CASE OF HASSINE v. ROMANIA

Cererea privește procedura administrativă în urmare căreia reclamantul a fost îndepărtat de pe teritoriul României pe motive legate de securitatea națională. În special, privește problema regularității luării în custodie publică a reclamantului ș i aceea a garanțiilor procedurale recunoscute acestuia, care , în cursul procedurii, nu fusese nici informat despre faptele care i se reproșau, nici nu avusese acces la dosarul pe care se întemeia decizia de expulzare. Sunt în discuție art. 5 § 1, art. 5 § 4 ș i art. 8 din Convenție, precum ș i art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție. ÎN FAPT

Reclamantul s-a născut în 1982 ș i în formularul de cerere a arătat că locuiește la Cluj-Napoca. A fost reprezentat de A. Irimieș, avocat în Cluj.

Guvernul a fost reprezentat de agenții guvernamentali, doamna C. Brumar ș i, cel mai recent, de doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul a intrat în România în cursul anului 2007 ș i s-a stabilit la Cluj-Napoca. În 2009, s-a căsătorit cu o resortisantă română, cu care a avut un copil. Acesta a obținut un permis de ș edere pentru reîntregirea familie i valabil până în 2015. 1 HOTĂRÂREA

La 7 noiembrie 2012, la ora 17.00, reclamantul, care locuia în Cluj-Napoca, a primit citația pentru a se prezenta la 9 noiembrie 2012 la ora 9.00 în fața curții de apel, în cadrul procedurii de examinare a solicitării parchetului. Actul de sesizare a instanței de către parchet (supra, pct. 5) a fost anexat citației.

La o dată neprecizată, completul căruia îi fusese inițial atribuită cauz a s-a abținut, pe motiv că președintele completului de judecată nu avea autorizarea impusă de Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate („Legea nr. 182/2002“ – infra, pct. 30) pentru a putea avea acces la documentul secret depus la dosar de către parchet. Cauza a fost repartizată unui alt complet de judecată, abilitat în baza unei autorizări emise de Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat („ORNISS”) de a avea acces la documente aferente nivelului de clasificare al informațiilor în cauză.

La 8 noiembrie 2012, la prânz, reclamantul a trimis prin fax curții d e apel o cerere de amânare a ședinței prevăzute pentru 9 noiembrie 2012, pentru a- și pregăti apărarea ș i a- și angaja un avocat. El a precizat că nu reușise să găsească un avocat disponibil pentru a-l reprezenta la ședința de judecată din 9 noiembrie 2012.

Soția reclamantului a formulat o cerere de intervenție în procedură întemeiată pe dreptul la respectarea vieții de familie.

La 9 noiembrie 2012, la ora 9, curtea de apel a judecat cauza în prezența reprezentanților parchetului ș i ai Inspectoratului General pentru Imigrări („IGI”) ș i în absența reclamantului. Curtea de apel a supus dezbaterii părțilo r cererea de amânare formulată de reclamant. Reprezentantu l Ministerului Public s-a opus cererii de amânare, bazându-se pentru aceasta pe 2 HOTĂRÂREA

În ceea ce privește IGI, acesta a susținut în fața curții de apel că, după informațiile puse la dispoziția sa, reclamantul intrase în legătură cu un avocat, dar că nu dorise să îl angajeze pentru a-l reprezenta în proces. Interogat în această privință de către curtea de apel, IGI a expus faptul că acest avocat îi indicase reclamantului că nu era probabil să câștige ș i îl sfătuise să formuleze o cerere de amânare, iar soția reclamantului să depună o cerere de intervenție în proc edură. Conform acestei instanțe, din partea reclamantului exista intenția de a prelungi durata procedurii. În plus, IGI a susținut că, după aceleași informații, reclamantul afirmase că, în orice caz, dorea să părăsească România ș i că nu o făcuse înainte deoarece nu avea documente de călătorie. În opinia IGI, comportamentul persoanei interesate arăta că acesta nu intenționase să părăsească teritoriul național ș i că reprezenta un pericol pentru persoanele cu care intra în contact.

Pe baza faptului că citația îi fusese transmisă reclamantului cu două zile înainte de ședință ș i a afirmațiilor făcute de IGI, conform cărora persoana în cauză contactase un avocat, curtea de apel a respins cererea de amânare subliniind urgența procedurii.

La 9 noiembrie 2012, aproximativ la ora 11.00, reclamantului i-a fost trimisă o nouă citație, pentru a participa la ședința stabilită în cauză mai târziu în aceeași zi, la ora 13.30. În citație se preciza că judecarea cauzei de către curtea de apel se putea face în lips a părților.

În aceeași zi, în ședința de la ora 13.30, în lipsa reclamantului, curtea de apel a judecat mai întâi cererea de intervenție formulate de soția persoane i în cauză. Instan ț a a reținut că, deși aceasta din urmă nu depusese la dosar niciun document care să ateste calitatea sa de soție a reclamantului, această calitate reieșea din documentul clasificat „secret” care îi fusese prezentat. După ce a reținut că soția reclamantului putea justifica interesul de a- și formula cererea de intervenție în procedură, curtea de apel a respins respectiva cerere ț inând seama de obiectul cauzei ș i, mai precis, de caracterul foarte personal al dreptului reclamantului supus dezbaterii în procedur ă. În consecința, curtea de apel a declarat cererea de intervenție inadmisibilă.

