Kovrizhnykh împotriva Ucrainei

CAUZA CU PREZENTA SECȚIUNE A KOVRIZHNYKH v. UKRAINE (Declarația nr. 28943/15) JUDGMENT STRASBOURG 22 aprilie 2021 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cazul Kovrizhnykh v. Ucraina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Arnfinn Bårdsen, Președintele, Ganna Yudkivska, Mattias Guyomar, judecători și Martina Keller, Registrul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nr. 28943/15) împotriva Ucrainei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național ucrainean, dl Vadim Sergeyevich Kovrizhnykh („reclamantul”), la 19 septembrie 2015; hotărârea de a anunța cererea către Guvernul Ucrainei („Guvernul”); observațiile părților; după ce a deliberat în particular la 1 aprilie 2021, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: INTRODUCȚIE Reclamantul a fost condamnat și condamnat la închisoare în prima instanță.

Procedura de recurs în cazul său a fost respinsă deoarece autoritățile ucrainene nu mai aveau acces la dosarul intern. Reclamantul s-a plâns, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, că procedurile în cazul său erau excesiv de lungi și, în conformitate cu art. 5 §§ 1 și 3, că detenția sa a fost ilegală și excesiv de lungă. FACTELE Reclamantul s-a născut în 1977 și trăiește în Mariupol. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor, dl I. Lishchyna. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 martie 2005, reclamantul a fost arestat pe suspect de crimă și jaf. La 18 decembrie 2006, Curtea Regională de Apel Donetsk („Curtea de Apel”), care a fost judecată în calitate de instanță judiciară, a condamnat reclamantul și co-apăratul său de crimă și jaf comis în contextul unei certuri de beat la domiciliul victimei din Donetsk.

La 2 august 2007, Curtea Supremă a anulat această decizie și a trimis cazul Curții de Apel pentru re judecată. La 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel a trimis procurorul cauzei pentru anchete suplimentare. La 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel a achitat reclamantul și co-apăratul său. 10. La 29 martie 2012, Curtea Înaltă Specializată pentru Afaceri Civile și Penale a anulat decizia Curții de Apel și a remis cazul de redresare. 11. La 22 februarie 2013, Curtea de District Donetsk Proletarsky a condamnat reclamantul și l-a condamnat la 12 ani de închisoare. 12. La 18 iunie 2013, Curtea de Apel a susținut hotărârea instanței de judecată, care a devenit executiv din aceeași zi (a se vedea punctul 20 de mai jos).

Reclamantul a fost reținut și a început să-și îndeplinească sentința (a se vedea punctul 15 de mai jos). La 13 martie 2014, Curtea Înaltă Specializată a anulat hotărârea Curții de Apel, având în vedere că Curtea de Apel nu a răspuns la anumite puncte prezentate în apelurile inculpatelor și a ordonat Curții de Apel să reexamineze apelurile și dovezile din dosar. În remiterea cazului la Curtea de Apel pentru reexaminare, Curtea Înaltă Specializată a ordonat ca acuzații să rămână în detenție. 14. Curtea de Apel a programat audieri în acest caz la 22 mai, 19 iunie și 31 iulie 2014. Cu toate acestea, datorită evenimentelor descrise în Khlebik c. Ucraina (n. 2945/16, §§ 9-12, 25 iulie 2017) și Tsezar și alții c. Ucraina (n. 73590/14 și altele 6, §§ 6-14, 13 februarie 2018), ședințele nu au avut loc, cazul a rămas neexaminat și dosarul privind cazul reclamantului a rămas în clădirea Curții de Apel din Donetsk.

În urma hotărârii Curții de Apel la 18 iunie 2013 de a-și susține condamnarea, reclamantul a fost transferat într-o colonie corecțională din teritoriul care, în ciuda evenimentelor menționate mai sus, a rămas sub controlul autorităților ucrainene. 16. La 2 septembrie 2014, Președintele Curții High Specializate a transferat temporar competența Curții de Apel Regionale de Donetsk, care la momentul respectiv a suspendat operațiunile, la Curtea de Apel Regională Zaporizhzhya. 17. La 18 mai 2015, procurorul districtului Proletarsky a depus o cerere în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Legea nr. 1632-VII (a se vedea alineatul (1)) 28 mai jos) cu Curtea Regională de Apel Zaporizhzhya, solicitându-i să continue procedurile de recurs în cazul reclamantului pe baza materialelor disponibile din dosar.

