Publicat pe 26 aprilie 2021 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 51522/20 Feryal Delfin GÜNDÜZ împotriva Turciei introdusă la 5 noiembrie 2020 comunicată la 6 aprilie 2021 OBIECTUL L procedura penală diligentă împotriva reclamantei, profesoară-căutătoare la o universitate turcească, a șefului propagandei în favoarea unei organizații teroriste pentru că a cosemnat, cu mai mult de o mie de academicieni și intelectuali, o cerere, publicată la 11 ianuarie 2016 și intitulată "Noi nu vom fi complici la această crimă." Această cerere a condamnat condițiile referitoare la operațiunile forțelor armate turce din sud-estul țării împotriva membrilor PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan, organizație ilegală armată) baricadați în orașe. De asemenea, Comisia a solicitat autorităților să pună capăt masacrelor, exilurilor deliberate, acoperării și încălcării drepturilor omului care, în opinia lor, ar avea loc în regiune și să se angajeze în negocieri de pace. Prin actul de punere sub acuzare din 26 octombrie 2017, procurorul Republicii Dahja a acuzat-o pe reclamantă de încălcarea propagandei în favoarea unei organizații teroriste pentru că a semnat petiția menționată mai sus. La 13 martie 2019, instanța de judecată a recunoscut-o pe reclamantă vinovată de infracțiunea de încălcare a dreptului comunitar și a condamnat-o, în conformitate cu art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713, la un an și șase luni de închisoare cu suspendare la pronunțarea hotărârii. În această privință, Comisia a considerat că conținutul cererei în litigiu era de natură să legitimeze, să glorifice și să încurajeze metodele de constrângere, de violență și de amenințare a PKK, să facă propaganda acestei organizații și să depășească limitele libertății de exprimare. La 3 aprilie 2019, opoziția formulată de recurentă împotriva deciziei instanței judecătorești din Quésies a fost respinsă. La 10 mai 2019, recurenta a sesizat Curtea Constituțională cu privire la o acțiune individuală, susținând, printre altele, că condamnarea sa penală constituia o încălcare a dreptului său la libertate de exprimare. La 26 iulie 2019, Curtea Constituțională a ajuns la concluzia că drepturile la libertatea de exprimare ale altor persoane sunt încălcate și le-a acordat acestora din urmă o satisfacție echitabilă în acțiunile individuale introduse de părțile interesate cu privire la condamnarea lor penală pentru că au cosemnat aceeași cerere. La 27 noiembrie 2019, a fost prezentată o cerere de redeschidere a procedurii prezentate de recurentă în urma hotărârii respective a Curții Constituționale, tribunalul dasezis d La 29 aprilie 2020, Curtea Constituțională a declarat recursul individual al recurentei inadmisibile pentru neobosirea căilor de atac, fără a explica ce cale de atac a omis recurenta să epuizeze. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, recurenta denunță decizia pronunțată de Curtea Constituțională cu privire la acțiunea sa individuală, în timp ce aceasta din urmă încheiase o încălcare a drepturilor la libertatea de exprimare ale altor persoane în aceleași circumstanțe. În acest sens, Comisia se plânge de respingerea de către Înalta Instanță a acțiunii sale individuale pentru neobosirea căilor de atac fără o motivație suficientă și fără o precizare cu privire la calea de atac pe care trebuia să o epuizeze. Invocând art. 10 din Convenție, reclamanta susține că procedura penală diligentă împotriva ei pentru că a cosemnat o cerere, care, în opinia sa, nu făcea decât să critice politicile guvernamentale și să solicite restabilirea păcii. A fost procedura desfășurată în fața Curții Constituționale echitabilă în speță, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea Constituțională și-a îndeplinit obligația de a-și justifica decizia și de a răspunde