CAUZA CU PREZENTA SECȚIUNE A SHUBITIDZE v. GEORGIA (Documentul nr. 43854/12) HOTĂRÂREA STASBOURG 17 iunie 2021 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Shubitidze v. Georgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Ganna Yudkivska, președinte, Stéphanie Mourou-Vikström, Lado Chanturia, judecători și Martina Keller, Secretarul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nr. 43854/12) împotriva Georgiei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național georgian, dl Kako Shubitidze („reclamantul”), la 9 iulie 2012; hotărârea de a notifica guvernului georgian („Guvernul”) plângerile în temeiul articolului 6 § 1 și al articolului 8 din Convenție și de a declara inadmisibilă restul cererii; observațiile părților; după deliberarea în particular la 27 mai 2021, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: INTRODUCȚIE Cazul se referă la presupusa nedreptate, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, la procedura penală efectuată împotriva reclamantului, din cauza modului în care a fost obținută și utilizată principala probă împotriva acestuia. FACTE Reclamantul s-a născut în 1984. El a fost reprezentat de dna Jomarjidze, avocat practicant în Tbilisi. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor, dl Dzamashvili, al Ministerului Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Iunie 2011 reclamantul a fost arestat pe stradă de către un inspector-investitor al poliției Marneuli, I.Kh., și colegul său, G.M., pe suspiciune de a fi fost sub influența unei substanțe narcotice fără prescripție medicală – o infracțiune administrativă (a se vedea punctul 23 de mai jos). Raportul administrativ-arest a remarcat faptul că reclamantul nu avea un dosar de infracțiuni administrative sau penale anterioare. Secțiunea raportului privind dacă orice rezistență a fost oferită în timpul arestării a fost lăsată în libertate. Secțiunea cu privire la motivele de detenție, din care cel puțin unul trebuie subliniat, a fost lăsat nemarcat. Raportul a fost semnat de solicitant și de polițist. Reclamantul a fost dus la o secție de poliție și apoi la o clinică pentru a face un test de droguri. Potrivit raportului de test de droguri, testul a fost efectuat între orele 11.20 și 12.52 a.m. și a dezvăluit că reclamantul nu a fost sub influența oricărui medicament în momentul în care a fost administrat testul, dar că a existat o urmă de canabis în urina sa. Raportul a fost semnat de către solicitant, menționând că a primit informații despre dreptul său de a face apel împotriva măsurii și de a afirma că a fumat o țigară mai devreme. Un raport intern nesemnat și nesemnat adresat șefului poliției Marneuli a declarat că autorul său l-a arestat pe solicitant pentru suspect de consum de droguri, menționând rezultatul testului de droguri. Documentul a declarat că „informațiile existente au indicat” că reclamantul „trebuia să fie un utilizator frecvent de droguri și că trebuie să aibă o substanță narcotice pe persoana sa”. Un investigator, V.Ch., a emis o decizie de a efectua o căutare personală a reclamantului fără mandat judiciar, în circumstanțe urgente. Decizia a remarcat rezultatul testului de droguri și a indicat că „pe baza informațiilor existente” reclamantul trebuie să aibă o substanță narcotice asupra persoanei sale. Întârzierea unei căutări personale ar face imposibilă obținerea unor informații importante despre fapte, deoarece reclamantul ar fi putut distruge sau ascunde dovezile. Între orele 14.35 și 3.10 la ora 27. Iunie 2011 a fost efectuată o căutare personală a reclamantului de către V.Ch. Potrivit raportului de căutare personală, căutarea a fost efectuată fără ca martorii care atestă să fie prezenti în lumina circumstanțelor urgente, astfel cum se prevede la art. 331 § 4 din Codul de Procedură Penală (a se vedea paragraful) 24 de mai jos). De asemenea, s-a remarcat că dreptul reclamantului de a atestati martorii a participat la procedura de căutare i-a fost explicat, iar el a refuzat să exercite acest drept. Potrivit raportului, doi plicuri care conțin o substanță ecologică au fost recuperate din pantofii reclamantului. Examinarea ulterioară de experți a constatat că substanța a constituit 8 Gramuri de canabis. Raportul de căutare personală conținea o notă în care reclamantul a refuzat să semneze pentru un „foarte necunoscută”. La 27 iunie 2011, reclamantul a fost acuzat de achiziționarea ilegală și stocarea unei substanțe narcotice. El a exercitat dreptul de a rămâne tăcut. La 28 Iunie 2011 Curtea Regională Bolnisi, prin intermediul procedurilor scrise și fără participarea reclamantului sau a avocatului său, a acordat o cerere de post-față de la procuror pentru a confirma legalitatea căutării personale. Decizia, scrisă într-un mod rezumat, cu condiția ca „totalitatea probelor” prezentată de procuror (care pare să fi consistat în documentul privind deschiderea unei anchete preliminare și „o declarație de martor”) să fi indicat că reclamantul ar fi putut avea obiecte ilicite asupra persoanei sale la momentul arestării sale și că a existat un risc de distrugere a probei, justificând punerea în aplicare a măsurii urgente fără un mandat judiciar prealabil. Curtea a enumerat apoi mai multe dispoziții de drept intern și a declarat, fără elaborare suplimentară, că căutarea a respectat legislația procedurală. Hotărârea prevedea o perioadă de apel de șaptezeci și două de ore. Nu este clar atunci când decizia a fost îndeplinită pe solicitant. Iulie 2011 reclamantul a solicitat, ca parte a audierii preliminare la Curtea Regională Bolnisi, ca dovada, inclusiv raportul de căutare personală din 27 iunie 2011, să fie declarată inadmisibilă. El a remarcat, printre altele argumentele, că nu au existat circumstanțe urgente care să justifice căutarea personală fără un mandat judiciar și că drogul nu îi aparținea. Procurorul a declarat că ancheta a fost deschisă pe baza informațiilor operaționale și că a fost urgentă punerea în aplicare a măsurilor atacate fără un mandat judiciar, adăugând că faptul consumului de droguri a justificat deschiderea anchetei penale. Curtea a respins cererea privind inadmisibilitatea probelor ca fiind nefondată din cauza faptului că reclamantul nu a contestat autenticitatea sigiliului