Curtea Regională de Apel Zaporizhzhya a respins această cerere, având în vedere că materialul disponibil din dosarul cazului nu a fost suficient pentru examinarea cazului. La 18 septembrie 2015, Curtea Artemivsk, care era competentă cu privire la instalația de detenție în care reclamantul a fost deținut la momentul respectiv, a examinat cererea de habeas corpus a reclamantului și a ordonat eliberarea acestuia, determinând că, deoarece nu există instanță care ar putea examina în mod eficient recursul reclamantului împotriva condamnării sale într-un timp rezonabil, detenția sa este ilegală în contradicție cu principiul statului de drept și cu primația drepturilor omului consemnată în articolele 8, 9 și 12 din Codul de procedură penală (a se vedea punctele 21-23 de mai sus).

Curtea a invocat, de asemenea, art. 5 din Convenție. Nici un recurs nu impune această hotărâre și a devenit finală. Reclamantul a fost eliberat imediat. MARCAMENTUL JURIDIC ȘI PRATICĂ CĂLUL 1960 Codul de procedură penală („Codul 1960”) a fost înlocuit cu Codul de procedură penală 2012 („Codul 2012”) cu efect începând cu 19 noiembrie 2012. Cu toate acestea, în timp ce procedura penală împotriva reclamantului a început înainte de intrarea în vigoare a Codului 2012, Codul din 1960 a continuat să se aplice procedurii în cazul său, în conformitate cu dispozițiile tranzitorii ale Codului din 2012. Codul de procedură penală din 1960 În conformitate cu articolele 338 și 401 din Codul din 1960, o persoană condamnată la închisoare a fost considerată să își îndeplinească condamnarea de la data în care hotărârea a devenit executivă (care este, atunci când a fost susținută în apel sau atunci când termenul pentru depunerea apelului a expirat).

Codul de procedură penală 2012 art. 8 din Codul 2012 proclamă statul de drept și primaria drepturilor omului ca principii-cheie a procedurii penale. art. 8 § 2 prevede că principiul statului de drept trebuie pus în aplicare ținând seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

22. art. 9 garantează principiul general al legalității, ceea ce înseamnă că toate autoritățile publice implicate în procedură penală trebuie să acționeze în conformitate cu legea 23. art. 12 prevede că arestarea și detenția pot fi doar bazate pe motive și ordonate în conformitate cu procedurile prevăzute în Codul civil 2003 art. 1176 din Codul civil din 2003 impune statului o obligație de a compensa pe deplin un individ pentru daunele cauzate acestuia printr-o condamnare ilegală, impunerea ilegală a răspunderii penale, aplicarea ilegală a unei măsuri preventive (inclusiv detenția în reținere) sau arestarea, indiferent dacă funcționarii sau autoritățile implicate sunt în neregulă (art. 1176 §) 1). Ea specifică că acest drept la compensare „ar apărea în cazurile prevăzute de lege” (art. 1176 § 2). Legea din 1994 privind procedura de compensare pentru daunele cauzate de autoritățile de aplicare a legii și de instanțe În conformitate cu art. 1 din Legea din 1994 privind procedura de compensare a daunelor cauzate de autoritățile de aplicare a legii și de instanțe („Legea privind compensarea”), o persoană are dreptul la compensare pentru daunele cauzate, în special prin condamnarea ilegală, inculparea ilegală, arestarea ilegală sau deținerea rezidențială.

În cazurile enumerate, daunele trebuie compensate indiferent dacă funcționarii din partea autorităților de aplicare a legii sau a instanțelor au fost în vină. Lista cazurilor din secțiunea 2 în care se produce dreptul la compensare include o decizie judiciară care recunoaște, în special, că detenția rezidențială a fost ilegală. Legea nr. 1632-VII din 12 august 2014 privind administrarea justiției și procedurilor penale în legătură cu operațiunile antiterroriste Legea nr. 1632-VII din 12 august 2014 privind administrarea justiției și procedurile penale în legătură cu operațiunile antiterroriste („Legea nr. 1632-VII”) a intrat în vigoare la 20 august 2014. În momentul în care acțiunile militare ale forțelor guvernamentale ucrainene din regiunile Donetsk și Luhansk au fost desemnate ca „operație antiterroristă”.

În momentul relevant al articolului 1 alineatul (1) din Lege, președintele Curții Înalte Specializate pentru Chestiuni Civile și Criminale a autorizat să desemneze instanțele cu competență asupra сaselor care ar fi fost examinate în mod normal de instanțe situate în zona în care operațiunea antiterroristă a fost desfășurată, dar care au fost împiedicate să opereze. Secțiunea 1 alineatul (3) din Legea nr. 1632-VII prevede că cazurile în suspensie în fața instanțelor care sunt împiedicate să opereze trebuie transferate instanțelor care au fost desemnate în conformitate cu secțiunea 1 alineatul (1). În cazul în care dosarul nu poate fi transferat, procedurile trebuie desfășurate pe baza materialului prezentat de părți, „cu condiția ca acest material să fie suficient pentru ca instanța să decidă în acest sens”.

HOTĂRÂREA ARTICOLUL 5 ALEGAT DE CONVENȚIE 29. Reclamantul s-a plâns că detenția sa, în urma hotărârii Curții înalte specializate din 13 martie 2014 (a se vedea punctul 13 de mai sus), a fost ilegală deoarece nu a existat nicio decizie judiciară care să autorizezeze detenția sa și că a fost excesiv de lungă, în încălcarea articolului 5 §§§ 1 și 3 din Convenție, care citesc în părțile relevante după cum urmează: „1. Toată lumea are dreptul la libertate și securitatea persoanei.

Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: (a) detenția legală a unei persoane după condamnare de către o instanță competentă; ... (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut-o; ... oricine arestat sau reținut în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol se aduce prompt la un judecător sau alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare.

Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea la judecată.” Guvernul a susținut că perioada de detenție relevantă a fost acoperită de art. 5 alineatul (1) litera (a) din Convenție. În septembrie 2015 (a se vedea punctul 18 de mai sus), instanța internă a recunoscut că detenția sa a fost ilegală. În consecință, reclamantul a fost dispus să pună o cerere de daune în temeiul Codului Civil și al Legii privind compensarea (a se vedea punctele 24 și 25). Prin faptul că nu a făcut acest lucru, reclamantul nu a făcut usor de o soluție internă eficace. 31. Reclamantul a susținut că nu a fost obligat să utilizeze remediul sugerat de Guvern.

Evaluarea Curții art. 5 § 1 din Convenția 32. Curtea constată că, de la 1 ianuarie 2006, o cerere de daune în temeiul Legii de compensare a fost o soluție internă eficace pentru reclamațiile reclamantelor în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție în situațiile în care o decizie judiciară internă a constatat că arestarea sau detenția lor era ilegală (a se vedea Orlovskiy c. Ucraina , nr. 12222/09, §§ 55-61, 2 aprilie 2015, și Tikhonov c. Ucraina . , nr. 17969/09, § 39, 10 decembrie 2015). 33. În acest caz, privarea de libertate a fost, de asemenea, considerată ilegală de către instanța internă (a se vedea punctul 18 de mai sus). În consecință, se aștepta ca reclamantul să utilizeze remediul în temeiul Legii de compensare.

Întrucât nu există circumstanțe specifice care să scutească reclamantul de această cerință, Curtea susține obiecția Guvernului și respinge plângerea pentru neepuizarea recourslor interne, în conformitate cu art. 35 § § § 1 și 4 din Convenție.

art. 5 § 3 din Convenția 34. Închiderea reclamantului după hotărârea instanței de judecată care l-a condamnat intră în excepția prevăzută la art. 5 alineatul (1) litera (a) din Convenție (a se vedea Yaroshovets și alții c. Ucraina , nos 74820/10 și altele 4 §§§ 134 și 135, 3 decembrie 2015), la care nu se aplică art. 5 § 3 (a se vedea, de exemplu, Borisenko c. Ucraina , nr. 25725/02, § 44, 12 ianuarie 2012, și Pancers Letonia (dec.), nr. 6670/06, § 28, 30 iunie 2015). În consecință, această plângere trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 § § § 3 a) și 4. VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 A CONVENȚIEI 36. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii penale în cazul său a fost incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” a articolului 6 § 1, care se menționează după cum urmează: „În decizia de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 37. Guvernul a contestat acest argument și a declarat că dosarul intern era inaccesibile și păstrat în Donetsk ca urmare a evenimentelor descrise în Khlebik c. Ucraina (n. 2945/16, §§ 9-12, 25 iulie 2017) și Tsezar și alții c. Ucraina (n. 73590/14 și altele 6 §§ 6-14, 13 februarie 2018). Admisibilitatea 38. Curtea consideră că această parte a cererii nu este, în mod evident,

nefondată în sensul articolului (a) din Convenție, și constată, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Meriți 39. Principiile relevante ale jurisprudenței Curții au fost stabilite în Pélissier și Sassi c. Franța ([GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999 II). 40. Acțiunea a durat mai mult de opt ani și unsprezece luni la trei niveluri de competență și nu a fost încă finalizată înainte de 13 martie 2014 (a se vedea punctele 5 și 13 de mai sus). 41. Guvernul nu a prezentat niciun argument care să convingă Curtea să ajungă la o concluzie diferită de cea pe care a ajuns deja în ceea ce privește aspecte similare în Ucraina Merit (nu. 66561/01, 30 martie 2004). Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în perioada relevantă, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temă rezonabilă”.

42. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 1 din Convenție în ceea ce privește durata procedurii. 43. Având în vedere această concluzie, Curtea nu consideră necesară examinarea dacă, după 13 martie 2014, autoritățile au întreprins toate eforturile rezonabile de restabilire a dosarului. „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 45. Reclamantul a solicitat Curtea să pronunțe o atribuire în ceea ce privește neîntrerupturile. Prejudiciu material, lăsând hotărârea sumei sale în favoarea Curții.

46. Guvernul a contestat această afirmație, având în vedere faptul că aceasta nu este clară și nejustificată. 47. Curtea aprobă reclamantul 2.100 euro în ceea ce privește daunele nepecuniare. 48. Curtea consideră oportună faptul că rata dobânzii implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea în temeiul articolului § 1 din Convenție în ceea ce privește durata procedurii admisibile și restul cererii inadmisibilă; că prezenta cerere dezvăluie încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție privind durata excesivă a procedurilor penale; faptul că statul contestat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 2,100 EUR (2,000 sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește daunele nepecuniare, care să fie convertit în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 aprilie 2021, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Martina Keller Arnfinn Bårddsen Președintele adjunct al grefierului

FIFTH SECTION

CASE OF KOVRIZHNYKH v. UKRAINE (Application no. 28943/15) JUDGMENT STRASBOURG 22 April 2021 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Kovrizhnykh v. Ukraine, The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of: Arnfinn Bårdsen, President, Ganna Yudkivska, Mattias Guyomar, judges, and Martina Keller, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 28943/15) against Ukraine lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Ukrainian national, Mr Vadim Sergeyevich Kovrizhnykh (“the applicant”), on 19 September 2015; the decision to give notice of the application to the Ukrainian Government (“the Government”); the parties’ observations; Having deliberated in private on 1 April 2021, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: INTRODUCTION

RELEVANT LEGAL FRAMEWORK AND PRACTICE

19 . The 1960 Code of Criminal Procedure (“the 1960 Code”) was replaced by the 2012 Code of Criminal Procedure (“the 2012 Code”) with effect from 19 November 2012. However, as the criminal proceedings against the applicant had started before the entry into force of the 2012 Code, the 1960 Code continued to apply to the proceedings in his case in accordance with the Transitional Provisions of the 2012 Code. 1960 Code of Criminal Procedure 20 . Under Articles 338 and 401 of the 1960 Code, a person sentenced to imprisonment was considered to be serving his or her sentence from the date on which the judgment became enforceable (that is, when it was upheld on appeal or when the time-limit for lodging an appeal expired).

2012 Code of Criminal Procedure 21 . Article 8 of the 2012 Code proclaims the rule of law and the primacy of human rights as key principles of criminal procedure. Article 8 § 2 states that the principle of the rule of law must be implemented taking into account the case-law of the European Court of Human Rights.

ALLEGED VIOLATIONS OF ARTICLE 5 OF THE CONVENTION

29. The applicant complained that his detention, following the decision of the High Specialised Court of 13 March 2014 (see paragraph 13 above), had been unlawful since there had been no judicial decision authorising his detention and that it had been excessively lengthy, in breach of Article 5 §§ 1 and 3 of the Convention, which read in their relevant parts as follows: “1. Everyone has the right to liberty and security of person.

