CASE OF SARAR v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6+6-3-c - Right to a fair trial (Article 6 - Criminal proceedings;Article 6-1 - Fair hearing) (Article 6 - Right to a fair trial;Article 6-3-c - Defence through legal assistance)
CASE OF SARAR v. TURKEY (CtEDO, 2021)
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE SARAR v. TURKIE (Declarația nr. 74345/11) JUDGMENT STRASBOURG 15 iunie 2021 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Sarar v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Aleš Pejchal, președinte, Egidijus Kūris, Carlo Ranzoni, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (n. 74345/11) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Mehmet Sarar („reclamantul”), la 18 noiembrie 2011; hotărârea de a anunța guvernului turc („ Guvernul”) plângerile privind restricția sistemică impuse reclamantului dreptului la un avocat, utilizarea de către instanțe interne a declarațiilor sale obținute sub presupusă presiune și în absența unui avocat de a-l condamna și nerespectarea principiului egalității de arme, precum și decizia de a declara inadmisibilă restul cererii; hotărârea de a respinge obiecția guvernului de a examina cererea de către un comitet; observațiile părților; după deliberarea în particular la 18 mai 2021, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: INTRODUCȚIE Cererea se referă la presupusa nedreptate a procedurilor penale împotriva reclamantului din cauza refuzului sistemic al dreptului său la un avocat în timpul său în custodie de poliție pe baza Legii nr. 3842, iar instanța internă se bazează pe dovezi pe care se presupune că le-a dat sub tortura și în absența unui avocat pentru a-l condamna. În continuare, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, se referă la presupusa încălcare a principiului egalității armelor din cauza modului deficit în care dovezile au fost colectate și examinate în timpul procesului. FACTE Reclamantul s-a născut în 1970 și trăiește în Franța. Reclamantul a fost reprezentat de dna G. Tuncer, un avocat practicant la Istanbul. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumat după cum urmează. La 5 aprilie 2001, reclamantul a fost arestat pe suspectul de a fi implicat în Uniunea Comuniștilor Revoluționari din Turcia („TIKB”), Türkiye İhtilalci Komünistler Birliği ). La 11.30 p.m. în aceeași zi un medic care a examinat reclamantul la spitalul Haseki a făcut următoarele observații: el a avut echimoză pe frunte și fața lui, echimoză și umflare pe nas, erupții cutanate pe ambele părți ale gâtului său, și durere în diferite părți ale corpului său. La 7 aprilie 2001 ofițerii de poliție au efectuat o căutare la o casă pe care reclamantul le-a indicat a fost o casă aparținând unei celule politice și au găsit, printre altele , arme și cartușe. La 9 aprilie 2001, la ora 19.25, reclamantul a fost examinat de un medic la spitalul Haseki, care a solicitat ca reclamantul să aibă consultări cu departamentul de medicină internă și a remarcat nici un semn de maltratare. La 10 aprilie 2001, reclamantul a dat declarații poliției în absența unui avocat, admițând că a fost membru al TIKB. El a furnizat, de asemenea, informații detaliate privind organizația și membrii săi. În aceeași zi, reclamantul a participat la o procedură de identificare foto, din nou în absența unui avocat, și a identificat șaisprezece membri TIKB din fotografiile lor. În aceeași zi, reclamantul a participat, de asemenea, la cinci diferite reconstrucții ale evenimentelor fără ca un avocat să fie prezent, și a făcut mărturii despre modul în care el și alți membri ai TIKB au comis anumite infracțiuni. La 11 aprilie 2001, la 10.20 a.m., reclamantul a suferit încă o dată un examen medical de către un medic la spitalul Haseki și s-a plâns de durere în piept. După examinarea sa, medicul a concluzionat că plângerea reclamantului a apărut din mialgia. 10. La 12 aprilie 2001, la sfârșitul timpului său în custodie de poliție, reclamantul a suferit un examen medical de către un medic la sucursala Curții de Securitate de Stat din Istanbul a Institutului de Medicină Forensic, și s-a plâns că ofițerii de poliție l-au bătut și maltratat. Medicul a concluzionat, pe baza acestei examinări și a examenelor medicale anterioare ale reclamantului la 5, 9 și 11 aprilie 2001, că nu ar fi în stare să lucreze timp de cinci zile. 11. În aceeași zi, 12 aprilie 2001, reclamantul a fost adus în fața procurorului public, care a luat declarații de la el în absența unui avocat. Reclamantul a respins conținutul rapoartelor privind reconstrucțiile evenimentelor și declarațiile pe care le-a făcut poliției, susținând că a trebuit să le semneze pentru că a fost privat de somn și supus la coafură de către ofițeri de poliție. 