în care
persoana în
cauză dorește să
-i
pună capăt
prin contestarea
luării
în custodie
(
A.M. împotriva
Franței
, nr. 56324/13, pct. 38, 12 iulie 2016).
11
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
În
această situație,
reclamantul a fost privat de libertate pentru o
perioadă scurtă
înainte de a fi expulzat de pe teritoriu (supra, pct.
19).
Or,
deși
era reprezentat de un avocat, nu a contestat în
fața
Înaltei
Curți măsura
de
custodie
publică
în sine, ci doar
măsura
prin care era declarat
persoană
indezirabilă. Deși
reclamantul a avut
intenția
de a face plângere privind
anumite nereguli în procedura
desfășurată
în prima
instanță,
acesta le-a
prezentat din perspectiva
respectării
drepturilor sale de a beneficia de
garanții
procedurale
ș
i de dreptul
său
la respectarea
vieții
de familie
fără să
menționeze
luarea sa în custodie
publică
(supra, pct.
21-
22).
Curtea
consideră
că,
prin urmare, mai ales
ț
inând seama de durata custodiei publice, în
speță
reclamantul avea la
dispoziție
un recurs pentru a contesta
această măsură,
dar
că
nu l-a folosit.
Reiese
că
acest
capăt
de cerere întemeiat pe art. 5 § 4 din
Convenție
este
vădit
nefondat
ș
i trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a)
ș
i
art. 35 § 4 din
Convenție,
iar
capătul
de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 lit. f)
din
Convenție
trebuie respins pentru neepuizarea
căilor
de atac interne, în
conformitate cu art. 35 § 1
ș
i art. 35 § 4 din
Convenție.
II. CU
PRIVIRE LA PRETINSA
ÎNCĂLCARE
A ART. 1 DIN
PROTOCOLUL NR. 7 LA
CONVENȚI
E
Reclamantul se plânge
că
nu a beneficiat de
garanțiile
împotriva
arbitrariului în procedura prin care a fost declarat indezirabil, cu
nerespectarea, în opinia sa, a art. 1 din Protocolul nr. 7 la
Convenție,
redacta
t
după
cum
urmează:
„1.
Un
străin
care
își
are
reședința
în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi
expulzat decât în tem
eiul
executării
unei
hotărâri
luate conform legii, iar el treb
uie
să
poată
:
a.
să
prezinte motivele care
pledează
împotriva
expulzării
sale;
b.
să ceară
examinarea cazului
său; ș
i
c.
să ceară să
fie reprezentat în acest scop în
fața autorităților
competente sau a uneia
ori a mai multor persoane desemnate de
către această
autoritate.
Un
străin
poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în
paragrafele articolului precedent atunci când expulzarea este
necesară
în interesul
ordinii publice sau se
întemeiază
pe motive de securitate
națională.
”
A. Cu
privire la admisibilitat
e
Curtea
reiterează că garanțiile
stabilite de art. 1 din Protocolul nr. 7 nu
se
aplică
decât
străinilor „care [își
au]
reședința
în mod
legal”
pe teritoriul
unui stat care a ratificat acest protocol [
Georgia împotriva Rusiei (I)
(fond)
(MC), nr.
13255/07, pct.
228, CEDO 2014 (extrase)
ș
i
Sejdovic
ș
i
Sulejmanovic împotriva Italiei
(dec.), nr.
57575/00, 14 martie 2002]. În
prezenta
cauză,
reclamantul locuia în România cu o
viză
pentru reîntregirea
12
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
familie, în baza
căsătoriei
sale cu o
resortisantă română
(supra, pct.
4).
Pri
n
urmare era în
situație
de
ș
edere în mod legal pe teritoriul românesc atunci
când
față
de acesta a fost
inițiată
procedura de interzicere a
ș
ederii. De aceea,
luând în considerare faptul
că
persoana în
cauză
a
făcut
obiectul unei
proceduri de expulzare în
condițiile
în care avea statutul de
străin
care are
reședința
în mod legal pe teritoriul României, art. 1 din Protocolul nr. 7 este
aplicabil în
speță.
Constatând
că
acest
capăt
de cerere nu este în mod
vădit
nefondat în
sensul art. 35 § 3 lit. a) din
Convenție ș
i
că
nu
prezintă
niciun alt motiv de
inadmisibilitate, Curtea îl
declară
admisibil.
