- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 27 aprilie 2021
- Stat pârât
- MDA
- Articole
- Articolul 41
- Concluzia
- Prejudiciu material — sumă acordată
Fabrica de Zahăr Din Ghindești S.A. împotriva Republicii Moldova
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE FABRICA DE ZAHĂR DIN GHINDEȘTI S.A. c. REPUBLICA DE MOLDOVA (Depunerea nr. 54813/08) JUDGMENTUL (Satisfacție echitabilă) STRASBOURG 27 aprilie 2021 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Fabrica de Zahăr din Ghindești S.A. c. Republica Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința în calitate de comitet compus din: Branko Lubarda, președinte, Valeriu Grițco, Pauliine Koskelo, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 30 martie 2021, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 54813/08) împotriva Republicii Moldova depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 12 noiembrie 2008 de către o societate înființată în Moldova, Fabrica de Zahăr din Ghindești S.A.
(„societatea reclamantă”). Într-o hotărâre pronunțată la 3 decembrie 2019 („hotărârea principală”), Curtea a afirmat că s-a încălcat art. 6 § 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Fabrica de Zahăr din Ghindești S.A., nr. 54813/08, 3 decembrie 2019). Din cauza aplicării articolului 41 din Convenția nu a fost pregătită pentru hotărâre, Curtea a rezervat-o și a invitat Guvernul și societatea reclamantă să prezinte, în termen de trei luni, observațiile lor scrise cu privire la această chestiune și, în special, să informeze Curtea cu privire la orice acord pe care le-ar putea ajunge (ibid., § 29 și punctul 3 din dispozițiile operative).
CONTINUUL CAUZULUI În urma procedurilor judiciare dintre societatea reclamantă și o bancă de stat B. care s-a încheiat cu o hotărâre finală a Curții Supreme de Justiție din 13 martie 2008, aceaceasta a fost ordonată să plătească fostul lei moldovenesc (MDL) (echivalentul de 1.504.196 euro (EUR) la momentul respectiv). La 30 octombrie 2008, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea de mai sus după ce a acceptat un recurs întârziat asupra punctelor de drept de către banca B. și a ordonat reexaminarea cauzei. Curtea a stat în hotărârea principală că anularea a fost contrară principiului securității juridice și a încălcat drepturile societății reclamante garantate de art. 6 § 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea punctul 25 din hotărârea principală).
Ca urmare a hotărârii principale, societatea reclamantă și agentul guvernamental au depus cereri de revizuire în favoarea Curții Supreme care solicită anularea hotărârii sale din 30 octombrie 2008. În cererea lor, Guvernul a solicitat, de asemenea, Curtea Supremă să atribuie societății solicitantă prejudiciu material într-o valoare de 39,996,096 MDL (echivalentul de 1,996,271). La 24 iunie 2020, Curtea Supremă de Justiție a susținut parțial cererile de revizuire de mai sus și, după anularea hotărârii sale din 30 octombrie 2008, și-a revenit hotărârea din 13 martie 2008. Curtea Supremă a refuzat să acorde orice daune societății reclamante, din cauza faptului că părțile din cadrul procedurii dinaintea Curții să negocieze și să ajungă la un acord în ceea ce privește acestea.
10. Dispoziția relevantă a Codului Civil, după caz, în timpul materialului, se citește după cum urmează: art. 619. Interesul implicit „1) Dobânzile implicite sunt plătite pentru executarea întârziată a obligațiilor pecuniare. Dobânzile implicite sunt de 5% deasupra ratei dobânzii prevăzute la art. 585 [Taxa dobânzii de refinanțare a Băncii Naționale a Moldovei], cu excepția cazului în care legea sau contractul prevede altfel. În situații neconsumătoare, dobânzile neconsumabile sunt depășite cu 9% din rata dobânzii prevăzută la art. 585, cu excepția cazului în care legea sau contractul prevede altfel.
Dovezile că s-a produs mai puțină daune sunt inadmisibile.” APLICAREA ARTICOLULUI 41 din CONVENȚIE 11. art. 41 din convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Societatea reclamantă a susținut suma pe care a pierdut-o datorită anulării hotărârii din 13 martie 2008 în valoare de MDL 25,216,042 și compensarea pentru dobânzile nejustificate calculate din această sumă în conformitate cu rata dobânzii de refinanțare a Băncii Naționale a Moldovei într-o sumă de MDL 39,996,096.