12. În aceeași zi reclamantul a fost interogat de către judecătorul de investigare în absența unui avocat. Reclamantul a respins încă o dată declarațiile pe care le-a făcut poliției, susținând că au fost extrase sub tortura și forță, și a refuzat deținerea materialelor găsite în casă. La sfârșitul audierii, reclamantul a fost retras în custodie. 13. La 16 aprilie 2001, procurorul de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus un proiect de pronunțare împotriva reclamantului la această instanță, acuzându-l în conformitate cu art. 146 din Codul Penal respectiv, încercând să submineze ordinul constituțional prin forță. 14. Între 2001 și 2008 au fost desfășurate numeroase audieri în fața instanței de judecată, în timpul cărora au fost examinate unii martori, au fost colectate dovezi suplimentare, au fost ordonate anumite examinări forense și au fost auzite observațiile părților. 15. La 4 februarie 2008, avocatul reclamantului a depus cereri la instanța de judecată în care a solicitat să ia măsuri suplimentare pentru colectarea și examinarea unor dovezi suplimentare în vederea extinderii domeniului de aplicare al anchetei. Referindu-se la rapoartele medicale elaborate în ceea ce privește reclamantul, ea solicită instanței de judecată: (i) să ia în considerare dovezile pe care le-a dat reclamantul în timpul timpului său în custodie de poliție, deoarece s-a obținut ca urmare a maltratării; (ii) să trimită reclamantul la Institutul de Medicină Forense pentru o examinare medicală, pentru a afla dacă a fost supus la tortură în custodie de poliție; și (iii) să cerceteze rezultatul acuzațiilor privind maltraturile reclamantului prin cererea de informații de la autoritățile competente. În cadrul unei audieri din 13 mai 2009, în conformitate cu argumentele avocatului reclamantului din 4 februarie 2008, instanța de judecată a hotărât să trimită reclamațiile reclamantului cu privire la presupusele sale maltratări în custodia de poliție biroului public Fatih, împreună cu rapoartele medicale elaborate în legătură cu el în această perioadă. Cu toate acestea, instanța de judecată și-a respins cererea de anchetă în legătură cu această chestiune, susținând că dosarul nu conține nici un document care să demonstreze că există în realitate un caz privind acuzațiile de tortură ale reclamantului. 17. În cadrul unei audieri de la 19 februarie 2010, instanța de judecată a remarcat că răspunsul primit de la procurorul public Fatih nu conține decizii privind plângerile de netratat ale reclamantului. 18. La 14 mai 2010, Curtea din Istanbul Assize a remarcat că a primit oficiul procurorului public Fatih hotărârea de a nu pune în aplicare un proces în legătură cu plângerile reclamantului. La sfârșitul acestei audieri Curtea din Istanbul a declarat reclamantul vinovat în temeiul articolului 146 din respectivul Cod Penal și l-a condamnat la închisoare pe viață. , declarațiile pe care reclamantul le-a dat poliției și procurorului public, rapoartele privind reconstrucțiile evenimentelor și o inspecție la fața locului, rapoartele incidentelor și declarațiile pe care unii co-apăratori le-au făcut. Curtea de judecată nu a efectuat o examinare cu privire la admisibilitatea dovezilor obținute în absența unui avocat sau a efectelor absenței unui avocat, nici nu a menționat nici o mențiune a rapoartelor medicale elaborate în ceea ce privește reclamantul sau constatarea conținută în raportul medical din 12 aprilie 2001 declarând reclamantul inapt pentru muncă timp de cinci zile. 19. La 18 aprilie 2011, Curtea de cassare a ordonat eliberarea reclamantului, constatând că detenția sa a depășit cel mai mult timp legal de zece ani. 20. La 15 iunie 2011, Curtea de cassare a susținut hotărârea instanței de judecată. §§ 31, CEDO 2008). PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 §§ 1 și 3 litera (c) AL CONVENȚIEI 22. Reclamantul s-a plâns că nu a avut un proces echitabil, având în vedere că instanța internă a folosit dovezile pe care le-a dat-o în timpul timpului său în custodie de poliție care au fost obținute prin tortură și în absența unui avocat. Reclamantul