asupra plicurilor confiscate care au fost prezentate experților pentru examinare. Curtea a concluzionat că expertul a fost prezentat cu documentul „care a fost confiscat de la solicitant” și că nu există motive pentru a permite invocarea inadmisibilității. În timpul procedurii dinaintea instanței de judecată, I.Kh. – poliția care a arestat reclamantul – a formulat o declarație. El a remarcat că el și colegul său (G.M.) au fost îmbrăcați cu haine civile și respectiv o uniformă de poliție. Ei au fost patrulizarea orașului atunci când au observat că reclamantul umbla pe stradă într-un stat presupus de intoxicat. G.M. a gestat reclamantului să se oprească; totuși, acesta din urmă a fugit. El a fost urmărit și oprit. I.Kh. a explicat că, deoarece a existat o coadă la centrul de testare, au trecut câteva ore între arestarea și testarea reclamantului. El a scris apoi un raport intern menționând că reclamantul ar fi putut transporta o substanță narcotice pe persoana sa. I.Kh. a remarcat faptul că el a dezvoltat o suspiciune că reclamantul trebuie să aibă un drog asupra persoanei sale pe care le-a dorit să le elimine, având în vedere cererea acesteia de a-și înlătura încătușile. I.Kh. a remarcat că nu a participat la căutarea reclamantului și nu știa cine a căutat reclamantul. El a declarat, de asemenea, că reclamantul a admis că a fumat o țigară care conține canabis. N.N. – expertul care a efectuat examinarea plicurilor care conțin substanța ecologică – a declarat că substanța era canabis. Ea a remarcat că documentul care ordonează punerea în aplicare a examinării expertului a indicat că substanța a fost confiscată de la solicitant. – expertul care a efectuat testul de urină al reclamantului – a indicat că detectarea urmelor de canabis în urină a arătat numai că reclamantul a consumat medicamentul cu ceva timp mai devreme, dar nu a însemnat că a fost sub influență la momentul testului. Ea a explicat că, pentru a detecta influența activă a drogurilor, trebuie efectuat un test rapid, în câteva minute de la consum, și că cannabisul a avut de obicei un efect intoxicant timp de doar 15 până la 20 de minute în total, în timp ce o urmă a rămas în urină timp de 15 până la 40 de zile. Ea a remarcat că reclamantul a semnat raportul testului de droguri fără a face plângeri, dar a declarat că nu a consumat droguri. În timpul procedurii în fața Curții Regionale Bolnisi, reclamantul a contestat toate dovezile împotriva lui, susținând, printre altele, că drogurile nu îi aparțin. El solicită, de asemenea, să fie interogat pentru a da versiunea sa a evenimentelor și a remarcat că cazul procurorului împotriva acestuia a conținut deficiențe și contradicții grave și nu a reușit să stabilească un caz convingător împotriva acestuia. Cererea reclamantului de a fi interogat a fost respinsă din cauză că a fost depusă în afara termenului de procedură relevant. După declarațiile de încheiere ale procurorului și ale avocatului de apărare, reclamantul a fost întrebat dacă dorește să facă o declarație finală și a afirmat cu scurtă precizie că nu a putut adăuga numai că „nu a avut medicamentul pe el, nu l-a consumat și nu a fost niciodată dependent de droguri.” La 29 august 2011, Curtea Regională Bolnisi a condamnat reclamantul în calitate de acuzat (a se vedea alineatul (1)) 10 de mai sus) și l-a condamnat la trei ani de închisoare și a impus o amendă de 2.000 de lari georgieni (GEL – aproximativ 840 euro (EUR) în acel moment). De asemenea, aceasta a impus, ca sancțiune suplimentară, o limitare de cinci ani a dreptului reclamantului la: (a) conduce orice vehicul de transport; (b) angajarea unei ocupații medicale; (c) acționează ca avocat; (d) lucrează într-o instituție educațională; (e) lucrează într-o autovehiculitate. Guvernul sau o instituție de serviciu public; (f) se află în alegeri; și (g) face, cumpără, ține sau transportă arme. Curtea se bazează pe declarațiile de martor furnizate de ofițerul I.Kh. (a se vedea punctul 13 de mai sus), experți (a se vedea punctele 14-15 de mai sus) și rapoartele relevante disponibile în dosarul de caz, inclusiv raportul de căutare personală al reclamantului (a se vedea punctul 9 de mai sus). La 27 septembrie 2011, reclamantul a apelat, menționând că instanța de judecată nu i-a dat posibilitatea de a-și prezenta versiunea evenimentelor în cursul audierii, având în vedere că cererea de a fi interogată a fost respinsă în termen de timp. El a susținut, de asemenea, că niciuna dintre obiecțiile sale cu privire la admisibilitatea rapoartelor de arestare și de căutare personală nu a fost abordată în mod corespunzător și că dovezile pe baza cărora a fost condamnat nu au fost fiabile și insuficiente. Printre alte chestiuni, reclamantul a remarcat că, în timp ce I.Kh. au indicat în etapa de anchetă preliminară că căutarea personală a fost necesară având în vedere „informațiile disponibile” în vederea faptului că reclamantul este un utilizator frecvent de droguri și trebuie să fi purtat droguri asupra persoanei sale, nu au fost menționate astfel de informații în declarația de proces I.Kh. Reclamantul s-a plâns în continuare că, contrar argumentelor I.Kh., raportul de arestare nu a menționat presupusa încercare de a scăpa. În plus, întârzierea dintre arestarea, testul de droguri și căutarea au lăsat îndoieli cu privire la urgența măsurii de căutare. Această întârziere, potrivit reclamantului, ar fi făcut posibil fie să scape de droguri, dacă ar fi avut vreo, fie că ofițerii de poliție să-l planteze, ceea ce au făcut. Reclamantul a subliniat că sarcina a fost de către autoritatea judecătorească pentru a-și dovedi vinovăția dincolo de îndoielile rezonabile pe care le-au eșuat, în special având în vedere că autoritățile de investigare și de urmărire nu au obținut declarația ofițerului care a pus în aplicare căutarea personală fără participarea martorilor atestate, deschidendu-se în continuare la îndoială autenticitatea și fiabilitatea raportului de căutare personală. Reclamantul a susținut că, ca urmare, condamnarea sa se bazează pe raportul de căutare personală contestat, care a fost luată în fața faptului că provocările față de admisibilitatea sa, precum și pe declarația I.Kh., în ciuda faptului că aceasta din urmă nu a efectuat nici