CHEKALOV c. RUSSIE

Publicat pe 12 aprilie 2021 SECȚIUNEA 3 Cerere nr. 54353/18 Aleksandr Yuryevich CHEKALOV împotriva Rusiei introdusă la 1 noiembrie 2018 comunicată la 26 martie 2021 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Aleksandr Yuryevich Chekalov, este un resortisant rus născut în 1976 și rezident în Sayanogorsk. Este reprezentat în fața Curții de către domnul L.P. Strukova, avocat care își desfășoară activitatea în Sayanogorsk.

Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: În 2016, s-a desfășurat o procedură penală împotriva F., acuzată că a comis o neglijență în exercitarea atribuțiilor sale de poliție pentru că nu a luat, printre altele, măsurile necesare pentru a preveni sinuciderea unui deținut la 15 aprilie 2016. Reclamantul, polițist în aceeași unitate ca și F., a fost interogat ca martor în timpul anchetei preliminare, precum și în timpul procesului penal împotriva F. În special, la 24 octombrie 2016, reclamantul a declarat că a fost responsabil de supravegherea celulei în care se afla deținutul și că registrul gardienilor fusese completat în acest sens, înainte de sinuciderea deținutului menționat anterior.

Cu toate acestea, interogat încă o dată în timpul luării în custodie a celui de 6 În februarie 2017, reclamantul a făcut declarații contrare, declarând că a fost responsabil de supravegherea celulei în cauză și că registrul gardienilor fusese completat după sinuciderea deținuților. Acestea au făcut declarațiile anterioare sub presiunea superiorului său superior. printr-o hotărâre din 27 aprilie 2017, Tribunalul orașului Sayanogorsk ( Tribunalul a recunoscut că F. a fost vinovat de infracțiunea de neglijență. El și-a exprimat, printre altele, punctul de vedere cu privire la declarațiile reclamantului efectuate în cursul anchetei preliminare și cu privire la cele făcute în cursul luării în custodie din 24 octombrie 2016 și, în același timp, și-a respins declarațiile din 6 februarie 2017. În cele din urmă, reclamantul a fost adus în fața justiției pentru falsa mărturie, infracțiune reprimată prin art. 307 1 din clasa a patra.

În special, el a fost acuzat de faptul că a făcut declarații mincinoase în mod deliberat în ședința din 6 februarie 2017 în cadrul procedurii penale împotriva F. În timpul procesului, reclamantul a pledat nevinovat. Linia sa de apărare constă în a spune că declarațiile sale din 6 februarie 2017 au fost adevărate. Apărarea a pus la îndoială mai mulți martori, inclusiv F. în ceea ce privește circumstanțele referitoare la prezența reclamantului la postul de supraveghere și la menținerea registrului la 15 aprilie 2016, însă judecătorul a exclus aspectele legate de apărare pe motiv că nu au nicio legătură cu sarcina penală îndreptată împotriva reclamantului. Prin hotărârea din 16 martie 2018, Tribunalul l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la o amendă.

Hotărârea conținea următoarele motive la 28 iulie 2017, hotărârea [împotriva F.], după examinarea de către instana de apel, a dobândit putere de lucru judecat. În conformitate cu art. 90 din Codul de procedură penală al Federației Ruse, instanța admite, fără o verificare suplimentară, circumstanțele stabilite printr-o hotărâre care a dobândit forță de lucru judecat.

Având în vedere această dispoziție, Tribunalul apreciază că a existat un post de supraveghere suplimentar la 15 aprilie 2016 și că a fost introdusă o mențiune [în acest sens] în registru [постову Reclamantul a solicitat hotărârea din 16 martie 2018. El a reproșat Tribunalului, printre altele, că nu i-a permis să demonstreze veridicitatea declarațiilor sale din 6 februarie 2017, interogând în special martori cu privire la evenimentele din 15 aprilie 2016. El a indicat că, în ceea ce privește stabilirea faptelor, instanța de apel a fost întemeiată în mod eronat pe hotărârea din 28 iulie 2017 pronunțată cu privire la F. Prin hotărârea din 4 mai 2018, Curtea Supremă a Republicii Khakassie a respins cererea formulată de reclamant.