În continuare, referindu-se la art. 167 C. proc. civ., conform căruia doar probele care erau de natură să contribuie la vădirea adevărului erau admise, ș i la cererea parchetului, curtea de apel a admis ca ș i elemente de probă, informațiile clasificate care îi fuseseră comunicate (supra, pct. 5 in fine ), considerându-le probatorii, relevante ș i utile pentru a decide. Ulterior a deschis dezbaterile pe fond în cauză .

În fața curții de apel, parchetul a susținut că, din probele clasificate , reieșea că reclamantul avea intenția de a desf ășura activități care puneau în pericol securitatea națională ș i a pledat în favoarea admiterii acțiunii în temeiul art. 92 alin. (3) din OUG nr. 194/2002 (infra, pct. 29), deși partea 3 HOTĂRÂREA

Prin hotărârea din 9 noiembrie 2012, curtea de apel l-a declarat pe reclamant persoană indezira bilă în România pentru o durată de cinci ani ș i a dispus luarea sa în custodie publică până la îndepărtarea de pe teritoriu. Curtea de apel a expus următorul raționament: „[... ] Se ț ine seama de prevederile art. 3 lit. i) ș i lit. l) din Legea nr. 51/1991 [privind securitatea națională], că următoarele fapte reprezintă o amenințare pentru securitate a națională a României: i) actele teroriste, precum ș i inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; [...] l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) - k) [...] sprijinirea în orice mod a acestora sau aderarea la asemenea organizații sau grupări, precum ș i desf ășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii. Curtea ț ine seama ș i de prevederile art. 44 din Legea nr. 535/2004 [privind prevenirea ș i combaterea terorismului], în t emeiul cărora cetățenii străi ni ș i apatrizii cu privir e la care există date sau indicii serioase arătând că aceștia urmăresc să desfășoare activități teroriste sau să devină complici sunt declarați indezirabili în România, iar dreptul lor de ș edere poate fi anulat dacă nu au făcut obiectul unei măsuri de interdicție de a părăsi teritoriul pronunțată în temeiul legii privind regimul străinilor în România. Ț ine seama ș i de faptul că România s-a angajat, în calitate de membru al Organizație i Națiunilor Unite, să refuze găzduirea pe teritoriul său a oricărei persoane care ar finanța, ar pregăti sau ar săvârși acte de natură teroristă, sau care ș i-ar oferi sprijinul pentru asemenea fapte. Măsura dispusă nu încalcă art. 8 din Convenție, având în vedere că, deși această măsură constituie o ingerin ță în dreptul lor la respectarea vieții private ș i de familie, respectiva ingerinț ă este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim ș i este necesa ră într-o societate democratică . Astfel, măsura este prevăzută de art. 85 din OUG nr. 194/2002, care permite dispunerea expulzării de pe teritoriu ș i interzicerea ș ederii unui străin, sau printr-un act normativ publicat în Monitorul Oficial, ceea ce îndeplinește astfel condiți a accesibilității textului de lege. De asemenea, sunt respectate garanțiile procedurale pentru străinul vizat de măsura prin care este declarat indezirabil, măsura fiind dispusă de o instanță în sensul art. 6 ș i respectând principiul dezbaterii contradictorii ș i dreptul la apărare . Măsura prin care străinul este declarat indezirabil urmăreșt e un scop legitim, anume prevenirea săvârșirii de fapte grave de natură să pună în pericol securitatea statului român . În ceea ce privește necesitatea de a adopta o astfel de măsură față de străin, aceasta este justificată prin natura ș i gravitatea activit ăților desfășurate, probe în temeiul cărora este necesar să se verifice dacă măsura este proporțională cu scopu l urmărit . Ț inând seama de aceste considerații ș i în lumina prevederilor art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002, în temeiul cărora datele ș i info rmațiile care au stat la baza deciziilo r cu privire la interdicția de ș edere pentru rațiuni de securitate națională nu sunt menționate în hotărârile respective, curtea admite solicitarea ș i îl declară indezirabil pe teritoriu timp de cinci ani pentru motive de securitate națională . 4 HOTĂRÂREA

În dispozitivul deciziei curții de apel se menționa că la acesta se pute a face apel în termen de 10 de zile de la înștiințarea către persoana în cauză.

Decizia curții de apel a fost comunicată Oficiului Român pentru Imigr ări („ORI”), însărcinat cu executarea măsurii (infra, pct. 29). În seara zilei de 9 noiembrie 2012, reclamantul a fost reținut ș i condus la Centrul de reținere Arad. La 29 noiembrie 2012, acesta a fost transferat la Centrul de tranzit Otopeni. La 5 decembrie 2012, a fost expulzat de pe teritoriul României către Tunisia.

La 20 noiembrie 2012, avocatul reclamantului, care între timp fusese mandatat de acesta pentru a-l reprezenta în procedură, a formulat recurs în fața Înaltei Curți de Casație ș i Justiție („Înalta Curte“) împotriva deciziei curții de apel din 9 noiembrie 2012 (supra, pct. 17). Nedeținând un certificat ORNISS, avocatul nu putea avea acces la documente clasificate din dosar. Nu i-a fost comunicată în timpul procedurii de recurs nicio informați e concretă cu privire la faptele de care era acuzat.