nu a fost martoră în căutarea personală, și a fost un martor cu un interes împuternicit în urmărirea reclamantului. Reclamantul a remarcat că, dacă nu ar fi fost pentru raportul de căutare personală contestat, și având în vedere că nu a avut niciodată un dosar al infracțiunilor legate de droguri, dovezile disponibile în dosarul cel mai bun ar fi putut fi luate ca dovadă a consumului de cannabis – care este o infracțiune administrativă mai degrabă decât o infracțiune penală. La 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel Tbilisi a susținut concluziile instanței inferioare și a remarcat că poziția reclamantului în fața acesteia nu a fost susținută de dovezile disponibile în dosar, și anume declarațiile martorilor (a se vedea punctele 13-15 de mai sus) și raportul de căutare personală (a se vedea punctul 9 de mai sus). Curtea de apel a afirmat că argumentul reclamantului în legătură cu I.Kh. având fost martor cu un interes împuternicit nu a fost confirmat de dovezi. Curtea a remarcat, de asemenea, că întârzierea dintre arestarea și căutarea personală nu a fost excesivă și că, din moment ce reclamantul a fost încătușat tot timpul, orice posibilitate că ar fi putut elimina medicamentul ar putea fi exclusă. Tribunalul de apel a concluzionat că totalitatea dovezilor disponibile în dosarul de probă a confirmat că reclamantul a fost vinovat de achiziționarea ilegală și deținerea unei substanțe narcotice. 20. La 27 septembrie 2011, reclamantul a apelat la punctele de drept, repetând observațiile sale anterioare (a se vedea punctul 18 mai sus) și susținând că instanța de apel nu le-a abordat. 21. La 1 În ianuarie 2012, Curtea Supremă a declarat că recursul reclamantului asupra punctelor de drept inadmisibil. 22. Reclamantul pare să fi fost eliberat în ianuarie 2013, în conformitate cu o Legea de Amnestate din 28 decembrie 2012, după ce a fost declarat de Parlament că a fost arestat „pentru motive politice”. 45 din Codul de infracțiuni administrative („CaO”) prevedea o amendă de 500 de laris georgian (GEL – aproximativ 213 euro (EUR) la momentul respectiv) sau o detenție administrativă de până la treizeci de zile pentru „consumul unei substanțe narcotice fără prescripție medicală”. art. 273 din Codul Penal („CC”) din 1999 a penalizat consumul de droguri fără o prescripție medicală pentru persoanele care au fost considerate responsabile în temeiul articolului 45 din CAO sau vinovate pentru o infracțiune de droguri în temeiul articolului 331 § 4 din noul Cod de Procedură Penală („CP”) din 2010, în timp ce s-a stabilit la momentul material, cu condiția ca o căutare să fie efectuată fără participarea martorilor care atestă „numai în circumstanțe urgente, atunci când există un risc real de ... daune, distrugere sau pierdere de probe ...”. art. 72 §§§ 1-2 din CCP cu condiția ca dovezile să fie declarate inadmisibile dacă au fost obținute în încălcarea gravă a CCP sau în cazul în care – în ciuda faptului că au fost obținute în conformitate cu CCP – îndoieli privind posibila înlocuire, modificare parțială sau eliminarea urmelor lăsate pe aceste dovezi nu au fost dispășite. În temeiul articolului 72 § 3 din CCP, sarcina de a demonstra (a) admisibilitatea probelor prezentate de procuror și (b) inadmisibilitatea probelor prezentate de apărare are legătură cu procurorul. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns că cercetările efectuate în legătură cu el au fost ilegale și nu au fost atestate de martori și că drogurile descoperite în timpul căutării au fost plantate în realitate pe el. În această privință, el a susținut că instanța internă nu a luat în considerare argumentele care provoacă fiabilitatea și utilizarea probelor în cauză, care, prin urmare, i-au îndreptat procesul. „În hotărârea de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Admisibilitatea 27. Curtea remarcă că această plângere nu este nici vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Reclamantul a susținut, printre alte argumente, că nu a existat nicio circumstanță care să-și justifice căutarea personală fără un mandat judiciar; că a fost refuzat dreptul de a invita martorii să participe la căutare; că drogul a fost plantat pe el în represalii pentru activismul său politic; și că, deși dovezile pe care le-a fost condamnat nu au avut calitatea de precizie și fiabilitate, instanțele interne nu au reușit să abordeze în mod corespunzător oricare dintre observațiile sale în acest sens. Guvernul a susținut, printre altele, că căutarea personală a reclamantului a fost bazată pe informații operaționale și, având în vedere rezultatele testului de droguri, existau motive suficiente care justificau punerea în aplicare a căutării fără un mandat judiciar. De asemenea, Guvernul a remarcat că reclamantul nu a solicitat că instanța interzice orice individ în numele său, pentru a clarifica circumstanțele arestării sale și căutarea personală. Solicitând că condamnarea reclamantului a fost susținută de mai multe elemente de probă, Guvernul a susținut că procedura penală a fost echitabilă în ansamblu. Evaluarea (a) Principiile generale ale Curții 30. Principiile generale relevante sunt rezumate în Bykov c. Rusia ([GC] nr. 4378/02, §§ 88-90, 10 martie 2009) și Kobiashvili c. Georgia (n. 36416/06, §§ 56-58, 14 martie 2019). (b) Aplicarea principiilor de mai sus în cazul în cauză 31. Curtea a examinat deja cazurile legate de presupusa ilegalitate a unei cauze efectuate în absența autorizației judiciare anterioare și a nefidențialității dovezilor obținute ca urmare, și a constatat că modalitatea în care s-au obținut dovezile-cheie împotriva reclamanților au fost obținute îndoieli cu privire la fiabilitatea și exactitatea acesteia (a se vedea Kobiashvili , citat mai sus, §§ 59-73 , și Megrelishvili c. Georgia [Comitet], nr. 30364/09, §§ 32-39, 7 mai 2020). Curtea a considerat, având în vedere importanța acestor dovezi, că, cumulativ, neregulile procedurale în timpul cercetării personale a reclamanților; dovezile necoherente și contradictorii referitoare la circumstanțele reale ale căutării; controlul judiciar inadecvat atât înainte, cât și în timpul procesului, inclusiv faptul că instanța internă nu a examinat în mod suficient afirmațiile reclamanților că elementele ilicite nu au aparținut acestora; și slăbiciunea probei coroborante a făcut judecătorii ca un ansamblu nedrept (a se vedea Kobiashvili , § 73, și Megrelishvili , § 39, amândoi citați mai sus). 