B. Cu
privire la fond
Argumentele
părților
a) Reclamantul
Reclamantul se plânge
că
nu a putut beneficia de dreptul la
apărare ș
i
de dreptul la un proces echitabil în cursul procedurii administrative pe mot
iv
că
nu i-au fost aduse la
cunoștință
faptele atribuite
ș
i
că
nu a avut acces la
documentul pe care se întemeiase decizia
curții
de apel prin care a fost
dispusă
expulzarea sa de pe teritoriu
.
Reclamantul
precizează că
nici el
însuși ș
i nici avocatul
său
nu au avut
acces la dosar. În ceea
ce
privește
posibilitatea de a fi reprezentat de un avocat
care
deține
un certificat ORNISS,
invocă
faptul
că
respingerea cererii sale de
amânare a
ședinței
în
fața curții
de apel nu era
motivată. Adaugă
faptul
că,
ț
inând seama de termenul foarte scurt
prevăzut
de OUG nr. 194/2002 pentru
judecarea recursului, avocatul
său
se afla în imposibilitatea de a
obține
un
asemenea certificat pentru a-l folosi în
fața
Înaltei
Curți. Consideră că,
potrivit Legii nr. 182/2002 (supra, pct.
30),
chiar
dacă
reprezentantul lui ar f
i
putut beneficia de un certificat ORNISS
ș
i în acest fel ar fi avut acces la
probele clasificate ca secrete din dosar, acesta nu l-ar fi putut informat cu
privire la cuprinsul lor.
Afirmă ș
i
că
exemplele de
jurisprudență internă
p
e
care le-a depus la dosar Guvernul (supra, pct.
31)
sunt ulterioare momentului
faptelor din
speță.
În fine, reclamantul
afirmă că
nu existau la dosar probe care ar fi putut
confirma
acuzațiile că
era susceptibil
să comită
un delict împotriva
securității
naționale. Adaugă
faptul
că
nu
ș
i-a putut exprima
poziția
în timpul procedurii
de recurs întrucât, la data
judecării
cauzei de
către
Înalta Curte, fusese deja
expulzat din România.
b) Guvernul
Guvernul
apreciază că
decizia
curții
de apel de respingere a cererii de
amânare a
ședinței prezentată
de reclamant era
rezonabilă,
având în vedere
natura
ș
i
urgența
cauzei
ș
i faptul
că,
în opinia sa, reclamantul beneficiase de
13
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
timp suficient pentru a
găsi
un avocat.
Susține că,
spre deosebire de ce s-a
observat în cauza
Lup
ṣ
a împotriva României
(nr. 10337/04,
CEDO
2006-VII), în prezenta
cauză
, curtea de apel
ș
i Înalta Curte nu au efectuat o
examinare
formală
a
ordonanței
parchetului, iar
limitările
procedurale,
inclusiv cu privire la accesul la
informațiile
clasificate, au fost evaluate de
instanța judiciară
cu
toată independența. Arată că
reclamantul nu a cerut
niciodată să depună
documente în
susținerea
cauzei sale. Acesta
declară,
în
ultimul rând,
că
avocatul reclamantului ar fi putut solicita amânarea
procedurilor pentru a încheia un contract de
asistență juridică
cu un avocat
care
deținea
un certificat ORNISS sau pentru a
obține
el
însuși
un astfel de
certificat. Trimite la exemplele de
jurisprudență internă
pe care le-a depus la
dosar (supra, pct.
31).
Motivarea
Curții
a) Principiile
aplicabil
e
Principiile aplicabile în materie sunt descrise de Curte în cauza
Muhammad
ș
i Muhammad împotriva României
[(MC) nr.
80982/12
,
pct. 125-157, 15 octombrie 2020].
Astfel, Curtea a apreciat mai întâi
că
art. 1 din Protocolul nr. 7 impune,
în principiu, pe de o parte, ca
străinii vizați să
fie
informați
despre elementele
factuale relevante care au determinat autoritatea
națională competentă s
ă
considere
că
ei reprez
intă
o
amenințare
pentru securitatea
națională ș
i, pe de
altă
parte, ca
aceștia să aibă
acces la
conținutul
documentelor
ș
i al
informațiilor
din dosarul cauzei pe care s-a întemeiat respectiva autoritate
pentru a decide expulzarea lor (
ibidem
, pct. 129).