obiecțiilor recurentei întemeiate pe convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 26, CEDH 1999-I)? Hotărârea pronunțată de Curtea Supremă în speță poate fi considerată arbitrară sau vădit nerațională având în vedere motivarea pe care o conține cu privire la obiecțiunile prezentate de recurentă în acțiunea sa individuală (a se vedea Moreira Ferreira c. Portugalia (nr. 2) [GC], nr. 19867/12, § 83, 11 iulie 2017 și trimiterile menționate în aceasta)? A fost încălcată libertatea de exprimare a recurentei în sensul articolului 10 alineatul (1) din convenție, din cauza procedurii penale diligente împotriva acesteia (Erdoduel c. Turcia, nr. 25723/94, § 72, CEDH 2000-VI, Dilipak c. Turcia, n 29680/05, § 50, 15 septembrie 2015, Ergündo 8732/11, § 26, 9 iulie 2019, Ali Gürbüz c. Turcia, 52497/08 și 6 altele, §§ 59-69, 12 martie 2019, și Kabo Electroluxlu și Oran c. Turcia (n, n 36944/07, § 115-116, 20 octombrie 2020) În acest caz, această atingere era prevăzută de lege și necesară, în sensul articolului 10 Õ 2 (a se vedea Faruk Temel c. Turcia, 16853/05, § 57, 1 februarie 2011, Belgia c. Turcia, 50171/09, § 31, 34 și 35, 6) decembrie 2016 și Özer c. Turcia (n, n 69270/12, §§ 24-33, 11 februarie 2020) În special, având în vedere conținutul cererei cosemnate de recurentă, contextul în care această cerere se înscriea, la capacitatea sa de a face rău, și circumstanțele cauzei, instanțele naționale au efectuat în deciziile lor o examinare suficientă și o punere în balanță adecvată între interesele implicate în raport cu criteriile stabilite și puse în aplicare de aceasta în cauzele referitoare la libertatea de exprimare ( Gözel și Özer c. Turcia, nr. 43453/04 și 31098/05, § 51, 6 iulie 2010 și Mart și alții c. Turcia, n 57031/10, § 32, 19 martie 2019)
Publié le 26 avril 2021
Requête n
o
51522/20
Feryal Delfin GÜNDÜZ
contre la Turquie
introduite le 5 novembre 2020
communiquée le 6 avril 2021
La requête concerne
la procédure pénale diligentée contre la requérante, enseignante-chercheuse dans une université turque, du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste pour avoir co-signé, avec plus de mille universitaires et intellectuels, une pétition, publiée le 11 janvier 2016 et intitulée «
Nous ne serons pas les complices de ce crime
». Cette pétition condamnait les conditions entourant les opérations menées par les forces armées turques au sud-est du pays contre les membres du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, organisation illégale armée) barricadés dans les villes. Elle appelait aussi les autorités à mettre fin aux massacres, exils délibérés, couvre-feux et violations des droits de l’homme qui, selon eux, auraient lieu dans la région et à s’engager dans des négociations de paix.
Par un acte d’accusation du 26 octobre 2017, le procureur de la République d’Istanbul a inculpé la requérante de l’infraction de propagande en faveur d’une organisation terroriste pour avoir co-signé la pétition susmentionnée.
Le 13 mars 2019, la cour d’assises d’Istanbul a reconnu la requérante coupable de l’infraction reprochée et l’a condamnée, en application de l’article
7 § 2 de la loi n
o
3713, à un an et six mois d’emprisonnement avec sursis au prononcé du jugement. Elle a estimé à cet égard que le contenu de la pétition litigieuse était de nature à légitimer, glorifier et encourager les méthodes de contrainte, de violence et de menace du PKK, faisait la propagande de cette organisation et allait au-delà des limites de la liberté d’expression.
Le 3 avril 2019, l’opposition formée par la requérante contre la décision de la cour d’assises a été rejetée.
Le 10 mai 2019, la requérante a saisi la Cour constitutionnelle d’un recours individuel en alléguant notamment que sa condamnation pénale constituait une atteinte à son droit à la liberté d’expression.
