CtEDO 30.03.2021 Auto

ACAR AND ÖZ v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
30.03.2021
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ACAR AND ÖZ v. TURKEY (CtEDO, 2021)
HUDOC · oficial

SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Cerințele nr. 26752/10 și 26759/10 Cengiz ACAR împotriva Turciei și Mehmet Ali ÖZ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 30 martie 2021 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, judecători și Hasan Bakırcı, grefier adjunct al secțiunii; Având în vedere cererile depuse la 6 aprilie 2010, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul în primul caz, dl Cengiz Acar, s-a născut în 1972. Reclamantul în al doilea caz, dl Mehmet Ali Öz, s-a născut în 1955. Ambele solicitanți sunt cetățeni turci și locuiesc în Batman. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl M.M. Erken, dl S. Özevin și dl Erken, avocați care practică în Batman. Guvernul Turc (“ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Situațiile cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au fost proprietarii de două proprietăți separate din zona Toptancılar Sitesi din Batman, care se află în apropiere de refinanța petrolieră Tüpraș Batman („Tüpraș Refinaria” sau „Tüpraș”, o întreprindere de stat până la privatizarea sa în 2005), precum și la o instalație de stocare și aprovizionare a petrolului administrată de Ministerul Apărării (denumită în continuare „ANT”). La 3 mai 2004, a avut loc o mare explozie subterană în Toptancılar Sitesi, care a dus la trei morți și multe leziuni. Explozia și focul care a urmat au afectat și multe proprietăți din apropiere, inclusiv cele ale reclamanților. Mai multe informații despre explozie, precum și evoluțiile administrative și judiciare care au urmat, au fost descrise în cazul Kurșun. Turcia (n. 22677/10, §§ 7-45, 30 octombrie 2018). Primul set de proceduri înaintat de solicitanți La 19 și, respectiv, 27 aprilie 2005, reclamanții au introdus acțiuni de compensare atât împotriva Tüpraș cât și a ANT în fața Tribunalului Civil Batman („Tribunalul Civil Batman”), cerând compensații pentru daunele structurale suportate de proprietățile lor și pentru presupusul lor pierdere comercială. De asemenea, ei și-au rezervat dreptul la o compensare suplimentară pentru deprecierea valorii proprietăților lor și pentru alte daune „similare”. La 20 octombrie 2006 și 12 octombrie 2009, Curtea Civilă Batman a permis reclamanții împotriva Tüpraș în ceea ce privește daunele structurale și le-a acordat compensații în temeiul acestui cap. Cu toate acestea, a respins cererile privind presupusa pierdere comercială pentru lipsa unor dovezi suficiente. Curtea de cassare a susținut aceste hotărâri la 17 iulie 2007 și 16 martie 2010. Al doilea set de proceduri introduse de solicitanți Între timp, la 19 februarie și, respectiv, 8 martie 2007, reclamanții au introdus acțiuni suplimentare în fața Curții Civile Batman împotriva Tüpraș. Primul reclamant a solicitat 63.000 de lire turce (TRY) pentru deprecierea valorii proprietăților sale și pentru a încerca 7.000 pentru pierderea veniturilor sale de închiriere de la data exploziei. Al doilea reclamant a solicitat TRY 65.000 pentru deprecierea valorii proprietăților sale. Reclamanții au susținut în cererile lor că după explozie, Toptancılar Sitesi a fost evacuat, care a redus semnificativ valoarea proprietăților lor și a cauzat o pierdere a veniturilor închiriate. De asemenea, au afirmat că singura responsabilitate a lui Tüpraș pentru explozie a fost stabilită în mod definitiv, ca hotărâre pronunțată de Curtea Civilă Batman împotriva lui Tüpraș în cazul nr. 2004/966 E. a fost susținută de Curtea de Cassare (pentru detalii suplimentare referitoare la această hotărâre care a fost prima ocazie în care Refinarea Tüpraș a fost confirmată public ca sursă a scurgerii de către o instanță de drept, precum și decizia din 30 ianuarie 2007 a Curții de Cassare care susține această hotărâre, a se vedea Kurșun , citată mai sus, §§ 42-45). Prin două hotărâri din 16 mai 2008, Curtea Civilă Batman a respins cererile reclamanților de compensare suplimentară în timp util. 1 din Codul de Obligații, care a solicitat introducerea unor cereri de compensare în termen de un an de la data la care victima a devenit conștientă de daunele și de