A indicat în continuare
că
aceste drepturi care decurg din art. 1 § 1 din
Protocolul nr. 7 nu sunt absolute. De aceea,
restricțiile
aduse drepturilor în
cauză
nu trebuie
să
anuleze
protecția procedurală asigurată
de art.
1 din
Protocolul nr.
7 care atinge
însuși
fondul
garanțiilor prevăzute
de
această
dispoziție.
Chiar
dacă există limitări,
trebuie ca
străinului să
îi fie
acordată
posibilitatea
efectivă
de a prezenta motivele care
pledează
împotriv
a
expulzării
sale
ș
i acesta
să
beneficieze de o
protecție
împotriva arbitrarului.
Prin urmare, Curtea trebuie
să
examineze mai întâi
dacă
autoritatea
independentă competentă
a considerat
că limitările
aduse drepturilor
procedurale ale
străinului
se justificau în mod
corespunzător
în lumina
circumstanțelor speței.
Aceasta trebuie în continuare
să
examineze
dac
ă
dificultățile
cauzate de aceste
limitări străinului
vizat au fost contrabalansate
suficient de factori compensatori. Într-
adevăr,
din perspectiva art.
1 din
Protocolul nr.
7, sunt admisibile numai
restricțiile
care,
ț
inând seama de
circumstanțele
cauzei, sunt justificate
corespunzător ș
i contrabalansate
suficient (
ibidem
, pct. 133).
Curtea a indicat, de asemenea,
că,
cu cât
autoritățile naționale
vor fi
mai
puțin
riguroase în examinarea
necesității
de a restrânge drepturile
14
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
procedurale ale
străinilor vizați,
cu atât mai strict va trebui
să
fie controlul
său
asupra elementelor compensatorii instituite pentru a contrabalansa limitarea
drepturilor în
cauză
(
ibidem
, pct. 145). În aprecierea sa, Curtea se
ghidează
după două
principii de
bază:
cu cât sunt mai limitate
informațiile
oferite
străinului
vizat, cu atât
garanțiile
instituite pentru a contrabalansa limitarea
drepturilor sale procedurale trebuie
să
fie mai importante; atunci când
circumstanțele
unei cauze au o
miză
deosebit de
importantă
pentru
străinul
în
chestiune,
garanțiile
compensatorii trebuie
să
fie
ș
i mai consolidate (
ibidem
,
pct. 146).
Curtea a
menționat
ca elemente susceptibile
să
compenseze suficient
restricțiile
aplicate
„drepturilor procedurale”
ale
străinilor vizați: relevanța
informațiilor
comunicate celor din
urmă
cu privire la motivele
expulzării
lor
ș
i accesul la cuprinsul documentelor pe care s-au întemeiat
autoritățile,
informarea persoanelor în
cauză
referitor la
desfășurarea
procedurii
ș
i la
dispozitivele
prevăzute
la nivel intern pentru a compensa limitarea drepturilor
lor, precum
ș
i reprezentarea
străinilor ș
i
intervenția
în
procedură
a unei
autorități
independente (
ibidem
, pct. 147-156).
Totuși,
Curtea a precizat
că
respectarea art.
1 §
1 din Protocolul nr.
7 nu impune în mod necesar
instituirea în mod cumulat a tuturor elementelor enumerate anterior.
Evaluarea naturii
ș
i a amplorii factorilor compensatorii de pus în aplicare va
putea varia în
funcție
de
circumstanțele
specifice cauzei. Va reveni, de fiecare
dată, Curții să
determine, în lumina procedurii în ansamblu,
dacă
a fost
păstrată substanța însăși
a drepturilor garantate
străinilor
de art.
1 §
1 din
Protocolul nr. 7 (
ibidem
, pct. 157).
b) Aplicarea
acestor principii în prezenta
cauză
Este necesar
să
se constate
că,
în respectiva
situație,
în baza art. 85
alin. (5) din OUG nr. 194/2002, în forma în vigoare la momentul faptelor,
atunci când decizia de a declara indezirabil un
străin
se întemeia pe motive
legate de securitatea
națională,
datele
ș
i
informațiile
precum
ș
i motivele
factuale care au fundamentat opinia
judecătorilor
nu puteau fi
menționate
în
hotărâre
(supra, pct.
29).