La 12 decembrie 2012 a avut loc un termen de judecată. Avocatul reclamantului a solicitat anularea hotărârii ș i retrimiterea cauzei pentru rejudecare, în fața curții de apel. În subsidiar, solicita respingerea cererii parchetului pentru netemeinicie. Afirma că au fost încălcate regulile de procedură privind citarea reclamantului la ședința din 9 noiembrie 2012, la ora 13.30, susținând că aceasta fusese transmisă la ora 11.00 în aceeași zi (supra, pct. 13), ș i anume cu două ore înainte de ședința de judecată, ș i că clientul său se aflase în imposibilitatea fizică de a se prezenta la ședință. De asemenea, a susținut că a existat o încălcare a dreptului la apărare al reclamantului, întemeindu-se în această privință pe circumstanța că, potrivit acestuia, respingerea cererii de amânare a ședinței nu fusese motivată.

De asemenea, susține că principiul contradictorialității a fost încălcat din cauză că reclamantul nu putuse să ia cunoștință de acuzațiile care îi erau aduse ș i că nu avusese acces la datele culese de SRI pentru a- și pregăti apărarea, cu încălcarea art. 85 alin. (4) din OUG nr. 195/2002 (infra, pct. 29). Făcând trimitere la hotărârile pronunțate de Curte în cauzele Lup ṣ a împotriva României (nr. 10337/04, CEDO 2006-VII) ș i Kaya împotriva României (nr. 33970/05, 12 octombrie 2006), a argumentat că reclamantul nu beneficiase în fața cu rții de apel de garanții împotriva arbitrarului, că n u putuse combate acuzațiile autorităților, conform cărora era în cauză securitatea națională, ș i că suferise o încălcare a dreptului său la viața privată, protejat de art. 8 din Convenție. A arătat că art. 85 din OUG nr. 194/2002 er a 5 HOTĂRÂREA

Parchetul ș i IGI, citați în procedură în fața Înaltei Curți, au cerut respingerea recursului. IGI a susținut că s-a respectat procedura citării, avân d în vedere că cererea de amânare formu lată de reclamant fusese examinată d e completul de judecată constituit la ora 13.30, ceea ce, pentru IGI, însemna că persoana în cauză luase cunoștință de data ședinței fixate pentru 9 noiembri e 2 012.

Prin decizia din 12 decembrie 2012, ICCJ a respins recursul reclamantului. Înalta instanță a judecat mai întâi că, în mod îndreptățit, curtea de apel reținuse că procedura de citare a părților se desfășurase legal ș i că instanța respinsese cererea de amânare în mod corect ș i motivat. În continuare, a indicat faptul că procedura s-a efectuat cu respectarea principiului contradictorialității ș i că măsura declarării reclamantului ca persoană indezirabilă pentru motive de securitate națională fusese luată dup ă verificarea respectă rii procedurilor legale care asigură un echilibru just între necesitatea de a adopta măsuri preventive împotriva terorismului ș i obligația de a respecta drepturile omului .

Ulterior, Înalta Curte a expus faptul că, curtea de apel examinase efectiv solicitarea parchetului ș i înscrisurile clasificate „secrete” ș i depuse la dosar, deși documentul ș i informațiile pe care își întemeiase decizia nu au putut fi transmise reclamantului. Înalta Curte a observat că această limitare a dreptului la informație era prevăzută de art. 83 din OUG nr. 194/2002, precum ș i de art. 31 alin. (3) din Constituție, conform căruia dreptul de a transmite informații nu trebuie să prejudicieze siguranța națională.

Înalta Curte a precizat, de asemenea, că art. 6 din Convenție a fost respectat în măsura în care reclamantul avusese acces la o instanță ș i se putu se prevala de garanțiile procedurale. De altfel, a reamintit că în hotărâre a Maaouia împotriva Franței [(MC), nr. 39652/98, CEDO 2000-X] Curtea hotărâse că deciziile cu privire la intrarea în țară, ș ederea ș i expulzarea străinilor nu se refereau nici la drepturile ș i obligațiile cu caracter civil, nici la acuzațiile de natură penală în sensul art. 6 § 1 din Convenție. A luat act de faptul că, în temeiul art. 1 § 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, un străi n putea fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor prevăzute la primul paragraf al aceluiași articol atunci când expulzarea se întemeia pe motive de ordine publică sau de securitate națională.

Înalta Curte a continuat astfel: „Reclamantul a susținut fără temei existența unei ingerinț e în viața sa privată garanta t la art. 8 din Convenție, având în vedere că măsura dispusă urmărea un scop legitim, în special apărarea siguranței naționale, ș i că era necesară într-o societate democratică , justificată printr-o nevoie socială imperioasă ș i proporțională cu acest scop legitim urmărit . 6 HOTĂRÂREA

Măsura luată împotriva reclamantului care îi interzicea să intre în România s-a încheiat în noiembrie 2017. Nu reiese din dosar că reclamantul s-a întors în România.