partea responsabilă pentru daune. Având în vedere faptul că reclamanții au introdus deja, la 19 și 27 aprilie 2005, primele lor acțiuni de compensare în ceea ce privește explozia în cauză, instanța a susținut că trebuie să fi devenit conștienți de actul în cauză și de partea responsabilă de la aceste date cel târziu. Prin urmare, acțiunile suplimentare nu au fost introduse în termenul de un an aplicabil. Curtea a afirmat, de asemenea, că, deși au fost acuzații penale împotriva executivilor Tüpraș în legătură cu explozia în cauză, aceste acuzații nu au avut legătură cu infracțiunile menționate la art. 465 din fostul Cod Penal care ar declanșa aplicarea perioadei de prescripție penală mai lungă la procedura civilă în cauză (a se vedea punctele 15-17 de mai jos). Reclamanții au apelat împotriva acestor hotărâri, susținând în principal că termenul relevant nu poate fi declanșat dacă victima nu are cunoștință exactă și anumitor informații cu privire la identitatea tortului. De asemenea, au susținut că primele lor acțiuni au fost destinate în esență să determine identitatea părții responsabile. Acestea au susținut, de asemenea, că au dobândit doar cunoștințele necesare cu privire la tortfatorul la finalizarea cauzei nr. 2004/966 E. la 30 ianuarie 2007. Reclamanții au susținut că hotărârile din prima instanță au contrazis deciziile adoptate în ceea ce privește alții care au suferit prejudicii proprietăților lor ca urmare a aceleași exploziții. În plus, au susținut că termenul special prevăzut la art. 60 § 2 din fostul cod de obligații ar fi trebuit să fie aplicat la procedura în cauză. 12. La 28 aprilie 2009, Curtea de cassare a respins apelurile reclamanților. 13. La 8 octombrie 2009, a respins, de asemenea, cererile de rectificare ale reclamanților. În conformitate cu art. 60 § 1 din Codul de Obligații (Legea nr. 818) în vigoare la momentul material („fostul Cod de Obligații”), o acțiune de compensare pentru daune ar deveni limitată la un an de la data în care daunele și identitatea autorului au devenit cunoscute ıttıla ) sau, cel târziu, la zece ani de la comisia actului care a cauzat daunele. Aceeași dispoziție prevăzută în al doilea paragraf prevede că, în cazul în care reclamația de compensare provine dintr-un act care constituie, de asemenea, o infracțiune în temeiul dreptului penal care a fost supuse unei perioade de prescripție mai lungă, atunci această perioadă mai lungă se va aplica, de asemenea, în acțiunea de compensare. 765), angajatorii și societățile au fost responsabili financiar pentru daunele rezultate din infracțiunile prevăzute la articolele 455 și 459 din același Cod, în cazul în care aceste infracțiuni au fost comise de angajații lor în îndeplinirea sarcinilor lor. Într-o hotărâre din 27 iunie 2001 (E. 2001/4-472 K. 2001/547) citată de Guvern, Camerele Civile Conjuncte ale Curții de Casare au considerat că este un bun a stabilit principiul că perioada de prescripție mai lungă în sensul articolului 60 § 2 din fostul cod de obligații se va aplica numai la procedura civilă interzisă împotriva persoanelor care au comis o infracțiune sau au participat la această infracțiune; de aceea, perioada de prescripție mai lungă nu se poate aplica la procedura civilă interpusă împotriva angajatorilor sau a celor care sunt pur și simplu răspunde financiar pentru infracțiunile în cauză. Camerele civile mixte au remarcat, de asemenea, faptul că art. 465 din fostul cod penal prevede o excepție la acest principiu. Astfel, în cazul în care o cerere civilă a fost introdusă împotriva unui angajator sau a unei societăți pentru daunele care rezultă din infracțiunile menționate la art. 465 din Codul Penal și angajaților săi, termenul de prescripție mai lung în sensul art. 60 § 2 din fostul Cod de Obligații ar fi aplicat acestei cereri. LEI 18. Având în vedere subiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze în comun într-o singură decizie. Reclamanții se plângeau că au fost refuzate un proces echitabil din cauza concedierii acțiunilor lor suplimentare ca fiind în afara timpului în temeiul articolului 60 § 1 din fostul Cod de Obligații. 2 din fostul Cod de Obligații ar fi trebuit să se aplice în cadrul procedurii în cauză. De asemenea, au susținut că deciziile instanțelor interne care respingeau acțiunile lor suplimentare nu au fost în conformitate cu practica Curții de Cassare și au contrazis deciziile pronunțate în ceea ce privește alții care au suferit daune la proprietățile lor ca urmare a aceleași exploziții. 