De altfel, prevederile legale relevante în prezenta
speță
din Legea nr. 182/2002 se opuneau
divulgării
de
informații
clasate ca
secrete
către
persoanele care nu
dețineau
un certificat care
să
le autorizeze
accesul la acest tip de documente (supra, pct.
30).
În conformitate cu
dispozițiile
legale relevante, reclamantul nu putea avea acces la probele aflate
la dosar, acestea fiind clasificate ca secrete,
așa
cum, de altfel, a
reținut
Înalta
Curte (supra, pct.
25).
56.
Rezultă
o limitare
importantă
a drepturilor reclamantului garantate de
art. 1
din Protocolul nr.
7 (a se vedea
jurisprudența citată
supra, pct.
51)
.
Curtea va examina mai jos necesitatea
restricțiilor
aduse astfel drepturilor
procedurale ale reclamantului
ș
i
măsurile
compensatorii instituite de
către
autori
tățile naționale
pentru a contrabalansa aceste
restricții
înainte de a
evalua impactul lor concret asupra
situației
reclamantului prin prisma
15
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
procesului în ansamblu (a se vedea
jurisprudența citată
supra, pct.
52
-
54).
În
această privință,
Curtea
menționează că
expulzarea reclamantului a avut
ca efect principal o separare temporara a acestuia de
anumiți
membri ai
familiei sale în exercitarea de
către
persoana în
cauză
a dreptului
său
la
respectarea
vieții
de familie (a se vedea
jurisprudența citată
supra, pct.
53
in
fine
).
Cu privire la întrebarea
dacă limitările
aduse drepturilor procedurale
ale reclamantului se justificau în mod
corespunzător,
Curtea
menționează că
în
speță,
la fel ca în cauza
Muhammad
ș
i Muhammad
,
citată
anterior,
instanțele naționale,
aplicând dispozi
ț
iile legale relevante, au stabilit de la bun
început
că
reclamantul nu putea avea acces la dosar,
fără să
fi procedat ele
însele la o examinare a
necesității
de a restrânge drepturile procedurale ale
persoanei în
cauză
(supra, pct.
25).
De aceea, în lipsa
oricărei examinări
d
e
către instanțele
sesizate cu cauza a
necesității
de a restrânge drepturile
procedurale ale reclamantului, Curtea va exercita un control strict pentru a
stabili
dacă
factorii compensatori
instituiți
erau de
natură
a contrabalansa
eficient în
speță restricțiile
aduse acestor drepturi (a se vedea
jurisprudența
citată
supra, pct.
53).
Asupra acestei chestiuni a factorilor compensatori, Curtea
examinează
mai întâi
dacă informațiile
faptice relevante
ș
i concrete au fost aduse la
cunoștința
reclamantului în cursul procedurii. În
această privință, reține că
în
cauză
partea
interesată
a fost
citată să
se prezinte în
procedură ș
i actul de
sesizare a
instanței
a fost anexat
citației
(supra, pct.
6).
Totuși,
în actul de
sesizare a
instanței
erau
menționate
numai numerele articolelor din legea care
reglementa, conform parchetului, conduita de care era
acuzată
persoana în
cauză, fără
ca respectiva
conduită să
fie
descrisă
în act (supra, pct.
5).
În
continuare, în
conținutul hotărârii pronunțate
în
primă instanță,
curtea de apel
a reprodus
părțile
din art.
3 din Legea nr.
51/1991 pe care le aprecia ca
relevante, delimitând astfel cadrul juridic în care se înscriau faptele imputa
te
reclamantului,
ș
i anume conceperea de acte teroriste, precum
ș
i aderarea
ș
i
sprijinirea, prin orice mijloace, a acestor
activități
(supra, pct.
17).
Nicio
informație suplimentară
nu i-a fost
transmisă
avocatului reclamantului î
n
procedura de recurs (supra, pct.
20).
Curtea
observă că
în cursul procedurii reclamantul nu a primit decât
informații
foarte generale privind încadrarea
juridică
a faptelor
reținute
împotriva sa,
fără
ca din dosar
să
rezulte vreun comportament concret al
său
care putea pune în pericol securitatea
națională.
Or,
așa după
cum Curtea a
hotărât
deja, simpla enumerare a articolelor de lege
ș
i a
indicațiilor
general
e
privind faptele care puteau constitui
infracțiunile reținute ș
i privind
încadrarea lor
juridică
nu pot reprezenta o
informație suficientă
despre faptele
reproșate
pentru a face
efectivă
exercitarea
garanțiilor
procedurale
prevăzute
de art.