Articolele relevante în spe ță din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea ș i combaterea terorismului, din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate ș i din Hotărârea de Guvern nr. 585/2002 sunt prezentate în hotărârea Muhammad ș i Muhammad împotriva României (MC) (nr. 80982/12, pct. 49-51 ș i 53, 15 octombrie 2020). Art. 28 din cea din urmă lege, în vigoare la momentul faptelor, se opunea divulgării de informații clasate ca secrete către persoanele care nu dețineau un certificat care să le autorizeze accesul la acest tip de documente ( ibidem , pct. 51).

Procedura pentru obținerea de către un avocat a certificatului ORNISS (supra, pct. 7), precum ș i jurisprudența internă relevantă în materie, care să corespundă celei depuse de Guvern în prezenta cauză, sunt descrise în hotărârea Muhammad ș i Muhammad (citată anterior, pct. 54-58 ș i 64-66). Mai precis, durata procedurii de verificare desfășurate în cadrul unei cereri pentru certificatul de acces la informații „secrete” este de 60 de zile lucrătoar e (art. 148 din Hotărârea de Guvern nr. 585/2002). În urma verificărilor, autoritatea competentă transmite concluziile sale către ORNISS. Acesta își exprimă opinia ș i o comunică Uniunii Naționale a Barourilor din România („UNBR”). Aceasta din urmă are apoi cinci zile la dispoziție pentru a emite certificatul de securitate/autorizația de acces la documentele clasate secrete . ÎN DREPT

Reclamantul susține că luarea sa în custodie publică în vederea expulzării de pe teritoriu constituie o privare ilegală de libertate împotriva 9 HOTĂRÂREA

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, menționând că reclamantul nu a contestat legalitatea luării sale în custodie publică prin recurs separat de cel prevăzut pentru a contesta decizia prin care a fost declarat indezirabil. Conform Guvernului, potrivit art. 97 alin. (9) din OUG nr. 194/2002, străinii împotriva cărora s-a dispus luarea în custodie publică în baza art. 97 alin. (2) din același text puteau sesiza curtea de apel cu o contestație în termen de 5 zile (supra, pct. 29).

Guvernul arată, de asemenea, că, în motivele de recurs împotriva deciziei din 9 noiembrie 2012 (supra, pct. 20- 22), reclamantul nu a contestat deloc măsura custodiei publice dispusă împotriva sa ș i că s-a mulțumit să prezinte argumente împotriva măsurii prin care era declarat persoană indezirabilă . 2. Reclamantul

Reclamantul răspunde că măsura de luare în custodie publică era consecința măsurii prin care era declarat persoană indezirabilă ș i că poate fi contestată cu fondul cauzei, prin intermediul căii de atac indicate în hotărârea din 9 noiembrie 2012 a curții de apel (supra, pct. 18). Menționează faptul că m ăsura luată împotriva sa se întemeia pe art. 97 alin. (3) din OUG nr. 194/2002 ș i nu pe art. 97 alin. (2) din această OUG. a) Motivarea Curții

Curtea face trimitere la principiile aplicabile în materie de neepuizarea căilor de atac interne, astfel cum au fost stabilite în cauzele Vučković ș i alții împotriva Serbiei [(excepție preliminară) (MC), nr. 17153/11 ș i alte 29 cereri , 10 HOTĂRÂREA

În speță, Curtea observă că excepțiile ridicate de Guvern au două laturi: pe de o parte, acesta susține că reclamantul ar fi putut contesta decizia de custodie publică exercitând recursul prevăzut la art. 97 alin. (9) din OUG nr. 194/2002; pe de altă parte, pledează că, în motivele de recurs împotriva deciziei din 9 noiembrie 2012, reclamantul nu a contestat măsura privativă de libertate dispusă față de acesta, executată în seara zilei de 9 noiembrie 2012 (supra, pct. 19).

În ceea ce privește prima latură a excepției, Curtea observă ca respectiva cale de atac indicată de Guvern prevedea posibilitatea ca străinul să conteste măsura de luare în custodie publică în cazul în care aceasta era dispusă în temeiul art. 97 alin. (2) din OUG nr. 194/2002. Articolul din urmă reglementa ipoteza în care măsura de luare în custodie publică era solicitat ă de un procuror (supra, pct. 29). Or Curtea ia act de faptul că, în prezenta cauză, reclamantul fusese luat în custodie publică prin hotărârea curții de apel, în condițiile stabilite de art. 97 alin. (3) din OUG nr. 194/2002, astfel cum rezultă din hotărârea din 9 noiembrie 2012 pronunțată de către această instanță (supra, pct. 17). Prin urmare, calea de atac în chestiune nu vizează situația reclamantului. Prin urmare, Curtea respinge această latură a excepției Guvernului.

În ceea ce privește a doua latură a excepției, Curtea menționează că, prin decizia din 9 noiembrie 2012, curtea de apel a dispus două măsuri împotriva reclamantului: o primă măsură care îl declara persoană indezirabilă în baza art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002 ș i o a doua măsură care decidea luarea sa în custodie publică în temeiul art. 97 alin. (3) din OUG nr. 194/2002 (supra, pct. 17 ș i 29). Aceasta reamintește că a admis deja în contextul românesc că un recurs împotriva deciziei care declara un străin persoană indezirabilă ș i dispunea custodia sa publică în vederea expulzării era o cale de atac care să poată fi exercitată pentru a contesta această ultimă măsură (a se vedea, în acest sens, S.C. împotriva României, nr. 9356/11, pct. 50-51, 10 februarie 2015). Pe de altă parte, în speță curtea de a apel a indicat, în special, în hotărârea sa calea de atac de exercitat (supra, pct . 18).