20. Reclamanții au susținut, de asemenea, că hotărârile Curții de casă care respingeau apelurile și cererile lor de rectificare nu au avut raționament. În observațiile lor din 14 octombrie 2017, reclamanții se plângeau că reclamațiile lor nu ar fi trebuit să fi fost considerate ca fiind îndepărtate în timp din cauza „continuării” natura prejudiciului în cauză. Reclamanții au susținut că, în temeiul articolului § 1 din fostul cod de obligații, o acțiune pentru daune a fost introdusă în termen de un an de la identitatea infractorului și a prejudiciului suferit devenind cunoscută victimei. Reclamanții au susținut că nu ar fi putut fi așteptate să cunoască cu siguranță identitatea infractorului și cuantumul prejudiciului pe care l-au suferit la începutul procedurii, menținând în acest sens că numai suspiciunile privind responsabilitatea nu erau suficiente pentru a denunța termenul-limită. Potrivit acestora, hotărârile de respingere a acțiunilor lor suplimentare nu au fost în conformitate cu practica Curții de Cassare și au contrazis deciziile adoptate în ceea ce privește alții care au suferit daune la proprietățile lor ca urmare a aceleiași exploziuni. 24. Reclamanții au susținut în continuare că perioada de prescripție mai lungă prevăzută la art. 2 din fostul Cod de Obligații ar fi trebuit să se aplice în cadrul procedurii în cauză. Guvernul a susținut că judecătorii naționali au reușit să interpreteze aplicarea dreptului intern. În absența oricărei arbitrarii în interpretarea normei de termen prevăzute la art. 1 din fostul Cod de Obligații din partea instanțelor interne relevante, plângerea reclamanților în acest sens a fost de natură a patra instanță. Guvernul a subliniat, de asemenea, că reclamanții au depus primele acțiuni în termenul stabilit, dar că nu au reușit să-și aducă acțiunile suplimentare în termenul respectiv. 26. În ceea ce privește plângerea reclamanților cu privire la art. 60 § 2 din fostul Cod de Obligații, Guvernul a susținut că concluzia instanțelor interne în acest sens este în conformitate cu jurisprudența Curții de Cassare (a se vedea punctul 17 de mai sus). Evaluarea Curții (a) Reclamații privind concedierea acțiunilor suplimentare 27. Curtea consideră oportună examinarea plângerilor reclamanților din perspectiva dreptului de acces la o instanță, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Kurșun, citat mai sus, § 93). În această privință, se referă la recapitularea jurisprudenței în cauză privind accesul la instanță în Zubac v. Croația ([GC], nr. 40160/12, §§ 79, 5 aprilie 2018). 28. Curtea remarcă că primele plângeri ale reclamanților se referă la determinarea punctului de plecare a termenului prevăzut la art. 60 § 1 din fostul Cod de Obligații, în temeiul căruia toate cererile de tort au trebuit introduse în termen de un an de la prejudiciul și identitatea celor răspunzători pentru acest prejudiciu devenind cunoscuți victimei greșelilor civile. Reclamanții au susținut în acest sens că nu ar putea fi așteptat să achiziționeze cunoștințele necesare ale tortfeasorului și daunele de la data primelor acțiuni aduse de ei. 29. Curtea reamintește că este în primul rând pentru autoritățile naționale, în special pentru instanțe, să rezolve problemele de interpretare a normelor procedurale (a se vedea Tejedor García c. Spania) , 16 decembrie 1997, § 31, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1997‐VIII. Prin urmare, sarcina Curții este de a determina în esență dacă, în acest caz, instanța internă a aplicat termenul de un an relevant într-un mod previzibil și rezonabil, fără a constitui un bar pentru accesul efectiv al reclamanților la instanță (a se vedea Kurșun, citat mai sus, § 95). 30. În ceea ce privește faptele prezentului caz, Curtea observă că instanța internă deținută în cadrul celui de-al doilea set de proceduri că cererile reclamanților au devenit interzise de timp. Ei au considerat în acest sens că reclamanții au avut cunoștințele necesare la data primelor acțiuni cel târziu (a se vedea punctul 10 mai sus). 