32. Deși circumstanțele prezentei cereri sunt un pic diferite, elementele decisive ale analizei Curții rămân aceleași. 33. În special, arestarea și căutarea reclamantului au fost efectuate fără un mandat judiciar. Reclamantul a fost arestat pe suspect că a fost sub influența drogurilor (a se vedea punctul 5 de mai sus). În ceea ce privește căutarea personală, motivele exacte rămân neclare: documentele referitoare la etapa investigativă (a se vedea paragrafele) 7-8 mai sus) se referă la „informațiile existente”; depunerile guvernului în fața Curții (a se vedea alin. 29 de mai sus) menționează existența informațiilor operaționale (adică informațiile primite dintr-o sursă a căror identitate nu a putut fi divulgată) în sensul că reclamantul a fost un utilizator de droguri și trebuie să aibă substanța ilicită pe el, precum și rezultatele testului de droguri care demonstrează că reclamantul a avut în trecut canabis consumat. Totuși, în timpul procedurii de proces, nu s-a făcut mențiune a informațiilor operaționale (a se vedea punctul 13 de mai sus). 34. În plus, circumstanțele reale ale cercetării personale au rămas contestate pe parcursul procedurii. În timp ce Curtea ia notă de afirmația guvernului că reclamantul nu a contestat în mod specific la nivel intern faptul că căutarea personală nu a fost asistată de martori atestați (a se vedea punctul 1). 29 de mai sus), aceasta nu poate ignora faptul că raportul relevant pare să implice că căutarea a fost efectuată în orice caz în circumstanțe care scutesc autoritățile de investigare de obligația de a asigura participarea martorilor atestate (compară alineatele 9 și 24 de mai sus). În astfel de circumstanțe, a fost cu atât mai important pentru instanța internă să clarifice, ca răspuns la acuzațiile și argumentele reclamantei care contestă admisibilitatea dovada-cheie care rezultă împotriva acestuia, circumstanțele reale ale căutării personale. În acest sens, Curtea reiterează că, în cazul în care fiabilitatea probelor este în lipsa existenței unor proceduri echitabile de examinare a admisibilității probelor are o importanță și mai mare (a se vedea Bykov , citat mai sus, § 95). 35. În schimb, instanța internă a tratat legalitatea arestării și cercetării, precum și constatarea drogurilor asupra persoanei solicitante ca fapte stabilite. În special, revizuirea judiciară post-cercă a fost efectuată fără participarea reclamantului și nu se pare că circumstanțele cercetării au fost evaluate în totalitate ca parte a procedurii respective (a se vedea alin. 11 mai sus). În orice caz, Curtea a constatat deja că aceste revizuiri nu sunt adecvate și suficiente pentru a contesta autenticitatea și fiabilitatea probelor (a se vedea Kobiashvili , §§ 67-69 și Megrelishvili , § 35, ambele citate mai sus). 36. În ceea ce privește procedura penală împotriva reclamantului, motivul de inadmisibilitate în ceea ce privește dovezile, inclusiv raportul de căutare personală, a fost respins de către instanța de judecată din cauza faptului că reclamantul nu a contestat autenticitatea unui sigiliu pe materialul presupus deținut de el (a se vedea alineatul (1)) O astfel de abordare formalistică din partea instanței a lăsat obiecția reclamantului față de procedura de căutare personală și raportul rezultat, în esență, neadresat. În ceea ce privește instanța de apel, în loc de a examina problema dacă dovezile contestate au fost admise, a constatat că circumstanțele cercetării au fost stabilite de același raport de căutare personală contestat, precum și de declarațiile martorilor care nu au avut legătură cu căutarea (a se vedea punctul 19 mai sus). În acest context, faptul că reclamantul nu a retras la nivel intern să se plângă că a fost vizat de presupus activism politic nu poate, în contravenție cu afirmația Guvernului, să contrazică faptul că instanța internă nu a abordat deloc aspecte importante ale argumentelor sale, cum ar fi licența arestării și cercetării sale, circumstanțe ale cercetării personale, admisibilitatea contestată a raportului de căutare, afirmația că drogurile nu au aparținut reclamantului și că nici o altă dovadă decât raportul contestat nu a fost suficientă pentru condamnarea sa pentru achiziționarea ilegală și stocarea unei substanțe narcotice (compare paragrafele 37. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că circumstanțele în care a fost efectuată căutarea personală au pus îndoieli cu privire la fiabilitatea dovezilor obținute și că reclamantul nu a primit ocazia eficientă de a contesta aceste circumstanțe și de a se opune utilizării probelor impugnate. 38. Ceea ce rămâne de văzut este dacă dovezile fizice obținute ca rezultat al căutării au fost confirmate prin dovezi din alte surse. În special, în ceea ce privește declarația formulată de ofițerul I.Kh., aceasta din urmă a fost la originea procedurii împotriva reclamantului și a avut un interes în rezultatul urmăririi, în special având în vedere afirmația reclamantului că medicamentul a fost plantat. În plus, ofițerul în cauză a participat numai la arestarea reclamantului și nu a pus în aplicare nici nu a participat la căutarea personală și nici măcar nu a putut verifica cine a căutat reclamantul (a se vedea alineatul (1)) În ceea ce privește mărturia experților, ei au confirmat faptul că materialele biologice din partea reclamantului au indicat consumul anterior de droguri. Având în vedere absența unui dosar administrativ sau penal de infracțiuni legate de droguri în ceea ce privește reclamantul, consumul de cannabis ar fi calificat ca o administrație mai degrabă decât o infracțiune penală (a se vedea punctele 5 și 23 de mai sus). De fapt, acest argument a fost susținut de reclamant, dar instanța de apel nu l-a abordat (a se vedea punctele 18-19 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că nu există nici o altă probă în dosar, în absența raportului de căutare personală contestat, a fost suficient de puternică pe cont propriu (contrast Bykov, citat mai sus, § 98). 39. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 8 AL CONVENȚIEI 40. Reclamantul s-a plâns că măsura de căutare a fost pusă în aplicare în încălcarea articolului 41. Guvernul a susținut că art. 8 din Convenție nu a fost încălcat. 42. Curtea observă că reclamantul nu a afirmat, în contextul procedurii interne, că măsura de căutare și-a încălcat drepturile garantate în temeiul art. 8 din Convenție; ca urmare, instanțele interne și, ulterior, Curtea nu au avut posibilitatea de a evalua în mod corespunzător prezenta plângere (a se vedea Tlashadze și Kakashvili c. Georgia [Comitetul], nr. 41674/10, § 56, 25 martie 2021). În astfel de circumstanțe, plângerea în temeiul articolului 8 din Convenție este evident nefondată și această parte a cererii trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 43. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 44. Reclamantul a solicitat 5.000 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 45. Guvernul a considerat că reclamația este excesivă. 46. Curtea își face evaluarea într-un mod echitabil, acordă reclamantului 3,600 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului. 47. Curtea consideră oportună faptul că rata dobânzii implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea în temeiul articolului 6 § 1 admisibil și al restului cererii inadmisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; Deține (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 3,600 EUR (3 mii șase sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil în ceea ce privește prejudiciile morale, care să fie transformat în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 iunie 2021, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Martina Keller Ganna Yudkivska Președintele adjunct al grefierului
FIFTH SECTION
SHUBITIDZE v. GEORGIA
(Application no. 43854/12)
JUDGMENT
17 June 2021
This judgment is final but it may be subject to editorial revision.
In the case of Shubitidze v. Georgia,
The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of:
Ganna Yudkivska,
President,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Lado Chanturia,
judges,
and Martina Keller,
Deputy Section Registrar,
Having regard to:
the application (no.
43854/12) against Georgia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Georgian national, Mr
Kako Shubitidze (“the applicant”), on 9 July 2012;
the decision to give notice to the Georgian Government (“the Government”) of the complaints under Article 6 § 1 and Article
8 of the Convention and to declare inadmissible the remainder of the application;
the parties’ observations;
Having deliberated in private on 27 May 2021,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case concerns the alleged unfairness, within the meaning of Article
6 §
1 of the Convention, of the criminal proceedings conducted against the applicant, on account of the manner in which the principal evidence was obtained and used against him.
2.
The applicant was born in 1984. He was represented by Ms
N.
Jomarjidze, a lawyer practising in Tbilisi.
3.
The Government were represented by their Agent, Mr
B.
Dzamashvili, of the Ministry of Justice.
4.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
ARREST AND SEARCH OF THE APPLICANT
5
.
According to the official version of events, at 9
p.m. on 26
June 2011 the applicant was arrested on the street by an inspector-investigator of the Marneuli police, I.Kh., and his colleague, G.M., on suspicion of having been under the influence of a narcotic substance without a medical prescription – an administrative offence (see paragraph
23 below). The administrative-arrest report noted that the applicant had not had a prior administrative or criminal offence record. The section of the report as to whether any resistance had been offered during arrest was left blank. The section listing the grounds for detention, of which at least one had to be underlined, was left unmarked. The report was signed by the applicant and the police officer. The applicant was taken to a police station and then to a clinic to undergo a drug test.
6.
According to the drug test report, the test was performed between 11.20 p.m. and 12.52 a.m. and revealed that the applicant had not been under the influence of any drugs at the moment when the test was administered but that there had been a trace of cannabis in his urine. The report was signed by the applicant, noting that he had been given information about his right to appeal against the measure and stating that he had smoked a cigarette earlier.
7
.
An undated and unsigned internal report addressed to the head of the Marneuli police stated that its author had arrested the applicant on suspicion of drug consumption, noting the drug test result. The document stated that “the existing information had indicated” that the applicant “must [have been] a frequent drug user, and that he must [have had] a narcotic substance on his person”.
8
.
An investigator, V.Ch., issued a decision to carry out a personal search of the applicant without a judicial warrant, in urgent circumstances. The decision noted the result of the drug test and indicated that “on the basis of existing information” the applicant must have had a narcotic substance on his person. Delaying a personal search would, according to the investigator, make it impossible to obtain important factual information, as the applicant could have destroyed or hidden the evidence.
9
.
Between 2.35
a.m. and 3.10 a.m. on 27
June 2011 a personal search of the applicant was carried out by V.Ch. According to the personal search report, the search had been carried out without the attesting witnesses being present in the light of the urgent circumstances, as provided for by Article
331 §
4 of the Code of Criminal Procedure (see paragraph
24 below). It was also noted that the applicant’s right to have attesting witnesses attend the search procedure had been explained to him, and that he had refused to exercise that right. According to the report, two sachets containing a greenish substance had been retrieved from the applicant’s shoes. The subsequent expert examination found that the substance comprised 8
grams of cannabis. The personal search report contained a note to the effect that the applicant had refused to sign it for an “unknown reason”.