Curtea apreciază că este important în acest context să reamintească faptul că introducerea unui recurs în instanță pentru a contesta, în temeiul art. 5 § 1 lit. f) din Convenție, legalitatea luării în custodie publică pentru efectuarea unei expulzări nu are un efect suspensiv față de această măsură. Cerința unui asemenea efect ar duce, paradoxal, la prelungirea situației în care persoana în cauză dorește să -i pună capăt prin contestarea luării în custodie ( A.M. împotriva Franței , nr. 56324/13, pct. 38, 12 iulie 2016). 11 HOTĂRÂREA

Reiese că acest capăt de cerere întemeiat pe art. 5 § 4 din Convenție este vădit nefondat ș i trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) ș i art. 35 § 4 din Convenție, iar capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 lit. f) din Convenție trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 ș i art. 35 § 4 din Convenție. II. CU

Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de garanțiile împotriva arbitrariului în procedura prin care a fost declarat indezirabil, cu nerespectarea, în opinia sa, a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, redacta t după cum urmează: „1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în tem eiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el treb uie să poată : a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale; b. să ceară examinarea cazului său; ș i c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate. 2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragrafele articolului precedent atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională. ” A. Cu privire la admisibilitat e

Curtea reiterează că garanțiile stabilite de art. 1 din Protocolul nr. 7 nu se aplică decât străinilor „care [își au] reședința în mod legal” pe teritoriul unui stat care a ratificat acest protocol [ Georgia împotriva Rusiei (I) (fond) (MC), nr. 13255/07, pct. 228, CEDO 2014 (extrase) ș i Sejdovic ș i Sulejmanovic împotriva Italiei (dec.), nr. 57575/00, 14 martie 2002]. În prezenta cauză, reclamantul locuia în România cu o viză pentru reîntregirea 12 HOTĂRÂREA

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție ș i că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților a) Reclamantul

Reclamantul se plânge că nu a putut beneficia de dreptul la apărare ș i de dreptul la un proces echitabil în cursul procedurii administrative pe mot iv că nu i-au fost aduse la cunoștință faptele atribuite ș i că nu a avut acces la documentul pe care se întemeiase decizia curții de apel prin care a fost dispusă expulzarea sa de pe teritoriu .

Reclamantul precizează că nici el însuși ș i nici avocatul său nu au avut acces la dosar. În ceea ce privește posibilitatea de a fi reprezentat de un avocat care deține un certificat ORNISS, invocă faptul că respingerea cererii sale de amânare a ședinței în fața curții de apel nu era motivată. Adaugă faptul că, ț inând seama de termenul foarte scurt prevăzut de OUG nr. 194/2002 pentru judecarea recursului, avocatul său se afla în imposibilitatea de a obține un asemenea certificat pentru a-l folosi în fața Înaltei Curți. Consideră că, potrivit Legii nr. 182/2002 (supra, pct. 30), chiar dacă reprezentantul lui ar f i putut beneficia de un certificat ORNISS ș i în acest fel ar fi avut acces la probele clasificate ca secrete din dosar, acesta nu l-ar fi putut informat cu privire la cuprinsul lor. Afirmă ș i că exemplele de jurisprudență internă p e care le-a depus la dosar Guvernul (supra, pct. 31) sunt ulterioare momentului faptelor din speță.

În fine, reclamantul afirmă că nu existau la dosar probe care ar fi putut confirma acuzațiile că era susceptibil să comită un delict împotriva securității naționale. Adaugă faptul că nu ș i-a putut exprima poziția în timpul procedurii de recurs întrucât, la data judecării cauzei de către Înalta Curte, fusese deja expulzat din România. b) Guvernul

Guvernul apreciază că decizia curții de apel de respingere a cererii de amânare a ședinței prezentată de reclamant era rezonabilă, având în vedere natura ș i urgența cauzei ș i faptul că, în opinia sa, reclamantul beneficiase de 13 HOTĂRÂREA

Principiile aplicabile în materie sunt descrise de Curte în cauza Muhammad ș i Muhammad împotriva României [(MC) nr. 80982/12 , pct. 125-157, 15 octombrie 2020].

Astfel, Curtea a apreciat mai întâi că art. 1 din Protocolul nr. 7 impune, în principiu, pe de o parte, ca străinii vizați să fie informați despre elementele factuale relevante care au determinat autoritatea națională competentă s ă considere că ei reprez intă o amenințare pentru securitatea națională ș i, pe de altă parte, ca aceștia să aibă acces la conținutul documentelor ș i al informațiilor din dosarul cauzei pe care s-a întemeiat respectiva autoritate pentru a decide expulzarea lor ( ibidem , pct. 129).