31. În ceea ce privește argumentele reclamanților referitoare la lipsa cunoștinței suficiente cu privire la identitatea infractorului, Curtea observă că partea responsabilă pentru incident, și anume Tüpraș, a fost una dintre cele două părți împotriva cărora reclamanții au depus primele acțiuni (a se vedea punctul 7 mai sus). Prin urmare, întrucât reclamanții au profitat de posibilitatea de a depune o cerere de compensare împotriva Tüpraș la 19 și, respectiv, la 27 aprilie 2005, concluzia instanței interne că reclamanții au devenit conștienți de partea responsabilă în aceste date nu pare a fi excesiv de formalist în circumstanțele prezentului caz (a se vedea contrario Kurșun În ceea ce privește al doilea criteriu privind cunoașterea prejudiciului, Curtea observă că reclamanții au susținut, într-un mod general, că nu ar fi putut să cunoască cu certitudine cantitatea prejudiciului, fără a-și susține mai mult reclamația. În mod similar, reclamanții nu au reușit să argumenteze în fața instanțelor interne că nu ar fi putut cunoaște daunele în ceea ce privește presupusa depreciere în valoare sau pierderea venitului închirierii la data primelor acțiuni. Într-adevăr, acuzațiile reclamanților în fața instanțelor interne s-au concentrat în principal pe lipsa cunoștințelor suficiente cu privire la identitatea infractorului, fără nici o explicație sau argumentare privind momentul în care ar putea fi așteptat să achiziționeze cunoștințe cu privire la daunele pe care le-au susținut (a se vedea punctele 9 și 11 de mai sus). 2005, în special aproape un an după incident, reclamanții au menționat în mod expres deprecierea valorii proprietăților lor și a altor daune „imilare” (a se vedea punctul 7 de mai sus). Cu toate acestea, nu au solicitat nicio compensație în ceea ce privește presupusa depreciare în valoare sau pierderea veniturilor închirierii. În schimb, au solicitat compensații în temeiul acestor șefuri în 2007, fără să se bazeze pe orice evaluare efectuată între timp cu privire la daunele lor presupuse. Cu toate acestea, nu au furnizat nicio explicație relevantă privind motivul pentru care nu ar fi putut fi așteptate să facă aceste afirmații în primele lor acțiuni. 33. În ceea ce privește presupusa contradicție între hotărârile care respinge acțiunile suplimentare ale reclamanților și jurisprudența instanțelor interne, Curtea nu constată nicio contradicție între hotărârile referitoare la reclamanții și celelalte hotărâri citate de acestea. 34. În cele din urmă, în măsura în care reclamanții se plângeau de presupusul eșec al instanțelor naționale de a aplica termenul special prevăzut la art. 60 § 2 din fostul Cod de Obligații în cadrul procedurii suplimentare de compensare, Curtea observă, după cum indică guvernul, că concluzia instanțelor interne în acest sens a fost în conformitate cu jurisprudența Camerelor Civile Conjuncte ale Curții de Cassare (a se vedea punctele 15-17 de mai sus). Într-adevăr, de la deciziile în cauză se constată că art. 60 § 2 din fostul cod de obligații nu a fost aplicat în cazurile reclamanților, deoarece acuzațiile penale formulate împotriva executivilor Tüpraș nu se referă la infracțiunile menționate la art. 465 din fostul cod penal, care ar putea declanșa în mod excepțional aplicarea perioadei de prescripție penală mai lungă în ceea ce privește cererile civile împotriva Tüpraș (a se vedea punctul 10 mai sus). În lipsa oricărei dovezi contrare, Curtea nu vede niciun motiv să pună la îndoială evaluarea efectuată de instanțe interne în acest sens, care nu pare arbitrară sau nejustificată. 35. Având în vedere cele de mai sus, și având în vedere, de asemenea, rolul său limitat în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dreptului intern, Curtea consideră că concedierea acțiunilor suplimentare ale reclamanților în calitate de angajamente temporare nu poate fi considerată neprevăzută sau irezonabilă în circumstanțele prezentului caz. întemeiat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § § § 3 a) și cu art. 4 din Convenție. (b) Alte plângeri în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție 37. Reclamanții se plâng în continuare că hotărârile Curții de casă care respingeau apelurile și cererile lor de rectificare nu au avut raționament. 