10
.
On 27
June 2011 the applicant was charged with the unlawful purchase and storage of a narcotic substance. He exercised his right to remain silent.
11
.
On 28
June 2011 the Bolnisi Regional Court, by means of written proceedings and without the applicant’s or his lawyer’s participation, granted a
post factum
request from the prosecution to confirm the lawfulness of the personal search. The decision, written in a summary manner, provided that the “totality of the evidence” presented by the prosecutor (which appears to have consisted of the document on the opening of a preliminary investigation and “a witness statement”) had indicated that the applicant could have had illicit items on his person at the time of his arrest and that there had been a risk of evidence being destroyed, justifying the implementation of the urgent measure without a prior judicial warrant. The court then listed several domestic-law provisions and stated, without further elaboration, that the search had complied with the procedural legislation. The decision provided for an appeal period of seventy-two hours. It is unclear when the decision was served on the applicant.
THE APPLICANT’S TRIAL AND CONVICTION
12
.
On 29
July 2011 the applicant requested, as part of the preliminary hearing before the Bolnisi Regional Court, that the evidence, including the personal search report of 27
June 2011, be declared inadmissible. He noted, among other arguments, that there had been no urgent circumstances justifying the personal search without a judicial warrant, and that the drug had not belonged to him. The prosecutor stated that the investigation had been opened on the basis of operational information and that there had been an urgent need to implement the contested measures without a judicial warrant, adding that the fact of drug consumption had justified the opening of the criminal investigation. The court dismissed the application concerning the inadmissibility of evidence as unfounded on the grounds that the applicant had not challenged the authenticity of the seal on the seized sachets which had been presented to experts for examination. The court concluded that the expert had been presented with the material “which had been seized from the applicant”, and that there were no grounds for allowing the inadmissibility plea.
13
.
During the proceedings before the trial court, I.Kh. – the police officer who had arrested the applicant – gave a statement. He noted that he and his colleague (G.M.) had been dressed in civilian clothes and a police uniform respectively. They had been patrolling the city when they had noticed the applicant walking down the street in a presumably intoxicated state. G.M. had gestured to the applicant to stop; however, the latter had run away. He had been chased and stopped. I.Kh. explained that because there had been a queue at the testing facility, several hours had elapsed between the applicant’s arrest and testing. He had then written an internal report noting that the applicant could have been carrying a narcotic substance on his person. I.Kh. noted that he had developed a suspicion that the applicant must have had a drug on his person which he had wished to dispose of, given the latter’s request to have his handcuffs removed. I.Kh. noted that he had not participated in or witnessed the search of the applicant and did not know who had searched the applicant. He also stated that the applicant had admitted to having smoked a cigarette containing cannabis.
14
.
N.N. – the expert who had performed the examination of the sachets containing the greenish substance – stated that the substance had been cannabis. She noted that the document ordering the implementation of the expert examination had indicated that the substance had been seized from the applicant.
15
.
E.V. – the expert who had performed the applicant’s urine test – indicated that the detection of traces of cannabis in the urine had only pointed to the applicant having consumed the drug some time earlier but did not mean that he had been under the influence at the moment of the test. She explained that in order to detect the active influence of drugs, a test needed to be performed rapidly, within several minutes of the consumption, and that cannabis usually had an intoxicating effect for only fifteen to twenty minutes in total, whereas a trace remained in urine for between fifteen and forty days. She noted that the applicant had signed the drug test report without making any complaints but had stated that he had not consumed any drugs.
16
.
During the proceedings before the Bolnisi Regional Court the applicant challenged all the evidence against him, alleging, among other things, that the drug had not belonged to him. He also asked to be questioned in order to give his version of the events, and noted that the prosecutor’s case against him had contained serious gaps and contradictions and had failed to establish a convincing case against him. The applicant’s request to be questioned was rejected on account of having been submitted outside the relevant procedural time-limit. Following the closing statements made by the prosecutor and the defence counsel, the applicant was asked if he wished to make a final statement and he briefly stated that he could only add that he “had not had the drug on him, had not consumed it and had never been a drug addict.”
17
.
On 29
August 2011 the Bolnisi Regional Court convicted the applicant as charged (see paragraph
10 above) and sentenced him to three years’ imprisonment and imposed a fine of 2,000 Georgian laris (GEL – approximately 840 euros (EUR) at that time).
It also imposed, as an additional sanction, a five-year limitation on the applicant’s right to: (a)
drive any transport vehicle; (b)
engage in a medical occupation; (c)
act as a lawyer; (d) work at an educational institution; (e) work at a self
‑
government or a public service institution; (f)
stand in elections; and (g)
make, buy, keep or carry arms.
The court relied on witness statements given by Officer I.Kh. (see paragraph 13 above), experts (see paragraphs
14-15 above) and the relevant reports available in the case file, including the applicant’s personal search report (see paragraph 9 above).
18
.
On 27 September 2011 the applicant appealed, noting that the trial court had not given him the opportunity to present his version of the events during the hearing given that his request to be questioned had been rejected as out of time. He further submitted that none of his objections regarding the admissibility of the arrest and personal search reports had been duly addressed, and that the evidence on the basis of which he had been convicted had been unreliable and insufficient. Among other issues, the applicant noted that while I.Kh. had indicated at the pre-trial investigation stage that the personal search had been necessary in view of “available information” to the effect that the applicant was a frequent drug user and must have been carrying drugs on his person, no such information had been mentioned in I.Kh.’s trial statement. The applicant further complained that contrary to I.Kh.’s submissions, the arrest report had not mentioned the alleged attempt to escape. Furthermore, the delay between the arrest, the drug test and the search had left doubts as to the urgency of the search measure. That delay, according to the applicant, would have made it possible either for him to dispose of the drug, had he had any, or for the police officers to plant it, which was what they had done. The applicant emphasised that the burden had been on the prosecuting authority to prove his guilt beyond reasonable doubt which they had failed to do, especially given that the investigating and prosecuting authorities had not obtained the statement of the officer who had implemented the personal search without the attendance of attesting witnesses, further opening to doubt the authenticity and reliability of the personal search report. The applicant argued that, as a result, his conviction had rested on the disputed personal search report, which had been taken at face value despite the challenges to its admissibility, and on I.Kh.’s statement, notwithstanding the fact that the latter had neither performed nor witnessed the personal search, and had been a witness with a vested interest in the applicant’s prosecution. The applicant noted that if it had not been for the disputed personal search report, and given that he had never had a record of drug-related offences, the evidence available in the case file could at best have been taken as proof of cannabis consumption – which was an administrative rather than a criminal offence.