Aceasta a considerat că, pentru a stabili faptele relevante, instanța de apel era pe bună dreptate întemeiată pe hotărârea din 28 iulie 2017. În conformitate cu art. 90 din Codul de procedură penală (CPP), faptele care au fost stabilite printr-o hotărâre de condamnare care a dobândit forță de lucru judecat sau printr-o altă hotărâre pronunțată într-o procedură civilă, comercială sau administrativă sunt admise de către instanță, procuror, investigator sau investigator fără verificare suplimentară.

GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1), art. 2 și art. 3 litera (d) din convenție, reclamantul se plânge de faptul că procedura penală îndreptată împotriva sa și de nerespectarea principiului prezumției de nevinovăție, susținând în special că, recunoscând că hotărârea din 28 iulie 2017 pronunțată cu privire la F. în ceea ce privește faptele stabilite la condamnarea acestuia din urmă a dobândit forță de lucru judecat, instanța nu a efectuat o apreciere independentă a probelor în cadrul procesului îndreptat împotriva sa. În această privință, recurentul adaugă că, având în vedere statutul său de martor în cadrul procesului împotriva F., el nu era în măsură să conteste concluziile Tribunalului în hotărârea din 28 iulie 2017 și nici să facă recurs la aceasta.

El susține că procedura penală împotriva sa nu a respectat principiul contradictoriei în măsura în care judecătorul a respins întrebările martorilor cu privire la evenimentele din 15 aprilie 2016. recunoașterea lor, în ceea ce privește stabilirea faptelor relevante în cadrul procesului penal îndreptat împotriva reclamantului, a forței de lucru judecate în hotărârea din 27 aprilie 2017 pronunțată în privința F. a încălcat dreptul la apărare (Hodorkovskiy și Lebedev c. Rusia (n, n. 42757/07 și 51111/07, §§) 521 530, 14 ianuarie 2020) A fost respectată prezumția de nevinovăție garantată prin art. 6 2 din convenție în locul reclamantului ? În special, concluzia Tribunalului din 16 martie 2018, potrivit căreia declarațiile reclamantului din 6 februarie 2017 ar fi o mărturie falsă, a constituit o prezumție de fapt care duce la răsturnarea sarcinii probei (compararea cu Klouvi c. Franța, nr. 30754/03, §§ 38-54, 30 iunie 2011 și Kangers c. Letonia, nr. 35726/10, § 62, 14 martie 2019)

Publié le 12 avril 2021

TROISIÈME SECTION

Requête n o 54353/18 Aleksandr Yuryevich CHEKALOV contre la Russie introduite le 1er novembre 2018 communiquée le 26 mars 2021

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Aleksandr Yuryevich Chekalov, est un ressortissant russe né en 1976 et résidant à Sayanogorsk. Il est représenté devant la Cour par M e L.P. Strukova, avocat exerçant à Sayanogorsk. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En 2016, une procédure pénale fut diligentée contre F., accusé alors d’avoir commis une négligence dans l’exercice de ses fonctions de policier pour n’avoir, notamment, pas avoir pris les mesures nécessaires afin de prévenir le suicide d’un détenu survenu le 15 avril 2016. Le requérant, policier dans la même unité que F., fut interrogé en tant que témoin pendant l’enquête préliminaire ainsi que pendant le procès pénal dirigé contre F. Lors de l’audience du 24 octobre 2016 notamment, le requérant déclara qu’il avait été en charge de surveiller la cellule où se trouvait le détenu et que le registre des gardiens avait été rempli en ce sens, avant le suicide dudit détenu. Cependant, interrogé une nouvelle fois lors de l’audience du 6 février 2017, le requérant fit des déclarations contraires, stipulant qu’il n’avait pas été en charge de surveiller la cellule en question et que le registre des gardiens avait été rempli après le suicide du détenu.

Il expliqua qu’il avait fait ses déclarations précédentes sous la pression de son supérieur hiérarchique. Par un jugement du 27 avril 2017, le tribunal de la ville de Sayanogorsk (« le tribunal ») reconnut F. coupable de l’infraction de négligence. Il s’appuya, entre autres, sur les déclarations du requérant effectuées lors de l’enquête préliminaire et sur celles faites lors de l’audience du 24 octobre 2016 et rejeta en même temps ses déclarations du 6 février 2017. Ultérieurement, le requérant fut traduit en justice pour faux témoignage, infraction réprimée par l’article 307 § 1 du CP. Il lui fut notamment reproché d’avoir effectué des déclarations sciemment mensongères lors de l’audience du 6 février 2017 dans le cadre de la procédure pénale dirigée contre F. Durant le procès, le requérant plaida non coupable.