1 din Protocolul nr.
7 (
Muhammad
ș
i Muhammad
,
citată
anterior,
pct. 168
ș
i 170).
16
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Curtea obse
rvă
ulterior
că,
în baza
informațiilor
oferite
curții
de apel
de
către
IGI, reclamantul s-a interesat de procedura prin care a fost declarat
indezirabil
ș
i
că
a încercat
să
contacteze un avocat care
să
îl reprezinte în
această procedură
(supra, pct.
11).
În continuare, reclamantul a transmis
curții
de apel o cerere de amânare în
procedură
pentru a putea angaja un avocat
ș
i
a-
și pregăti apărarea
(supra, pct.
8).
Curtea nu poate
să
nu constate
că
timpul foarte scurt
după
care curtea
de apel reluase dezbaterile
– ș
i anume la câteva ore
după
respingerea cererii
de amânare,
deși
persoana în
cauză
locuia într-un
oraș
aflat departe de sediul
curții
de apel
– ș
i decizia de a examina cauza în
absența
reclamantului (supra,
pct.
14)
au avut ca efect anularea
garanțiilor
procedurale de care s-ar fi putut
bucura persoana în
cauză
în
fața
acestei
instanțe.
Curtea
apreciază că,
în acest
context,
ș
i
ț
inând seama de
urgența
procedurii în
primă instanță,
reclamantul
nu a primit
informații
relevante privind
desfășurarea
procedurii
ș
i nici nu a
beneficiat de o posibilitate
efectivă
de a angaja un avocat, eventual unul care
deținea
un certificat ORNISS (supra, pct.
31),
pentru a-l reprezenta în
fața
curții
de apel.
Curtea mai
observă ș
i
că
în
fața
Înaltei
Curți
persoana în
cauză
a fost
reprezentată
de un avocat ales care nu
deținea
un certificat ORNISS (supra,
pct.
20).
Având în vedere argumentul Guvernului, conform
căruia
avocatul
reclamantului ar fi trebuit
să
-
și
ajute clientul
să găsească
un avocat care
deținea
un certificat ORNISS (supra, pct.
49)
ș
i presupunând chiar
că
se poate
aștepta
din partea unui avocat ales de un
străin
ca acesta
să
-
și
ajute clientul
să găsească
un alt avocat care
deține
un certificat ORNISS, Curtea
subliniază
că
Guvernul nu a precizat prin ce mijloc ar fi putut avocatul reclamantului, la
momentul relevant,
să acceadă
în mod eficient
ș
i în timp util la lista
avocaților
care
dețin
un asemenea certificat, cu atât mai mult cu cât
numărul
lor era
foarte mic (
Muhammad
ș
i Muhammad
,
citată
anterior, pct. 185
ș
i 186).
În ceea ce
privește
posibilitatea avocatului reclamantului de a solicita
amânarea recursului în vederea
obținerii
unui certificat ORNISS, Curtea
observă că
termenele
prevăzute
de dreptul intern pentru
obținerea
unui
asemenea certificat
depășeau
termenele
prevăzute
pentru
desfășurarea
procedurii de declarare a unui
străin
ca indezirabil (supra, pct.
31).
Pri
n
urmare, o cerere de amânare nu i-ar fi permis, în principiu, avocatului
respectiv
să îș
i
procure un asemenea certificat pentru a se putea prevala d
e el
în cadrul recursului, iar exemplele de
jurisprudență
contemporane cu faptele
din dosar nu dovedesc contrariul (
ibidem
, pct. 189-190; a se vedea
ș
i supra,
pct.
31).
În
această privință,
Curtea
ț
ine seama de împrejurarea
că,
întrucât nu
deținea
un certificat ORNISS, avocatul ales de reclamant nu putea avea acces
la probele clasificate ca secrete aflate la dosar.
În cele din
urmă,
Curtea
observă că
procedura
prevăzută
în dreptul
românesc pentru a declara o
persoană indezirabilă
avea un caracter judiciar
ș
i
că instanțele
competente în materie erau
instanțe
superioare în ierarhia
instanțelor românești,
care beneficiau de
independența cerută
în sensul
17
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
jurisprudenței Curții.