38. Curtea reamintește că, în ceea ce privește cazurile de recurs, art. 6 din Convenție nu impune ca o instanță, atunci când respinge un recurs prin trimitere la argumentul dat de o instanță inferioară, să însoțească hotărârea prin motive detaliate (Kabaskal și Atar c. Turcia (dec.), nr. 70084/01 și 70085/01, 1 iulie 2003, și Feryadi Șahin c. Turcia , nr. 33279/05, § 22, 13 septembrie 2011). 39. Rezultă că această plângere este, în mod evident, bolnavă fondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 a) și 4 din Convenție. 40. În observațiile lor din 14 octombrie 2017, reclamanții se plâng de asemenea că afirmațiile lor nu ar fi trebuit să fie considerate ca fiind îndelungate din cauza naturii „continuării” a prejudiciului în cauză. 41. Curtea remarcă că această plângere suplimentară se referă la procedurile finalizate la 8 octombrie 2009. Curtea remarcă în continuare că aceasta nu constituie o elaborare a plângerilor inițiale ale reclamanților la Curte, ci ridică o nouă chestiune. Prin urmare, Curtea trebuie să o respingă în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenție pentru că a fost depusă în afara termenului de șase luni (a se vedea, mutatis mutandis Kurșun, citat mai sus, § 80). Plainte în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 42. Reclamanții se plângeau că autoritățile de stat nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru protejarea drepturilor lor de proprietate, care au fost încălcate din cauza daunelor pe care le-au suferit după explozia din 3 mai 2004. Ei au susținut în continuare că nu au fost indemnizate pentru daunele lor. De asemenea, s-au plâns de interzicerea construcției în zona în cauză. 43. Reclamanții au susținut în continuare, în temeiul articolului 13 din Convenție, că procedura penală inițiată după incidentul nu a fost eficace și, în special, nu a respectat criteriile stabilite de Curte în cazul Öneryıldız v. Turcia ([GC], nr. 48939/99, CEDH 2004 XII). 44. Guvernul a argumentat, printre altele, , că plângerile reclamanților în temeiul acestui șef ar trebui să fie declarate inadmisibile în temeiul articolului 1 din Convenția pentru neepuizarea recourslor interne, susținând în acest sens că reclamanții nu au reușit să depună procedurile de compensare în cauză în termenul aplicabil și să pună o acțiune administrativă împotriva autorităților de stat relevante. 45. Curtea consideră că plângerile reclamanților în temeiul acestui șef trebuie examinate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție numai (a se vedea, Kurșun , citat mai sus, § 109). 46. În măsura în care reclamanții se plângea de incapacitatea lor de a primi remediere pentru prejudiciile lor presupuse, Curtea observă că nu s-a respectat timpul respectiv. limita, reclamanții nu au dat autorităților interne posibilitatea de a examina meritele plângerilor lor privind prejudiciul în cauză. Prin urmare, ținând seama, de asemenea, de concluzia sa în temeiul articolului 1 din convenție în acest sens (a se vedea punctul 36 de mai sus), Curtea consideră că această parte a cererilor trebuie respinsă în temeiul articolului 35 1 și 4 din Convenție pentru nerecuperarea remediilor interne. 47. În ceea ce privește plângerea reclamanților că au fost negate măsuri corective adecvate doar din cauza presupuselor deficiențe ale procedurii penale inițiate după incident, Curtea reamintește că a examinat deja și a declarat inadmisibil ca fiind în mod evident nepotrivit o plângere similară în cazul Kurșun (citată mai sus, §) 125). Curtea nu are niciun motiv să ajungă la o concluzie diferită în acest caz, rezultând că această parte a cererilor este întemeiată în mod manifestant nepotrivit și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 lit. (a) și 4 din Convenție. 48. În ceea ce privește reclamațiile rămase ale reclamanților în temeiul acestui șef, Curtea constată, așa cum a indicat și guvernul, că reclamanții nu le-au transmis în fața autorităților interne sau instanțelor competente înainte de a depune cererile la Curte. În consecință, aceste plângeri trebuie respinse în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenție pentru incapacitatea de a epuiza căile de recurs interne (a se vedea, pentru o constatare similară, Kurșun, citată mai sus, § 132). Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture cererilor; declară că cererile sunt inadmisibile. Președintele adjunct al grefierului Valeriu Grițco

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă