AFFAIRE DI FEBO c. ITALIE

SECȚIUNEA 1: DI FEBO c. ITALIA (solicitarea nr. 5372/15) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 iunie 2021 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.

În cauza Di Febo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Alena Poláčková, președinte, Péter Paczolay, Raffaele Sabato, judecători, și de Liv Tigerstedt, greffiere adjunctă din secțiune Având în vedere cererea (n 57729/15) adresată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant al acestui stat, dl Guglielmo Di Febo ( la data de: (a) la data de 1 ianuarie a fiecărui an, data de 31 decembrie a fiecărui an; (b) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (c) la data de 31 decembrie a fiecărui an; (d) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (e) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (e) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (f) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (f) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (g) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (g) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (g) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (h) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (h) la data de 31 decembrie a fiecărui an; și (h) la data de 31 decembrie a fiecărui an; (h) la data de 31 decembrie a fiecărui an; Cererea se referă la condamnarea penală în apel a reclamantului, care fusese achitată în primă instanță.

Instanța de apel a fost găsită vinovată fără a fi ascultată din nou martorul principal. Reclamantul a fost reprezentat de domnul G. Stellato. Guvernul a fost reprezentat de agentul său, dl L. D'Ascia. Reclamantul a fost profesor într-un colegiu. El a fost acuzat de a fi agresat sexual în timpul unei excursii școlare C.S., o elevă care avea 13 ani, și apoi a avut o relație romantică cu ea timp de câteva luni în timpul căreia a avut loc o relație sexuală. În timpul dezbaterilor, tribunalul a interogat numeroși martori, printre care și C.S. Aceasta din urmă având 17 ani, a fost protejată de represalii în timpul audierii prin instalarea unui paravan. Prin hotărârea din 26 ianuarie 2010, Tribunalul din Pistoia l-a numit pe reclamant.

El a considerat că, dacă existența unei relații amoroase cu caracter erotic între el și C.S. a fost dovedită de diferitele mărturii și de interceptările telefonice efectuate în cursul investigațiilor, cele două fapte de abuz sexual care i-au fost reproșate în capetele de acuzare nu au fost dovedite. S-a considerat că versiunea reclamantului nu a fost credibilă, dar a menționat că C.S. era singurul martor direct al presupuselor abuzuri sexuale și că declarațiile pe care le făcuse fuseseră parțial negate de mărturiile a doi dintre prietenii săi, N.M. și S.L., cărora le-a fost încredințată la momentul faptelor. În plus, el a considerat că relatarea C.S. prezenta o serie de inconsecvențe, pe care le-a atribuit sentimentelor pe care le simțea pentru reclamant și voinței pe care ea a avut de a nu-i face rău.

El a considerat că aceste inconsecvențe stârneau credibilitatea C.S. și că, în aceste condiții, declarațiile acesteia nu erau suficiente pentru a fundamenta un verdict de vinovăție. În februarie 2013, tribunalul de apel din Florența a inversat judecata și l-a condamnat pe reclamant. Ea a considerat că a spune, așa cum a făcut tribunalul, că declarațiile C.S. nu au fost fiabile, deoarece au fost dictate de frica pe care o avea fata de a-i face rău reclamantului era o contradictie în termeni. Ea a considerat, de asemenea, că tribunalul nu a luat în considerare în mod corespunzător personalitatea fetei, descrisă de martori ca fiind foarte timidă și rezervată, trăsături care ar fi explicat faptul că aceasta a ascuns mult timp în jurul ei relația sa cu reclamantul și relațiile sexuale în cauză.

Ea a considerat, de asemenea, că Tribunalul a interpretat în mod eronat declarațiile N.M. și S.L. În cele din urmă, Comisia concluzionează că examinarea convorbirilor telefonice și a mesajelor telefonice interceptate au confirmat declarațiile tinerei victime și au contestat versiunea reclamantului. Curtea de apel a precizat că concluziile sale nu au inclus o evaluare diferită a credibilității C.S., ci o citire diferită a elementelor dosarului și că dovezile scrise, inclusiv transcrierile mesajelor și ale convorbirilor telefonice interceptate, au jucat un rol decisiv în verdictul său.

Comisia a remarcat că, prin urmare, nu s-a pus în discuție nicio chestiune de compatibilitate cu art. 6 din convenție, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Dan c. Moldova 8999/07, 5 iulie 2011). Recurentul s-a ocupat de casare și a susținut, printre altele, că instana de apel a declarat vinovată bazându-se exclusiv pe declaraiile C.S., în timp ce aceasta nu l-a auzit direct. 10. printr-o hotărâre din 21 mai 2015, Curtea de Casație a respins recursul. Comisia a remarcat că instanța de apel a fost angajată să dea o citire corectă și logică a declarațiilor C.S., că a luat în considerare în mod corespunzător celelalte elemente de probă și că a considerat că incertitudinile instanței în ceea ce privește declarațiile de N.M.