19
.
On 1 November 2011 the Tbilisi Court of Appeal upheld the lower court’s findings. It noted that the applicant’s position before it had not been supported by the evidence available in the case file, namely the witness statements (see paragraphs 13-15 above) and the personal search report (see paragraph
9 above). The appellate court stated that the applicant’s argument about I.Kh. having been a witness with a vested interest had not been corroborated by the evidence. The court further noted that the delay between the arrest and personal search had not been excessive and that since the applicant had been handcuffed the whole time, any possibility that he might have disposed of the drug could be ruled out. The appellate court concluded that the totality of the evidence available in the case file confirmed that the applicant had been guilty of the unlawful purchase and possession of a narcotic substance.
20.
On 27
September 2011 the applicant appealed on points of law, repeating his earlier submissions (see paragraph
18 above) and arguing that the appellate court had not addressed them.
21.
On 1
January 2012 the Supreme Court declared the applicant’s appeal on points of law inadmissible.
22.
The applicant appears to have been released in January 2013, pursuant to an Amnesty Act of 28
December 2012,
after he was declared by the Parliament to have been arrested “on political grounds”. The parties did not elaborate on this issue.
23
.
Article
45 of the Code of Administrative Offences (“the CAO”) provided for a fine of 500 Georgian laris (GEL – approximately 213 euros (EUR) at the time) or up to thirty days’ administrative detention for “consumption of a narcotic substance without a medical prescription”. Article
273 of the Criminal Code (“the CC”) of 1999 criminalised drug consumption without a medical prescription in respect of persons who had previously been found liable under Article
45 of the CAO or guilty of a drug offence under the CC.
24
.
Article
331 §
4 of the new Code of Criminal Procedure (“the CCP”) of 2010, as it stood at the material time, provided that a search could be carried out without the attendance of attesting witnesses “only in urgent circumstances, when a real risk of ... damage, destruction or loss of evidence existed ...”.
25.
Article
72 §§
1-2 of the CCP provided that evidence was to be declared inadmissible if it had been obtained in serious breach of the CCP or if – despite having been obtained in compliance with the CCP – doubts as to the possible substitution, partial altering or removal of traces left on such evidence had not been dispelled. Under Article
72 §
3 of the CCP, the burden of demonstrating (a) the admissibility of evidence presented by the prosecution and (b)
the inadmissibility of evidence presented by the defence rested with the prosecutor.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION
26.
Relying on Article
6 § 1 of the Convention, the applicant complained that the search carried out in respect of him had been unlawful and had not been attended by attesting witnesses, and that the drug allegedly discovered during the search had in reality been planted on him. In that connection, he alleged that the domestic courts had failed to give due consideration to the arguments challenging the reliability and use of the evidence in question, which had therefore rendered his trial unfair. The relevant parts of Article
6 §
1 read as follows:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”
Admissibility
27.
The Court notes that this complaint is neither manifestly ill-founded nor inadmissible on any other grounds listed in Article
35 of the Convention. It must therefore be declared admissible.
Merits
The parties’ submissions
28.
The applicant submitted, among other arguments, that there had been no circumstances justifying his personal search without a judicial warrant; that he had been denied the right to invite attesting witnesses to attend the search; that the drug had been planted on him in retaliations for his political activism; and that although the evidence on which he had been convicted had lacked the qualities of accuracy and reliability, the domestic courts had failed to duly address any of his submissions in that regard.
29
.
The Government submitted, among other arguments, that the personal search of the applicant had been based on operational information, and given the drug test results, sufficient grounds had existed justifying the implementation of the search without a judicial warrant. As to the attendance of attesting witnesses during the search, the applicant had never raised the matter at domestic level. Nor had he complained of having been targeted on account of political activism. The Government further noted that the applicant had not requested that the domestic courts question any individuals on his behalf in order to clarify the circumstances of his arrest and personal search. Stating that the applicant’s conviction had been supported by multiple items of evidence, the Government submitted that the criminal proceedings had been fair overall.
The Court’s assessment
(a)
General principles
30.
The relevant general principles are summarised in
Bykov v.
Russia
([GC] no.
4378/02, §§
88-90, 10
March 2009) and
Kobiashvili v.
Georgia
(no.
36416/06, §§
56-58, 14
March 2019).
(b)
Application of the above principles to the present case
31.
The Court has already examined cases relating to the alleged unlawfulness of a search conducted in the absence of prior judicial authorisation and the unreliability of the evidence obtained as a result, and found that the manner in which the key evidence against the applicants had been obtained cast doubt on its reliability and accuracy (see
Kobiashvili
, cited above, §§
59-73, and
Megrelishvili v.
Georgia
[Committee], no.
30364/09, §§
32-39, 7
May 2020). The Court considered, in view of the importance of that evidence, that, cumulatively, the procedural irregularities during the personal search of the applicants; the inconsistent and conflicting evidence concerning the actual circumstances of the search; the inadequate judicial scrutiny both before and during the trial, including the failure of the domestic courts to sufficiently examine the applicants’ allegations that the illicit items had not belonged to them; and the weakness of the corroborating evidence had rendered the applicants’ trials as a whole unfair (see
Kobiashvili
, §
73, and
Megrelishvili
, §
39, both cited above).