se bazează pe art. 6 § § 1 și 3 litera (c) din Convenție, care se menționează după cum urmează: „1. În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică într-un moment rezonabil de [un] tribunal ... ... Oricine acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistența juridică, să fie acordată gratuit atunci când interesele justiției așa necesită.” Admisibilitatea 23. Curtea remarcă că aceste plângeri nu sunt, în mod evident, nefondate, nici inadmisibile pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. B. Merits Observațiile părților 24. Avocatul reclamantului a afirmat că nu va prezenta observații suplimentare în răspunsul celor ale Guvernului, argumentând că un astfel de efort ar fi fără sens și înutil în funcție de practica actuală a Curții și de „comprenderea legii”. În consecință, ea a susținut că ea și reclamanta vor aștepta hotărârea Curții, astfel încât să utilizeze dreptul ostensible la o redresare în fața instanțelor interne. 25. Guvernul a susținut că, în condamnarea reclamantului, instanța internă se bazase nu numai pe declarațiile sale date în absența unui avocat, ci și pe alte dovezi, cum ar fi declarațiile altor martori care se corroborau reciproc, rapoartele de identificare, rapoartele privind reconstrucțiile evenimentelor, precum și documentele organizaționale și explozibilele confiscate în casa pe care reclamantul le-a indicat autorităților după arestarea sa. Prin urmare, declarațiile reclamantului nu erau dovezile exclusive sau decisive pe care se baza condamnarea sa. În consecință, Guvernul a considerat că absența unui avocat în timpul timpului în care reclamantul a fost în custodie de poliție nu a prevenit în mod ireversibil echitatea generală a procedurii. Evaluarea Curții 26. În ceea ce privește plângerea reclamantului cu privire la restricția sistemică impusă la dreptul său la un avocat și utilizarea ulterioară de către instanța de judecată a dovezilor pe care le-a dat-o în timpul timpului său în custodie de poliție și în absența unui avocat, Curtea reiterează că în Beuze Belgia (n. 71409/10, § 144, 9 noiembrie 2018) a afirmat că testul clarificat în Ibrahim și alții v. Regatul Unit ([GC], nr. 50541/08 și altele 3 și 13 septembrie 2016) ar trebui să fie aplicate, de asemenea, în cazurile în care restricția asupra dreptului unui solicitant la un avocat rezultă din dispoziții legale și, prin urmare, a fost sistemică. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze următoarele factori atunci când se confruntă cu astfel de plângeri: (i) dacă a existat o restricție asupra dreptului la un avocat; (ii) în cazul în care au existat motive convingătoare pentru restricție; și (iii) dacă procedurile au fost corecte în ansamblul său. 27. Curtea a examinat deja aceeași problemă juridică și a constatat încălcări ale articolului 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție în cazurile împotriva Turciei, atât înainte, cât și după hotărârea menționată anterior, în Ibrahim și altele (pentru abordarea Curții înainte de Ibrahim și alții Hotărârea, a se vedea Salduz v. Turcia [ GC], nr. 36391/02, CEHR 2008; Irmak v. Turcia , nr. 20564/10 , 12 ianuarie 2016; Galip Doğru v. Turcia , nr. 36001/06, 28 aprilie 2015; Eraslan și alții v. Turcia , nr. 59653/00 , 6 octombrie 2009; Halil Kaya v. Turcia , nr. 22922/03, 22 septembrie 2009; Ditaban v. Turcia , nr. 6906/01, 14 aprilie 2009; și İbrahim Öztürk v. Turcia , nr. 16500/04 , 17 februarie 2009 și pentru abordarea Curții în urma hotărârii în Ibrahim și alții , a se vedea Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09 , 23 octombrie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07 , 4 septembrie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05 , 13 martie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07 , 13 martie 2018; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05 , 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017). 