A indicat în continuare că aceste drepturi care decurg din art. 1 § 1 din Protocolul nr. 7 nu sunt absolute. De aceea, restricțiile aduse drepturilor în cauză nu trebuie să anuleze protecția procedurală asigurată de art. 1 din Protocolul nr. 7 care atinge însuși fondul garanțiilor prevăzute de această dispoziție. Chiar dacă există limitări, trebuie ca străinului să îi fie acordată posibilitatea efectivă de a prezenta motivele care pledează împotriv a expulzării sale ș i acesta să beneficieze de o protecție împotriva arbitrarului. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze mai întâi dacă autoritatea independentă competentă a considerat că limitările aduse drepturilor procedurale ale străinului se justificau în mod corespunzător în lumina circumstanțelor speței. Aceasta trebuie în continuare să examineze dac ă dificultățile cauzate de aceste limitări străinului vizat au fost contrabalansate suficient de factori compensatori. Într- adevăr, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 7, sunt admisibile numai restricțiile care, ț inând seama de circumstanțele cauzei, sunt justificate corespunzător ș i contrabalansate suficient ( ibidem , pct. 133).

Curtea a indicat, de asemenea, că, cu cât autoritățile naționale vor fi mai puțin riguroase în examinarea necesității de a restrânge drepturile 14 HOTĂRÂREA

Curtea a menționat ca elemente susceptibile să compenseze suficient restricțiile aplicate „drepturilor procedurale” ale străinilor vizați: relevanța informațiilor comunicate celor din urmă cu privire la motivele expulzării lor ș i accesul la cuprinsul documentelor pe care s-au întemeiat autoritățile, informarea persoanelor în cauză referitor la desfășurarea procedurii ș i la dispozitivele prevăzute la nivel intern pentru a compensa limitarea drepturilor lor, precum ș i reprezentarea străinilor ș i intervenția în procedură a unei autorități independente ( ibidem , pct. 147-156). Totuși, Curtea a precizat că respectarea art. 1 § 1 din Protocolul nr. 7 nu impune în mod necesar instituirea în mod cumulat a tuturor elementelor enumerate anterior. Evaluarea naturii ș i a amplorii factorilor compensatorii de pus în aplicare va putea varia în funcție de circumstanțele specifice cauzei. Va reveni, de fiecare dată, Curții să determine, în lumina procedurii în ansamblu, dacă a fost păstrată substanța însăși a drepturilor garantate străinilor de art. 1 § 1 din Protocolul nr. 7 ( ibidem , pct. 157). b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

Este necesar să se constate că, în respectiva situație, în baza art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002, în forma în vigoare la momentul faptelor, atunci când decizia de a declara indezirabil un străin se întemeia pe motive legate de securitatea națională, datele ș i informațiile precum ș i motivele factuale care au fundamentat opinia judecătorilor nu puteau fi menționate în hotărâre (supra, pct. 29). De altfel, prevederile legale relevante în prezenta speță din Legea nr. 182/2002 se opuneau divulgării de informații clasate ca secrete către persoanele care nu dețineau un certificat care să le autorizeze accesul la acest tip de documente (supra, pct. 30). În conformitate cu dispozițiile legale relevante, reclamantul nu putea avea acces la probele aflate la dosar, acestea fiind clasificate ca secrete, așa cum, de altfel, a reținut Înalta Curte (supra, pct. 25).

Rezultă o limitare importantă a drepturilor reclamantului garantate de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea jurisprudența citată supra, pct. 51) . Curtea va examina mai jos necesitatea restricțiilor aduse astfel drepturilor procedurale ale reclamantului ș i măsurile compensatorii instituite de către autori tățile naționale pentru a contrabalansa aceste restricții înainte de a evalua impactul lor concret asupra situației reclamantului prin prisma 15 HOTĂRÂREA

Cu privire la întrebarea dacă limitările aduse drepturilor procedurale ale reclamantului se justificau în mod corespunzător, Curtea menționează că în speță, la fel ca în cauza Muhammad ș i Muhammad , citată anterior, instanțele naționale, aplicând dispozi ț iile legale relevante, au stabilit de la bun început că reclamantul nu putea avea acces la dosar, fără să fi procedat ele însele la o examinare a necesității de a restrânge drepturile procedurale ale persoanei în cauză (supra, pct. 25). De aceea, în lipsa oricărei examinări d e către instanțele sesizate cu cauza a necesității de a restrânge drepturile procedurale ale reclamantului, Curtea va exercita un control strict pentru a stabili dacă factorii compensatori instituiți erau de natură a contrabalansa eficient în speță restricțiile aduse acestor drepturi (a se vedea jurisprudența citată supra, pct. 53).

Asupra acestei chestiuni a factorilor compensatori, Curtea examinează mai întâi dacă informațiile faptice relevante ș i concrete au fost aduse la cunoștința reclamantului în cursul procedurii. În această privință, reține că în cauză partea interesată a fost citată să se prezinte în procedură ș i actul de sesizare a instanței a fost anexat citației (supra, pct. 6). Totuși, în actul de sesizare a instanței erau menționate numai numerele articolelor din legea care reglementa, conform parchetului, conduita de care era acuzată persoana în cauză, fără ca respectiva conduită să fie descrisă în act (supra, pct. 5). În continuare, în conținutul hotărârii pronunțate în primă instanță, curtea de apel a reprodus părțile din art. 3 din Legea nr. 51/1991 pe care le aprecia ca relevante, delimitând astfel cadrul juridic în care se înscriau faptele imputa te reclamantului, ș i anume conceperea de acte teroriste, precum ș i aderarea ș i sprijinirea, prin orice mijloace, a acestor activități (supra, pct. 17). Nicio informație suplimentară nu i-a fost transmisă avocatului reclamantului î n procedura de recurs (supra, pct. 20).