32.
While the circumstances of the present application are somewhat different, the decisive elements in the Court’s analysis remain the same.
33.
In particular, the applicant’s arrest and search were carried out without a judicial warrant. The applicant was arrested on suspicion of having been under the influence of drugs (see paragraph
5 above). As to his personal search, the exact grounds remain unclear: the documents relating to the investigative stage (see paragraphs
7-8 above) refer to “the existing information”; the Government’s submissions before the Court (see paragraph
29 above) mention the existence of operational information (meaning information received from a source whose identity could not be disclosed) to the effect that the applicant was a drug user and must have had the illicit substance on him, as well as the drug test results showing that the applicant had in the past consumed cannabis. During the trial proceedings, however, no mention of the operational information was made (see paragraph
13 above).
34.
Additionally, the actual circumstances of the personal search remained disputed throughout the proceedings. While the Court takes note of the Government’s submission that the applicant had not specifically contested at domestic level the fact that his personal search had not been attended by attesting witnesses (see paragraph
29 above), it cannot overlook the fact that the relevant report appears to have implied that the search was in any event being carried out in circumstances exempting the investigating authorities from the obligation to ensure the participation of attesting witnesses (compare paragraphs
9 and 24 above). In such circumstances, it was all the more important for the domestic courts to clarify, in response to the applicant’s allegations and arguments contesting the admissibility of the resulting key evidence against him, the actual circumstances of the personal search. In this regard, the Court reiterates that where the reliability of evidence is in dispute the existence of fair procedures to examine the admissibility of the evidence takes on an even greater importance (see
Bykov
, cited above, §
95).
35.
By contrast, the domestic courts treated the lawfulness of the arrest and search as well as the finding of the drugs on the applicant’s person as established facts. In particular, the post-search judicial review was carried out without the applicant’s participation and it does not appear that the circumstances of the search were assessed at all as part of those proceedings (see paragraph
11 above). In any event, the Court has already found that such reviews are not adequate and sufficient for the purposes of challenging the authenticity and reliability of evidence (see
Kobiashvili
, §§
67-69, and
Megrelishvili
, §
35, both cited above).
36.
As to the criminal proceedings against the applicant, the inadmissibility plea in respect of the evidence, including the personal search report, was rejected by the trial court on the grounds that the applicant had not challenged the authenticity of a seal on the material allegedly seized from him (see paragraph
12 above). Such a formalistic approach on the part of the court left the applicant’s objection to the personal search procedure and the resulting report essentially unaddressed.
As regards the appellate court, rather than examining the question of whether the disputed evidence had been admissible, it found that the circumstances of the search had been established by the very same contested personal search report as well as the witness statements which had not related to the search (see paragraph
19 above). In this context, the applicant’s failure at domestic level to complain of having been targeted for alleged political activism cannot, contrary to the Government’s submission, counterbalance the fact that the domestic courts did not at all address important aspects of his arguments, such as the lawfulness of his arrest and search, circumstances of the personal search, the contested admissibility of the search report, the allegation that the drugs had not belonged to the applicant, and that no evidence other than the disputed report had been sufficient for his conviction for unlawful purchase and storage of a narcotic substance (compare paragraphs
17-19 above).
37.
In view of the above, the Court concludes that the circumstances in which the personal search was conducted cast doubt on the reliability of the evidence obtained and that the applicant was not given an effective opportunity to challenge those circumstances and oppose the use of the impugned evidence.
38.
What remains to be seen is whether the physical evidence obtained as a result of the search was corroborated by evidence from other sources. In particular, as regards the statement given by Officer I.Kh., the latter was at the origin of the proceedings against the applicant and had an interest in the outcome of the prosecution, especially in view of the applicant’s allegation that the drug had been planted. Moreover, the officer in question had only participated in the applicant’s arrest and had neither implemented nor attended his personal search and could not even verify who had searched the applicant (see paragraph
13 above). As to the experts’ testimony, they had confirmed the fact that biological material from the applicant had indicated prior drug consumption. Given the absence of an administrative or a criminal record of drug-related offences in respect of the applicant, the consumption of cannabis alone would qualify as an administrative rather than a criminal offence (see paragraphs 5 and
23 above). In fact, the latter argument was raised by the applicant but the appellate court did not address it (see paragraphs
18-19 above). The Court therefore considers that no other evidence in the case file, in the absence of the disputed personal search report, was sufficiently strong on its own (contrast
Bykov,
cited above, §
98).
39.
The foregoing considerations are sufficient for the Court to find that the applicant did not have a fair trial.
There has accordingly been a violation of Article
6 §
1 of the Convention.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 8 OF THE CONVENTION
40.
The applicant complained that the search measure had been implemented in breach of Article
8 of the Convention, and that the domestic courts had failed to strike the requisite balance between his rights and the public interest.
41.
The Government submitted that Article
8 of the Convention had not been violated.
42.
The Court observes that the applicant did not allege, in the context of the domestic proceedings, that the search measure had infringed his rights guaranteed under Article
8 of the Convention; as a result, the domestic courts, and subsequently the Court, have not been afforded the opportunity to duly assess the present complaint
(see
Tlashadze and Kakashvili v.
Georgia
[Committee], no.
41674/10, §
56, 25
March 2021).
In such circumstances, the complaint under Article
8 of the Convention is manifestly ill-founded and this part of the application must be rejected, in accordance with Article
35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
APPLICATION OF ARTICLE
43.
Article
41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
44.
The applicant claimed 5,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.
45.
The Government found the claim excessive.
46.
Making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR 3,600 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable to the applicant.
47.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
Declares
the complaint under Article
6 § 1 admissible and the remainder of the application inadmissible;
Holds
that there has been a violation of Article
6 § 1 of the Convention;
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR
3,600 (three thousand six hundred euros), plus any tax that may be chargeable in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
Dismisses
the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 17 June 2021, pursuant to Rule
77
§§
2 and 3 of the Rules of Court.
Martina Keller
Ganna Yudkivska
Deputy Registrar
President