și S.L. nu erau relevante pentru evaluarea credibilității relatării victimei. CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 11. Cadrul juridic și practica internă relevantă în acest sens sunt descrise în hotărârea Lorefice c. Italia, nr. 6346/13, § 26-28, 29 iunie 2017. Curtea din Florența a fost găsită vinovată fără să fi auzit în mod direct martorul la acuzare, pe care judecătorul de primă instanță l-a considerat ne credibil. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Cu privire la admisibilitate 13. Constatând că nu este în mod vădit nefondată sau inadmisibilă pentru un alt motiv menționat la art. 35 din convenție, Curtea o declară admisibilă.

Pe fond 14. Reclamantul reproșează instanței judecătorești că a revenit asupra faptelor stabilite în primă instanță și că și-a întemeiat verdictul de vinovăție în principal pe declarația C.S., pe care instanța îl considerase ne credibilă, fără a o asculta direct pe tânăra fată. 15. Guvernul susține că reclamantul solicită Curții să procedeze la o nouă apreciere a cauzei, și anume să se submineze în instanța de judecată din a patra instanță. El susține că nu a încălcat dreptul la un proces echitabil, deoarece instanța nu a întemeiat verdictul de vinovăție exclusiv pe declarațiile C.S., ci pe ansamblul elementelor de probă disponibile, inclusiv pe elementele obținute prin intermediul interogărilor telefonice.

16. Curtea face trimitere la principiile generale care reglementează modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenția privind procedurile de recurs, astfel cum sunt amintite în Hotărârea Dan c. Moldova 8999/07, § 30, 5 iulie 2011), Lorefice (citată la punctul 36), și Tondo c. Italia ([comitet], n 75037/14, §§ 38-39, 22 octombrie 2020 17. În speță, Comisia observă că Tribunalul din Florența a inversat verdictul din primă instanță pe baza raportului de depoziții al C.S., presupusul și unicul martor al abuzurilor sexuale pretinse, iar Tribunalul din Pistoia a considerat aceste declarații incoerente și insuficiente pentru a fundamenta un verdict de vinovăție 18. În cazul în care este adevărat că a făcut parte din instanța de apel d a aprecia diferitele elemente de probă colectate și că acuzația a fost susținută în special de produsul de interogare telefonică, nu mai puțin decât mărturia C.S.

a jucat, fără îndoială, un rol decisiv în condamnarea reclamantului și că tribunalul de apel este supus unei noi interpretări a declarațiilor făcute de acest martor în fața instanței. Prin faptul că a făcut un verdict de vinovăție fără a fi ascultat în mod direct de C.S., tribunalul de apel a adus o încălcare semnificativă a dreptului la apărare 19. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul a fost privat de dreptul său la un proces echitabil. 20. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind dreptul la respectarea articolului 41 din Convenție în temeiul articolului 41 din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

22. În opinia sa, această sumă constituie despăgubirea pentru consecințele negative pe care le-ar fi avut asupra sănătății sale detenția pe care a suferit-o din cauza condamnării sale. 23. Guvernul contestă aceste pretenții. 24. Curtea observă că, în speță, singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de garanțiile unui proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Ea nu face distincție între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins. Prin urmare, Comisia respinge cererea formulată în acest sens, acordându-i în același timp reclamantului 6 500 EUR pentru daune morale. În schimb, reclamantul care nu a solicitat rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată aferente procedurii, Curtea nu acordă nicio sumă în acest sens.

25. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 6 500 EUR (șase mii cinci sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale restrâng surplusul cererii de satisfacție echitabilă.

Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 17 iunie 2021, în temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Liv Tigerstedt Alena Poláčková Grefier adjunct președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE DI FEBO c. ITALIE (Requête n o 53729/15) ARRÊT STRASBOURG 17 juin 2021 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Di Febo c. Italie, La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un comité composé de : Alena Poláčková, présidente, Péter Paczolay, Raffaele Sabato, juges, et de Liv Tigerstedt, greffière adjointe de section , Vu la requête (n o 53729/15) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet État, M. Guglielmo Di Febo (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 octobre 2015 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention ») , Vu la décision de porter à la connaissance du gouvernement italien (« le Gouvernement ») le grief concernant l’équité de la procédure, Vu les observations des parties, Vu la décision par laquelle la Cour a rejeté l’opposition du Gouvernement à l’examen de la requête par un comité , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 mai 2021, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : INTRODUCTION

LE CADRE JURIDIQUE ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

11. Le cadre juridique et la pratique internes pertinents en la matière sont décrits dans l’arrêt Lorefice c. Italie , n o 63446/13, §§ 26-28, 29 juin 2017. EN DROIT

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12. Le requérant se plaint que la cour d’appel de Florence l’ait déclaré coupable sans avoir entendu directement le témoin à charge, que le juge de première instance avait jugé non crédible. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » Sur la recevabilité

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

21. Aux termes de l’article 41 de la Convention : « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »

À L’UNANIMITÉ

, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans un délai de trois mois, 6 500 EUR (six mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette le surplus de la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 juin 2021, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Liv Tigerstedt Alena Poláčková Greffière adjointe Présidente