Curtea observă că în cursul procedurii reclamantul nu a primit decât informații foarte generale privind încadrarea juridică a faptelor reținute împotriva sa, fără ca din dosar să rezulte vreun comportament concret al său care putea pune în pericol securitatea națională. Or, așa după cum Curtea a hotărât deja, simpla enumerare a articolelor de lege ș i a indicațiilor general e privind faptele care puteau constitui infracțiunile reținute ș i privind încadrarea lor juridică nu pot reprezenta o informație suficientă despre faptele reproșate pentru a face efectivă exercitarea garanțiilor procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 ( Muhammad ș i Muhammad , citată anterior, pct. 168 ș i 170). 16 HOTĂRÂREA

Curtea nu poate să nu constate că timpul foarte scurt după care curtea de apel reluase dezbaterile – ș i anume la câteva ore după respingerea cererii de amânare, deși persoana în cauză locuia într-un oraș aflat departe de sediul curții de apel – ș i decizia de a examina cauza în absența reclamantului (supra, pct. 14) au avut ca efect anularea garanțiilor procedurale de care s-ar fi putut bucura persoana în cauză în fața acestei instanțe. Curtea apreciază că, în acest context, ș i ț inând seama de urgența procedurii în primă instanță, reclamantul nu a primit informații relevante privind desfășurarea procedurii ș i nici nu a beneficiat de o posibilitate efectivă de a angaja un avocat, eventual unul care deținea un certificat ORNISS (supra, pct. 31), pentru a-l reprezenta în fața curții de apel.

Curtea mai observă ș i că în fața Înaltei Curți persoana în cauză a fost reprezentată de un avocat ales care nu deținea un certificat ORNISS (supra, pct. 20). Având în vedere argumentul Guvernului, conform căruia avocatul reclamantului ar fi trebuit să - și ajute clientul să găsească un avocat care deținea un certificat ORNISS (supra, pct. 49) ș i presupunând chiar că se poate aștepta din partea unui avocat ales de un străin ca acesta să - și ajute clientul să găsească un alt avocat care deține un certificat ORNISS, Curtea subliniază că Guvernul nu a precizat prin ce mijloc ar fi putut avocatul reclamantului, la momentul relevant, să acceadă în mod eficient ș i în timp util la lista avocaților care dețin un asemenea certificat, cu atât mai mult cu cât numărul lor era foarte mic ( Muhammad ș i Muhammad , citată anterior, pct. 185 ș i 186).

În ceea ce privește posibilitatea avocatului reclamantului de a solicita amânarea recursului în vederea obținerii unui certificat ORNISS, Curtea observă că termenele prevăzute de dreptul intern pentru obținerea unui asemenea certificat depășeau termenele prevăzute pentru desfășurarea procedurii de declarare a unui străin ca indezirabil (supra, pct. 31). Pri n urmare, o cerere de amânare nu i-ar fi permis, în principiu, avocatului respectiv să îș i procure un asemenea certificat pentru a se putea prevala d e el în cadrul recursului, iar exemplele de jurisprudență contemporane cu faptele din dosar nu dovedesc contrariul ( ibidem , pct. 189-190; a se vedea ș i supra, pct. 31). În această privință, Curtea ț ine seama de împrejurarea că, întrucât nu deținea un certificat ORNISS, avocatul ales de reclamant nu putea avea acces la probele clasificate ca secrete aflate la dosar.

În cele din urmă, Curtea observă că procedura prevăzută în dreptul românesc pentru a declara o persoană indezirabilă avea un caracter judiciar ș i că instanțele competente în materie erau instanțe superioare în ierarhia instanțelor românești, care beneficiau de independența cerută în sensul 17 HOTĂRÂREA

Totuși, Curtea ț ine seama de faptul că, date fiind informațiile foarte reduse ș i generale de care dispunea reclamantul (supra, pct. 59), în fața acestor instanțe, persoana în cauză se putea întemeia, în apărarea cauzei sale, doar pe supoziții, fără a putea contesta în mod concret comportamentul despre care s-ar fi afirmat că punea în pericol securitatea națională. Reclamantul precizase de altfel că nu făcuse obiectul urmăririi penale în România pentru acuzațiile aduse de parchet (supra, pct. 22 in fine ). În opinia Curții, într-o astfel de situație, amploarea controlului efectuat de instanțele naționale cu privire la temeinicia expulzării solicitate ar trebui să fie cu atât mai aprofundată ( ibidem , pct. 194).