Sa ligne de défense consista à dire que ses déclarations du 6 février 2017 étaient véridiques. La défense fit interroger plusieurs témoins dont F. sur les circonstances relatives à la présence du requérant au poste de surveillance et à la tenue du registre le 15 avril 2016. Toutefois, le juge écarta les questions de la défense au motif qu’elles n’avaient aucun rapport avec la charge pénale dirigée contre le requérant. Par un jugement du 16 mars 2018, le tribunal reconnut le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une amende. Le jugement contenait les motifs suivants : « Le 28 juillet 2017, le jugement [contre F.], après avoir été examiné par l’instance d’appel, a acquis force de chose jugée.

Conformément à l’article 90 du code de procédure pénale de la Fédération de Russie, le tribunal admet, sans vérification supplémentaire, les circonstances établies par un jugement ayant acquis force de chose jugée. Eu égard à cette disposition, le tribunal juge établi le fait qu’il y avait eu un poste de surveillance supplémentaire le 15 avril 2016 et qu’une mention [en ce sens] avait été portée dans le registre [ постовую ведомость ] avant le suicide de [S.], bien que ce fait soit démenti par le requérant. [Le tribunal] rejette les arguments de la défense [tendant à démontrer] le contraire.

» Le requérant interjeta appel du jugement du 16 mars 2018. Il reprocha au tribunal, entre autres, de ne pas lui avoir permis de démontrer la véracité de ses déclarations du 6 février 2017, en interrogeant notamment des témoins concernant les événements du 15 avril 2016. Il indiqua que, pour ce qui relève de l’établissement des faits, le tribunal s’était appuyé à tort sur le jugement du 28 juillet 2017 rendu à l’égard de F. Par un arrêt du 4 mai 2018, la cour suprême de la république de Khakassie rejeta l’appel formé par le requérant.

Elle estima que, pour établir les faits pertinents, le tribunal s’était à bon droit appuyé sur le jugement du 28 juillet 2017. Le droit interne pertinent Selon l’article 90 du code de procédure pénale (CPP), les faits qui ont été établis par un jugement de condamnation ayant acquis force de chose jugée ou par une autre décision de justice rendue dans une procédure civile, commerciale ou administrative sont admis par le tribunal, le procureur, l’enquêteur ou l’investigateur sans vérification supplémentaire. GRIEFS Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 d) de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure pénale dirigée contre lui et du non ‑ respect à son égard du principe de la présomption d’innocence.

Il soutient notamment que, ayant reconnu que le jugement du 28 juillet 2017 rendu à l’égard de F. en ce qui concerne les faits établis lors la condamnation de ce dernier avait acquis force de chose jugée, le tribunal n’a pas effectué une appréciation indépendante des preuves dans le cadre du procès dirigé contre lui. Le requérant rajoute à cet égard que, vu son statut de témoin dans le cadre du procès dirigé contre F., il n’était pas en mesure de contester les conclusions du tribunal dans le jugement du 28 juillet 2017 ni d’en faire appel. Il argue que la procédure pénale dirigée à son encontre n’a pas respecté le principe du contradictoire dans la mesure où le juge a écarté les questions aux témoins concernant les évènements du 15 avril 2016.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Le requérant a-t-il bénéficié d’un procès équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ? En particulier, les juridictions internes ont ‑ elles dûment motivé leurs décisions concluant à la culpabilité du requérant ? Leur reconnaissance, en ce qui concerne l’établissement des faits pertinents dans le cadre du procès pénal dirigé contre le requérant, de la force de chose jugée du jugement du 27 avril 2017 rendu à l’égard de F. a ‑ t ‑ elle enfreint les droits de la défense ( Khodorkovskiy et Lebedev c. Russie (n o 2) , n os 42757/07 et 51111/07, §§ 521 ‑ 530, 14 janvier 2020) ? 2. La présomption d’innocence garantie par l’article 6 § 2 de la Convention a-t-elle été respectée à l’endroit du requérant ? Notamment, la conclusion émise par le tribunal dans son jugement du 16 mars 2018, selon laquelle les déclarations du requérant du 6 février 2017 seraient un faux témoignage, a-t-elle constitué une présomption de fait entraînant un renversement de la charge de la preuve (comparer avec Klouvi c. France , n o 30754/03, §§ 38-54, 30 juin 2011, et Kangers c. Lettonie , n o 35726/10, §§ 50 ‑ 62, 14 mars 2019) ?