În opinia
Curții,
aici este vorba de
garanții
importante
de luat în considerare în evaluarea factorilor care au putut atenua efectele
restricțiilor
suportate de reclamant în exercitarea drepturilor sale procedura
le
(
ibidem
, pct. 193).
65.
Totuși,
Curtea
ț
ine seama de faptul
că,
date fiind
informațiile
foarte
reduse
ș
i generale de care dispunea reclamantul (supra, pct.
59),
în
fața
acestor
instanțe,
persoana în
cauză
se putea întemeia, în
apărarea
cauzei sale,
doar pe
supoziții, fără
a putea contesta în mod concret comportamentul despre
care s-ar fi afirmat
că
punea în pericol securitatea
națională.
Reclamantul
precizase de altfel
că
nu
făcuse
obiectul
urmăririi
penale în România pentru
acuzațiile
aduse de parchet (supra, pct.
22
in fine
). În opinia
Curții,
într-o
astfel de
situație,
amploarea controlului efectuat de
instanțele naționale
cu
privire la temeinicia
expulzării
solicitate ar trebui
să
fie cu atât mai
aprofundată
(
ibidem
, pct. 194).
Or, în prezenta
cauză,
Curtea
observă că
parchetul a depus la dosar în
fața curții
de apel un document clasificat secret (supra, pct.
5).
Deși
curtea de
apel
ș
i Înalta Curte
afirmă că ș
i-au întemeiat deciziile pe acest document, au
oferit
răspunsuri
foarte generale pentru a respinge
afirmațiile
reclamantului,
conform
cărora
acesta nu
acționase
în detrimentul
securității naționale.
Cu
alte cuvinte, niciun element din dosar nu permite
să
se
întrevadă că
a fost
realizată
o verificare de
către instanțele naționale
cu privire la credibilitatea
ș
i la realitatea
informațiilor
prezentate de parchet (supra, pct.
17,
24
ș
i
27;
a
se vedea, de asemenea,
mutatis mutandis
,
Muhammad
ș
i Muhammad
,
citată
anterior, pct. 198-199).
Dacă
Curtea admite
că
examinarea cauzei de
către
o
autoritate
judecătorească independentă
este o
garanție
cu pondere mare
pentru a contrabalansa restrângerea drepturilor procedurale ale reclamantului
,
singură
o asemenea
garanție
nu este în sine
suficientă
pentru a remedia
restrângerea drepturilor procedurale ale persoanei în
cauză dacă
natura
ș
i
intensitatea controlului exercitat de
autoritățile
independente nu sunt
vădite,
chiar
ș
i sumar, în motivarea deciziilor adoptate de
către
acestea (supra, pct.
1
7
ș
i
27;
a se vedea, de asemenea,
mutatis mutandis
,
Muhammad
ș
i Muhammad
,
citată
anterior, pct. 202).
Curtea
constată,
prin urmare,
că
în
speță
drepturile procedurale ale
reclamantului au suferit restrângeri importante
fără
ca necesitatea acestor
limitări să
fi fost ex
aminată ș
i
judecată
în mod
corespunzător
de o autoritate
independentă
la nivel
național. Reține ș
i faptul
că
reclamantul nu a primit
nicio
informație
cu privire la comportamentul
său
concret de
natură să
constituie un risc pentru securitatea
națională ș
i la
desfășurarea
momentelor
cheie ale procedurii. Cu privire la întinderea controlului efectuat, Curtea
consideră că
numai faptul
că
decizia de expulzare a fost
luată
de înalte
autorități
judiciare independente,
fără
a se putea constata exercitarea
concretă
a puterilor conferite de legea
românească,
nu este de
natură să poată
compensa
restricțiile
suferite de persoana în
cauză
în exercitarea drepturilor
18
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
sale procedurale (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Muhammad
ș
i Muhammad
,
citată
anterior, pct. 205).
În lumina unei
examinări
de ansamblu a
limitărilor
aduse drepturilor
procedurale ale reclamantului
ș
i a elementelor instituite în
speță
drept
compensare
ș
i luându-se în considerare marja de apreciere de care dispun
statele în materie, Curtea
apreciază că restricțiile
suferite de persoana în
cauză
în exercitarea drepturilor întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 7 nu au fost
compensate în procedura
internă
astfel încât
să
se
păstreze însuși
fondul
acestor drepturi
.
În
consecință,
a fost
încălcat
art. 1 din Protocolul nr. 7 la
Convenție.