28. În plus, Curtea consideră că, în cazul în care a fost identificat un defect de procedură, în primul rând, instanțele interne fac obiectul unei evaluări privind dacă această deficiență de procedură a fost remediată în cursul procedurii ulteriore, lipsa unei evaluări în acest sens fiind prima facie incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil în conformitate cu art. 6 din convenție. În absența unei astfel de evaluări, Curtea trebuie totuși să își stabilească propria decizie. Cu toate acestea, guvernul va demonstra în mod convingător de ce, în mod excepțional și în circumstanțele specifice ale cauzei, echitatea generală a procedurii penale nu a fost ireversibil prejudecat de restricția privind accesul la un avocat (a se vedea Ibrahim și alții , citată mai sus § În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea constată că accesul reclamantului la un avocat a fost restricționat pe baza Legii nr. 3842 și a fost ca o astfel de restricție sistemică aplicabilă la momentul arestării reclamantului (a se vedea Salduz, citat mai sus, § 56). Curtea reiterează că restricțiile privind accesul la un avocat din motive convingătoare, la etapa preliminară a procesului, nu sunt permise decât în circumstanțe excepționale, trebuie să fie de natură temporară și trebuie să se bazeze pe o evaluare individuală a circumstanțelor specifice ale cauzei. Reafirmând că existența unor circumstanțe excepționale care îndeplinesc cerințele de fond de motive convingătoare nu furnizează în mod automat justificarea adecvată pentru limitarea accesului suspecților la consiliere juridică, Curtea remarcă că o restricție legală a tipului descris în alineatul anterior, care exclude orice evaluare individuală, nu poate rezista la control în ceea ce privește cerințele procedurale ale conceptului de „discriminații care comportă” (a se vedea În plus, Guvernul nu a stabilit nici motive convingătoare, iar Curtea nu este obligată să stabilească astfel de circumstanțe ale propunerii sale (a se vedea Beuze , citată mai sus § 163). Prin urmare, Curtea consideră că în acest caz nu există motive convingătoare pentru a restricționa dreptul reclamantului la un avocat în timp ce este în custodie de poliție. 31. Curtea remarcă că, deși, la 12 aprilie 2001, reclamantul a respins deja, în fața procurorului public, declarațiile de incriminare pe care le-a făcut poliției, instanța de judecată nu a examinat nici admisibilitatea dovezilor furnizate de solicitant în absența unui avocat, nici a circumstanțelor în care aceste declarații au fost formulate înainte de a le utiliza pentru a-l condamna (a se vedea Beuze) §§ 171-174, în cazul în care Curtea a susținut că o astfel de examinare se află în inima celei de-a doua etape a încercării prevăzute în hotărârile din Salduz și Ibrahim și alții; a se vedea, de asemenea, Mehmet Duman , citat mai sus; § 41; Ömer Güner , citat mai sus § 36; Canșad și alții , citat mai sus § 44; Girișen , citat mai sus § 60; İzzet Çelik , citat mai sus § 38; și Bayram Koç De asemenea, Curtea de Cassare a abordat această chestiune în mod formalist și nu a remediat această deficiență. În plus, guvernul nu a demonstrat că lipsa asistenței juridice în faza inițială a anchetei, în mod excepțional și în circumstanțele specifice ale cazului, nu a prevenit în mod ireversibil drepturile reclamantului de apărare. 32. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru ca Curtea să concludă că echitatea generală a procedurii penale împotriva reclamantului a fost amenințată într-o măsură incompatibilă cu art. 6 din Convenție. În consecință, a existat o încălcare a art. 6 § § 1 și 3 lit. (c) din Convenție. Reclamantul s-a plâns în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că utilizarea probelor pe care le-a dat-o instanța de judecată în timpul timpului său în custodie de poliție și anularea cererii sale de colectare a probelor suplimentare au dezvăluit o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în temeiul articolului 6 din Convenție. 35. Având în vedere concluzia sa în temeiul articolului 6 § § § 1 și al articolului 3 litera (c) din Convenție (a se vedea punctul 33), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat celelalte plângeri formulate în temeiul articolului 6 din Convenție. „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înălțimei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 37. Reclamantul nu a depus nici o cerere în temeiul articolului 41 din Convenție. Prin urmare, Curtea nu face nicio atribuire în temeiul acestui șef. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară că cererea este admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție; deține că nu este necesar să examineze încă reclamațiile în temeiul articolului 6 din Convenție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 15 iunie 2021, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Aleš Pejchal Președintele adjunct al grefierului