Le 26 juillet 2019, la Cour constitutionnelle a conclu à la violation des droits à la liberté d’expression d’autres recourants et a octroyé à ces derniers une satisfaction équitable dans les recours individuels introduits par les intéressés concernant leur condamnation pénale pour avoir co-signé la même pétition.
Le 27 novembre 2019, saisie d’une demande de réouverture de la procédure introduite par la requérante à la suite de l’arrêt susmentionné de la Cour constitutionnelle, la cour d’assises d’Istanbul a décidé d’acquitter la requérante, en s’estimant lié par l’arrêt en question.
Le 29 avril 2020, la Cour constitutionnelle a déclaré le recours individuel de la requérante irrecevable pour non-épuisement des voies de recours, sans expliciter quelle voie de recours la requérante a omis d’épuiser.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, la requérante dénonce la décision d’irrecevabilité que la Cour constitutionnelle a rendue concernant son recours individuel alors que cette dernière avait conclu à une violation des droits à la liberté d’expression d’autres recourants dans les mêmes circonstances. Elle se plaint à cet égard du rejet par la haute juridiction de son recours individuel pour non-épuisement des voies des recours sans une motivation suffisante et sans une précision quant à la voie de recours qu’elle devait épuiser.
Invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante allègue que la procédure pénale diligentée contre elle pour avoir co-signé une pétition, qui selon elle ne faisait que critiquer les politiques gouvernementales et demander le rétablissement la paix.
1.
La procédure menée devant la Cour constitutionnelle a-t-elle été équitable en l’espèce au sens de l’article 6 § 1 de la Convention
?
La Cour constitutionnelle a-t-elle rempli son obligation de motiver sa décision et de répondre aux griefs de la requérante tirés de la Convention (voir, entre autres,
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
26,
La décision rendue par la haute juridiction en l’espèce peut-elle être considérée comme arbitraire ou manifestement déraisonnable eu égard à la motivation qu’elle contient quant aux griefs présentés par la requérante dans son recours individuel (voir
Moreira Ferreira c. Portugal
(nº 2) [GC], nº
19867/12, § 83, 11 juillet 2017 et les références qui y sont citées) ?
2.
Y a-t-il eu atteinte à la liberté d’expression de la requérante au sens de l’article 10 § 1 de la Convention, à raison de la procédure pénale diligentée à son encontre (
Erdoğdu c. Turquie
, n
o
Dilipak c. Turquie
, n
o
29680/05, § 50, 15 septembre 2015,
Ergündoğan c.
Turquie
, n
o
48979/10, § 26, 17 avril 2018,
Selahattin Demirtaș c.
Turquie (n
o
3),
n
o
8732/11, § 26, 9 juillet 2019,
Ali Gürbüz c. Turquie,
n
os
52497/08 et
6 autres, §§ 59-69, 12 mars 2019, et
Kaboğlu et Oran c. Turquie (n
o
2)
, n
o
36944/07, §§ 115-116, 20 octobre 2020)
?
Dans l’affirmative, cette atteinte était-elle
prévue par la loi et nécessaire
, au sens de l’article 10 § 2 (voir
Faruk Temel c. Turquie,
n
o
16853/05, §§
53
‑
57, 1
er
février 2011,
Belge c. Turquie,
n
o
50171/09, §§ 31, 34 et
35, 6
décembre 2016, et
Özer c. Turquie (n
o
3)
, n
o
69270/12, §§
24-33, 11
février 2020)
?
En particulier, eu égard au contenu de la pétition co-signée par la requérante, au contexte dans lequel cette pétition s’inscrivaient, à sa capacité de nuire, et les circonstances de l’affaire, les juridictions nationales ont-elles effectué dans leur décisions un examen suffisant et une mise en balance adéquate entre les intérêts en jeu au regard des critères énoncés et mis en œuvre par elle dans les affaires relatives à la liberté d’expression (
Gözel et Özer c. Turquie
, n
os
43453/04 et 31098/05, § 51, 6 juillet 2010, et
Mart et autres c. Turquie
, n
o
57031/10, §
32, 19 mars 2019)
?