III. CU
PRIVIRE LA PRETINSA
ÎNCĂLCARE
A ART. 8 DIN
CONVENȚI
E
Reclamantul se plânge
că măsura luată
împotriva sa i-a
încălcat
dreptul
la respectarea
vieț
ii private
ș
i de familie, garantat la art.
8 din
Convenție,
redactat
după
cum
urmează:
Art. 8
„1.
Orice
persoană
are dreptul la respectarea
vieții
sale private
ș
i de familie, a
domiciliului
său ș
i a
corespondenței
sale.
Nu este admis amestecul unei auto
rități
publice în exercitarea acestui drept decât
în
măsura
în care acest amestec este
prevăzut
de lege
ș
i
dacă
constituie o
măsură
care,
într-o societate
democratică,
este
necesară
pentru securitatea
națională, siguranța
publică, bunăstarea economică
a
ță
rii,
apărarea
ordinii
ș
i prevenirea faptelor penale,
protejarea
sănătății
sau a moralei, ori protejarea drepturilor
ș
i
libertăților
altora
.
”
A. Cu
privire la admisibilitat
e
Constatând
că
acest
capăt
de cerere nu este în mod
vădit
nefondat în
sensul art. 35 § 3 lit. a) din
Convenție ș
i
că
nu
prezintă
niciun alt motiv de
inadmisibilitate, Curtea îl
declară
admisibil.
B. Cu
privire la fond
Argumentele
părților
Reclamantul
afirmă că
a locuit mai
mulți
ani în România, ceea ce
pentru el
reprezintă
o
perioadă
suficient de
lungă
pentru a stabili
legături
puternice cu
soția
sa,
ș
i
că
plecarea sa îi
afectează
profund
viața
de familie.
Spune în continuare
că măsura
în
cauză,
pe care o
califică
drept o
ingerință
în
exercitarea dreptului
său
la respectarea
vieții
de familie, nu era
prevăzută
de
o lege
previzibilă
oferind
garanții
suficiente împotriva arbitrarului,
că
n
u
urmărea
niciun scop legitim
ș
i
că această măsură
nu era
necesară,
întrucât nici
19
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
faptele, nici probele care ar fi putut fi la baza acesteia nu i-au fost aduse la
cunoștință.
Guvernul
consideră că măsura luată
în
speță
de
către autoritățile
române nu este o
ingerință
în
viața privată ș
i de familie a reclamantului.
Precizează,
de asemenea,
că
în orice caz, chiar presupunân
d
că
ar fi existat o
ingerință,
aceasta era
prevăzută
de OUG nr.
194/2002, avea drept scop
legitim
protecția securității naționale ș
i era
necesară
într-o societate
democratică ț
inând seama de gravitatea faptelor de a
căror
comitere era
învinuit reclamantul.
Motivarea
Curții
Curtea
consideră că, ț
inând seama de
constatările
sale din perspectiva
art. 1 din Protocolul nr. 7 la
Convenție
(supra, pct.
55
-
69),
nu este necesar
să
examineze
capătul
de cerere întemeiat pe art. 8 din
Convenție.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN
CONVENȚI
E
Art. 41 din
Convenție
prevede
:
„În
cazul în care Curtea
declară că
a avut loc o
încălcare
a
Convenției
sau a
protocoalelor sale
ș
i
dacă
dreptul intern al înaltei
părți
contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă
a
consecințelor
acestei
încălcări,
Curtea
acordă părț
ii
lezate,
dacă
este cazul, o
reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
Reclamantul
solicită
100 000 de euro (EUR) cu titlu de
despăgubire
pentru prejudiciul moral pe care spune
că
l-a suferit
.
Guvernul
solicită Curții să
constate
că
o
eventuală hotărâre
de
condamnare ar constitui, în sine, o
reparație suficientă
a pretinsului prejudiciu
moral suferit. În plus,
apreciază că
suma
solicitată
de reclamant pentru
prejudiciul moral este
exorbitantă ș
i
nejustificată.
Curtea
consideră că
faptele care au dus la
încălcarea
art.
1
din
Protocolul nr. 7 la
Convenție
i-au cauzat reclamantului un prejudiciu moral
incontestabil pe care simpla constatare a
încălcării
nu îl poate repara.