Or, în prezenta cauză, Curtea observă că parchetul a depus la dosar în fața curții de apel un document clasificat secret (supra, pct. 5). Deși curtea de apel ș i Înalta Curte afirmă că ș i-au întemeiat deciziile pe acest document, au oferit răspunsuri foarte generale pentru a respinge afirmațiile reclamantului, conform cărora acesta nu acționase în detrimentul securității naționale. Cu alte cuvinte, niciun element din dosar nu permite să se întrevadă că a fost realizată o verificare de către instanțele naționale cu privire la credibilitatea ș i la realitatea informațiilor prezentate de parchet (supra, pct. 17, 24 ș i 27; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis , Muhammad ș i Muhammad , citată anterior, pct. 198-199). Dacă Curtea admite că examinarea cauzei de către o autoritate judecătorească independentă este o garanție cu pondere mare pentru a contrabalansa restrângerea drepturilor procedurale ale reclamantului , singură o asemenea garanție nu este în sine suficientă pentru a remedia restrângerea drepturilor procedurale ale persoanei în cauză dacă natura ș i intensitatea controlului exercitat de autoritățile independente nu sunt vădite, chiar ș i sumar, în motivarea deciziilor adoptate de către acestea (supra, pct. 1 7 ș i 27; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis , Muhammad ș i Muhammad , citată anterior, pct. 202).

Curtea constată, prin urmare, că în speță drepturile procedurale ale reclamantului au suferit restrângeri importante fără ca necesitatea acestor limitări să fi fost ex aminată ș i judecată în mod corespunzător de o autoritate independentă la nivel național. Reține ș i faptul că reclamantul nu a primit nicio informație cu privire la comportamentul său concret de natură să constituie un risc pentru securitatea națională ș i la desfășurarea momentelor cheie ale procedurii. Cu privire la întinderea controlului efectuat, Curtea consideră că numai faptul că decizia de expulzare a fost luată de înalte autorități judiciare independente, fără a se putea constata exercitarea concretă a puterilor conferite de legea românească, nu este de natură să poată compensa restricțiile suferite de persoana în cauză în exercitarea drepturilor 18 HOTĂRÂREA

În lumina unei examinări de ansamblu a limitărilor aduse drepturilor procedurale ale reclamantului ș i a elementelor instituite în speță drept compensare ș i luându-se în considerare marja de apreciere de care dispun statele în materie, Curtea apreciază că restricțiile suferite de persoana în cauză în exercitarea drepturilor întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 7 nu au fost compensate în procedura internă astfel încât să se păstreze însuși fondul acestor drepturi .

În consecință, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție. III. CU

Reclamantul se plânge că măsura luată împotriva sa i-a încălcat dreptul la respectarea vieț ii private ș i de familie, garantat la art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează: Art. 8 „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private ș i de familie, a domiciliului său ș i a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei auto rități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege ș i dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a ță rii, apărarea ordinii ș i prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor ș i libertăților altora . ” A. Cu privire la admisibilitat e

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție ș i că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Reclamantul afirmă că a locuit mai mulți ani în România, ceea ce pentru el reprezintă o perioadă suficient de lungă pentru a stabili legături puternice cu soția sa, ș i că plecarea sa îi afectează profund viața de familie. Spune în continuare că măsura în cauză, pe care o califică drept o ingerință în exercitarea dreptului său la respectarea vieții de familie, nu era prevăzută de o lege previzibilă oferind garanții suficiente împotriva arbitrarului, că n u urmărea niciun scop legitim ș i că această măsură nu era necesară, întrucât nici 19 HOTĂRÂREA

Guvernul consideră că măsura luată în speță de către autoritățile române nu este o ingerință în viața privată ș i de familie a reclamantului. Precizează, de asemenea, că în orice caz, chiar presupunân d că ar fi existat o ingerință, aceasta era prevăzută de OUG nr. 194/2002, avea drept scop legitim protecția securității naționale ș i era necesară într-o societate democratică ț inând seama de gravitatea faptelor de a căror comitere era învinuit reclamantul. 2. Motivarea Curții

Curtea consideră că, ț inând seama de constatările sale din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție (supra, pct. 55 - 69), nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenție.

Art. 41 din Convenție prevede : „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale ș i dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părț ii lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu

Reclamantul solicită 100 000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care spune că l-a suferit .

Guvernul solicită Curții să constate că o eventuală hotărâre de condamnare ar constitui, în sine, o reparație suficientă a pretinsului prejudiciu moral suferit. În plus, apreciază că suma solicitată de reclamant pentru prejudiciul moral este exorbitantă ș i nejustificată.

Curtea consideră că faptele care au dus la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție i-au cauzat reclamantului un prejudiciu moral incontestabil pe care simpla constatare a încălcării nu îl poate repara. Acordă reclamantului 5 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit . B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită 2 300 EUR pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurilor desfăș urate în fața instanțelor interne ș i în fața Curții, pentru onorariul avocatului.

Guvernul arată faptul că, pentru a- și justifica pretențiile, reclamantul nu a depus la dosar decât chitanțe puțin lizibile, fără a anexa contractul de 20 HOTĂRÂREA

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileșt e caracterul real, necesar ș i rezonabil al acestora [ Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000 XI]. În prezenta cauză, având în vedere documentele de care dispune ș i criteriile mai sus menționate, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantulu i suma de 2 300 EUR pentru toate cheltuielile, plus orice sumă ce poate fi datorată de acesta cu titlu de impozit. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.