13. Societatea reclamantă a luat de asemenea opinia cu rezultatul procedurii care s-a încheiat cu hotărârea finală a Curții Supreme de Justiție din 13 martie 2008. Potrivit calculelor sale proprii, Curtea Supremă trebuie să-i fi acordat 33,268,193 MDL mai mult decât a avut. Prin urmare, societatea reclamantă a solicitat, de asemenea, această sumă de la Curte plus dobânzile implicite adiacente ale MDL 52,767,911. 14. Societatea reclamantă a solicitat în total 151.248.242 MDL (echivalentul cu aproximativ 7.157.105) pentru prejudiciu material suferite ca urmare a încălcărilor constatate de Curte în hotărârea principală. 15. Guvernul a susținut că, după hotărârea Curții Supreme din 24 iunie 2020, societatea reclamantă ar fi trebuit să solicite compensații de la banca B. care au beneficiat de anularea abuzivă a hotărârii din 13 martie 2008 și nu de Guvern.
Mai exact, deoarece banca B. este în curs de lichidare, societatea reclamantă ar fi trebuit să-și prezinte cererile către lichidatorul său și ar fi trebuit să fi solicitat să fie introdusă în lista creditorilor băncii. 16. Curtea reiterează că o hotărâre în care constată că încălcarea impune statului interesat o obligație juridică de a pune capăt încălcării și de a face reparații pentru consecințele sale în așa fel încât să restabilească, în măsura posibilă, situația existentă înainte de încălcare (a se vedea fostul rege al Greciei și alții v. Grecia [GC] (justă satisfacție), nr. 25701/94, § 72). În acest caz, reparația ar trebui să urmărească să pună societatea reclamantă în poziția în care s-ar fi constatat, dacă nu s-ar fi avut loc încălcarea.
17. Tribunalul consideră clar că societatea reclamantă trebuie să fi suferit prejudiciu material ca urmare a lipsei de control asupra proprietăților sale și a refuzului de a le utiliza și de a le bucura (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, ECHR 1999 V. Aceste pierderi au fost suportate ca urmare a anulării hotărârii finale din 13 martie 2008. Ca urmare a anulării, societatea reclamantă nu a putut utiliza banii acordati în valoare de 25,216,042 EUR (echivalentul de 1.504,196 euro la momentul respectiv) pentru o perioadă de aproape 13 ani. 18. În același timp, Curtea consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate în hotărârea principală și suma de MDL 33,268,193 solicitată de reclamant (a se vedea punctul 12 de mai sus) și dobânzile adiacente (a se vedea punctul 13 de mai sus).
Prin urmare, Curtea respinge aceste cereri. 19. Având în vedere circumstanțele cauzei, materialul în posesia sa și evaluarea sa, Curtea atribuie societății reclamante o valoare totală de 2.000.000 EUR în ceea ce privește prejudiciu material. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
că statul pârât trebuie să plătească societății reclamante, în termen de trei luni, 2.000.000 EUR (2 milioane EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale, plus orice impozit care poate fi taxabil, care să fie convertit în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 aprilie 2021, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
{signe_p_2} Hasan Bakırcı Branko Lubarda Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
CASE OF FABRICA DE ZAHĂR DIN GHINDEȘTI S.A. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA (Application no. 54813/08) JUDGMENT (Just satisfaction) STRASBOURG 27 April 2021 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Fabrica de Zahăr din Ghindești S.A. v. the Republic of Moldova, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Branko Lubarda, President, Valeriu Grițco, Pauliine Koskelo, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 30 March 2021, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 54813/08) against the Republic of Moldova lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 12 November 2008 by a company incorporated in Moldova, Fabrica de Zahăr din Ghindești S.A. (“the applicant company”).
In a judgment delivered on 3 December 2019 (“the principal judgment”), the Court held that there had been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention ( Fabrica de Zahăr din Ghindești S.A., no. 54813/08, 3 December 2019).
Since the question of the application of Article 41 of the Convention was not ready for decision, the Court reserved it and invited the Government and the applicant company to submit, within three months, their written observations on that issue and, in particular, to notify the Court of any agreement they might reach (ibid., § 29 and point 3 of the operative provisions).
The applicant company and the Government each filed observations.
BACKGROUND OF THE CASE
5. Following judicial proceedings between the applicant company and a State owned bank B. which ended with a final ruling of the Supreme Court of Justice of 13 March 2008, the latter was ordered to pay the former 25,216,042 Moldovan lei (MDL) (the equivalent of 1,504,196 euro (EUR) at the time).
On 30 October 2008 the Supreme Court of Justice quashed the above judgment after accepting a late appeal on points of law by the bank B. and ordered the re-examination of the case.
The Court ruled in the principal judgment that that quashing had been contrary to the principle of legal certainty and had breached the applicant company’s rights guaranteed by Article 6 § 1 and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (see paragraph 25 of the principal judgment).
As a result of the principal judgment, the applicant company and the Government Agent lodged revision requests with the Supreme Court asking for the quashing of its judgment of 30 October 2008. In their request, the Government also asked the Supreme Court to award the applicant company pecuniary damage in an amount of MDL 39,996,096 (the equivalent of EUR 1,996,271).
On 24 June 2020 the Supreme Court of Justice partly upheld the above revision requests and, after quashing its judgment of 30 October 2008, restored its judgment of 13 March 2008. The Supreme Court refused to award any damages to the applicant company on the ground that it was for the parties in the proceedings before the Court to negotiate and reach an agreement in respect of them.
RELEVANT LEGAL FRAMEWORK
10. The relevant provision of the Civil Code as applicable at the material time reads as follows: Article 619. Default interest “1) Default interest is payable for the delayed execution of pecuniary obligations. Default interest shall be 5% above the interest rate provided for in Article 585 [the National Bank of Moldova’s refinancing interest rate] unless the law or contract provides otherwise. Proof that less damage has been incurred shall be admissible. 2) In non-consumer-related situations default interest shall be 9% above the interest rate provided for in Article 585 unless the law or contract provides otherwise. Proof that less damage has been incurred shall be inadmissible.” APPLICATION OF aRTICLE 41 OF THE CONVENTION
Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” Damage
The applicant company claimed the amount it had lost due to the quashing of the judgment of 13 March 2008 in the amount of MDL 25,216,042 and compensation for default interest calculated from that sum in accordance with the National Bank of Moldova’s refinancing interest rate in an amount of MDL 39,996,096.
The applicant company also took issue with the outcome of the proceedings which had ended with the final judgment of the Supreme Court of Justice of 13 March 2008. It explained that, in its view, the outcome of those proceedings had been unfair because the Supreme Court had awarded it less than it had been entitled to. According to its own calculations, the Supreme Court must have awarded it MDL 33,268,193 more than it had. Therefore, the applicant company also claimed this amount from the Court plus the adjacent default interest of MDL 52,767,911.
In total the applicant company claimed MDL 151,248,242 (the equivalent of some EUR 7,157,105) for pecuniary damage suffered as a result of the breaches found by the Court in the principal judgment.
The Government submitted that, following the Supreme Court’s judgment of 24 June 2020, the applicant company should have claimed compensation from bank B. which had benefited from the abusive quashing of the judgment of 13 March 2008 and not from the Government. More precisely, since bank B. was currently in the process of liquidation, the applicant company should have presented its claims to its liquidator and should have requested to be introduced in the list of the bank’s creditors.
The Court reiterates that a judgment in which it finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Former King of Greece and Others v. Greece [GC] (just satisfaction), no. 25701/94, § 72). In the present case, the reparation should aim at putting the applicant company in the position in which it would have found itself, had the violation not occurred.
The Court considers it clear that the applicant company must have suffered pecuniary damage as a result of its lack of control over its possessions and the denial to it of the possibility to use and enjoy them (see Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, ECHR 1999 ‑ V). These losses were incurred as a result of the quashing of the final judgment of 13 March 2008. As a result of the quashing, the applicant company could not use the money awarded to it in the amount of MDL 25,216,042 (the equivalent of EUR 1,504,196 euro at the time) for a period of almost thirteen years.
At the same time, the Court considers that there is no causal link between the violations found in the principal judgment and the amount of MDL 33,268,193 claimed by the applicant (see paragraph 12 above) plus the adjacent default interest (see paragraph 13 above). Therefore, the Court dismisses these claims.
Having regard to the circumstances of the case, the material in its possession and making its own assessment, the Court awards the applicant company a total amount of EUR 2,000,000 in respect of pecuniary damage. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant company, within three months, EUR 2,000,000 (two million euros) in respect of pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 27 April 2021, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. {signature_p_2} Hasan Bakırcı Branko Lubarda Deputy Registrar President