Acordă
reclamantului 5 000 EUR cu titlu de
despăgubire
pentru prejudiciul moral,
plus orice
sumă
ce poate fi
datorată
cu titlu de impozit
.
B. Cheltuieli
de
judecată
Reclamantul
solicită
2 300 EUR pentru cheltuielile suportate în cadrul
procedurilor
desfăș
urate în
fața instanțelor
interne
ș
i în
fața Curții,
pentru
onorariul avocatului.
Guvernul
arată
faptul
că,
pentru a-
și
justifica
pretențiile,
reclamantul
nu a depus la dosar decât
chitanțe puțin
lizibile,
fără
a anexa contractul de
20
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
asistență juridică
încheiat cu avocatul
său ș
i
fără
a detalia orele de
muncă
prestate de acesta.
Conform
jurisprudenței Curții,
un reclamant nu poate
obține
rambursarea cheltuielilor de
judecată
decât în
măsura
în care se
stabileșt
e
caracterul real, necesar
ș
i rezonabil al acestora [
Iatridis împotriva Greciei
(reparație echitabilă)
(MC), nr.
31107/96, pct.
54, CEDO 2000 XI]. În
prezenta
cauză,
având în vedere documentele de care dispune
ș
i criteriile mai
sus
menționate,
Curtea
consideră că
este rezonabil
să
acorde reclamantulu
i
suma de 2
300 EUR
pentru toate cheltuielile, plus orice
sumă
ce poate fi
datorată
de acesta cu titlu de impozit.
C. Dobânzi
moratorii
Curtea
consideră
necesar ca rata dobânzilor moratorii
să
se întemeieze
pe rata dobânzii
facilității
de împrumut marginal
practicată
de Banca
Centrală
Europeană, majorată
cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1.
Declară
cererea
admisibilă
în ceea ce
privește
capetele de cerere
întemeiate pe art.
8 din
Convenție ș
i art.
1 din Protocolul nr.
7 la
Convenție ș
i
inadmisibilă
pentru celelalte capete de cerere;
2.
Hotărăște
că
a fost
încălcat
art. 1 din Protocolul Nr. 7 la
Convenție;
3.
Hotărăște
că
nu este necesar
să
examineze
capătul
de terenul întemeiat pe
art. 8 din
Convenție;
4.
Hotărăște
a)
că
statul pârât trebuie
să plătească
reclamantului, în termen de trei luni
de la data
rămânerii
definitive a
hotărârii,
în conformitate cu art. 44
din Conv
enție, următoarele
sume, care trebuie convertite în
moneda statului pârât la rata de schimb
aplicabilă
la data
plății:
i. 5
000 EUR (cinci mii de euro), plus orice
sumă
ce poate fi
datorată
cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral,
ii. 2
300 EUR
(două
mii trei sute euro), plus orice
sumă
ce poate fi
datorată
pentru acest cuantum de
reclamanți
cu titlu de impozit,
pentru cheltuielile de
judecată,
b)
că,
de la expirarea termenului
menționat ș
i
până
la efectuarea
plății,
aceste sume trebuie majorate cu o
dobândă
si
mplă,
la o
rată egală
cu
rata dobânzii
facilității
de împrumut marginal
practicată
de Banca
Centrală Europeană, aplicabilă
pe parcursul acestei perioade
ș
i
majorată
cu trei puncte procentuale;
21
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
5.
Respinge
cererea de acordare a unei
reparații
echitabile pentru celelalt
e
capete de cerere.
Redactată
în limba
franceză,
apoi
comunicată
în scris la 9 martie 2021, în
temeiul art. 77 § 2
ș
i art. 77 § 3 din Regulament.
Ilse Freiwirt
h
Yonko Grozev
Grefier adjunct
Președinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din
Convenție ș
i art. 74 § 2 din Regulament,
la prezenta
hotărâre
se
anexează
opinia
separată
a doamnei
judecător
Motoc.
Y.G.R.
I.F
.
22
HOTĂRÂREA
HASSINE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
OPINIA
CONCORDANTĂ
A
JUDECĂTORULUI
MOTOC
Am votat pentru
încălcare
în prezenta
cauză
pentru a respecta ceea ce a
hotărât
majoritatea din
hotărârea
Muhammad
ș
i Muhammad împotriva
României
, dar opinia mea
rămâne
cea care a fost
exprimată
în opinia
disidentă
anexată
la
această
din
urmă hotărâre.
23