No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law: (a) the lawful detention of a person after conviction by a competent court; ... (c) the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence or when it is reasonably considered necessary to prevent his committing an offence or fleeing after having done so; ... 3. Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph 1 (c) of this Article shall be brought promptly before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power and shall be entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial.

Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.” The parties’ submissions 30. The Government submitted that the relevant period of detention had been covered by Article 5 § 1 (a) of the Convention. Moreover, on 18 September 2015 (see paragraph 18 above) the domestic court had acknowledged that his detention had been unlawful. Accordingly, it had been open to the applicant to bring a claim for damages under the Civil Code and the Compensation Act (see paragraphs 24 and 25 above). By failing to do so, the applicant had not made use of an effective domestic remedy. 31. The applicant submitted that he had not been required to use the remedy suggested by the Government.

The Court’s assessment Article 5 § 1 of the Convention 32. The Court notes that it has held that a claim for damages under the Compensation Act was, from 1 January 2006, an effective domestic remedy for applicants’ grievances under Article 5 § 1 of the Convention in situations where a domestic judicial decision had found their arrest or detention to be unlawful (see Orlovskiy v. Ukraine , no. 12222/09, §§ 55-61, 2 April 2015, and Tikhonov v. Ukraine , no. 17969/09, § 39, 10 December 2015). 33. In the present case the deprivation of liberty complained of was also found to be unlawful by the domestic court (see paragraph 18 above). Accordingly, the applicant was expected to make use of the remedy under the Compensation Act.

As there are no specific circumstances exempting the applicant from this requirement, the Court upholds the Government’s objection and dismisses the complaint for non-exhaustion of domestic remedies, in accordance with Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention. Article 5 § 3 of the Convention 34. The applicant’s detention following the judgment of the trial court that convicted him falls within the exception set out in sub-paragraph (a) of Article 5 § 1 of the Convention (see Yaroshovets and Others v. Ukraine , nos. 74820/10 and 4 others, §§ 134 and 135, 3 December 2015), to which Article 5 § 3 does not apply (see, for example, Borisenko v. Ukraine , no. 25725/02, § 44, 12 January 2012, and Pancers v. Latvia (dec.), no. 6670/06, § 28, 30 June 2015). 35. Accordingly, this complaint must be rejected as being incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

36. The applicant complained that the length of the criminal proceedings in his case had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1, which reads as follows: “In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...” 37. The Government contested that argument and stated that the domestic case file was inaccessible and kept in Donetsk as a result of the events described in Khlebik v. Ukraine (no. 2945/16, §§ 9-12, 25 July 2017) and Tsezar and Others v. Ukraine (nos. 73590/14 and 6 others, §§ 6-14, 13 February 2018). Admissibility 38. The Court considers that this part of the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention.

It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. Merits 39. The relevant principles of the Court’s case-law were set out in Pélissier and Sassi v. France ([GC], no. 25444/94, § 67, ECHR 1999 ‑ II). 40. The proceedings lasted for more than eight years and eleven months at three levels of jurisdiction and were still not completed prior to 13 March 2014 (see paragraphs 5 and 13 above). 41. The Government have not submitted any arguments that would persuade the Court to reach a conclusion different from the one it has already reached in respect of similar issues in Merit v. Ukraine (no. 66561/01, 30 March 2004). Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that, in the relevant period, the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

42. There has therefore been a violation of Article 6 § 1 of the Convention in respect of the length of proceedings. 43. In view of this conclusion, the Court does not consider it necessary to examine if after 13 March 2014 the authorities undertook all reasonable efforts to restore the case file.

APPLICATION OF ARTICLE

41 OF THE CONVENTION

44. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” 45. The applicant asked the Court to make an award in respect of non ‑ pecuniary damage, leaving determination of its amount to the Court. 46. The Government contested that claim, considering it unclear and unjustified. 47. The Court awards the applicant 2,100 euros in respect of non-pecuniary damage. 48. The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the complaint under Article 6 § 1 of the Convention in respect of the length of proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible; Holds that this application discloses a breach of Article 6 § 1 of the Convention concerning the excessive length of criminal proceedings; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR 2,100 (two thousand one hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 22 April 2021, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Martina Keller Arnfinn Bårdsen Deputy Registrar President