Izki și Izgi împotriva Turciei

Reclamanții, dl Mehmet İzki și dna Șükrüye İzgi, sunt resortisanți turci născuți în 1956, respectiv 1932, având reședința la Konya. Au fost reprezentați în fața Curții de av. M. Karavelioğlu și av. S.N. Çelik, avocați la Konya. Guvernul turc («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Un teren cu o suprafață de 3 260 m² situat la Konya era înregistrat în cartea funciară pe numele lui Șükrüye İzgi, sub numărul 3420. Cota persoanei vizate asupra acestui teren era de 1 985 m².

La o dată neprecizată, primăria din Selçuklu («administrația») a procedat la parcelarea terenurilor pentru a combate dezvoltarea cartierelor de barăci. Cu această ocazie, Șükrüye İzgi a donat administrației 835 m² din terenul său pentru construirea unei moschei și 352 m² pentru afectare cu uz public. Aceasta rămânea, deci, proprietara unui teren de 798 m².

Conform termenilor donației, administrația a construit o moschee și a amenajat un drum.

Cu ocazia lucrărilor de cadastrare care au avut loc în 1988, terenul de 798 m² a fost reînregistrat pe numele lui Șükrüye İzgi în cartea funciară, sub următoarele numere: – bloc 2911, parcelele nr. 7 și 8; – bloc 2912, parcela nr. 20.

În 1997, Șükrüye İzgi a vândut parcelele nr. 7 și 8 fiului său Mehmet İzki.

Printr-o decizie din 6 februarie 2003, administrația a procedat la modificarea planului de amenajare a solurilor și a stabilit un nou plan de parcelare și de atribuire a terenurilor. O suprafață reprezentând 32,65% din suprafața totală a parcelelor de teren aparținând reclamanților le-a fost preluată cu titlu de participare la amenajarea teritoriului.

Reclamanții au contestat această decizie în fața administrației.

Aceasta le-a respins reclamația. Prima acțiune în anulare

La 9 ianuarie 2004, reclamanții au sesizat tribunalul administrativ din Konya cu o cerere de anulare a deciziei administrației.

Printr-o hotărâre din 14 decembrie 2004, tribunalul le-a dat câștig de cauză și a anulat actul administrativ din 6 februarie 2003. Acesta a reamintit că Șükrüye İzgi donase deja administrației 59,80% din suprafața totală a terenului său și că, în temeiul art. 18 din Legea privind amenajarea teritoriului, rata de participare la amenajarea teritoriului nu putea depăși 35%.

Administrația a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

Printr-o hotărâre din 26 septembrie 2007, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea în toate dispozițiile sale, considerând că aceasta era conformă cu legea și cu regulile de procedură.

Administrația a formulat recurs în rectificare împotriva hotărârii.

La 20 septembrie 2010, Consiliul de Stat a respins acest recurs. A doua acțiune în anulare

Printr-un act administrativ din 31 martie 2005, administrația a atribuit fiecăruia dintre reclamanți parcele preluate din alte terenuri apropiate de terenul inițial. Persoanele vizate au redevenit astfel proprietare ale unei suprafețe egale cu cea a terenului pe care îl aveau înainte de actul administrativ din 6 februarie 2003, respectiv 798 m².

Susținând că această atribuire nu era de natură să compenseze pierderea lor, reclamanții au introdus o acțiune în anulare în fața tribunalului administrativ din Konya.

La 4 iulie 2006, tribunalul a hotărât, după ce a dispus o expertiză contradictorie, că administrația, printr-un act administrativ din 31 martie 2005, executase pe deplin hotărârea din 14 decembrie 2004. În această privință, observând că terenul inițial fusese afectat unui uz public și nu mai era disponibil, tribunalul a concluzionat că administrația era îndreptățită să atribuie reclamanților parcele preluate din alte terenuri apropiate de terenul inițial, corespunzând tocmai compensării pierderii de suprafață suferite de aceștia ca urmare a actului administrativ din 6 februarie 2003. În consecință, tribunalul a considerat că dreptul de proprietate al reclamanților fusese restabilit și a respins cererea persoanelor vizate.

Reclamanții au declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

La 26 noiembrie 2008, Consiliul de Stat a respins recursul lor, considerând că hotărârea atacată era conformă cu legea și cu regulile de procedură.

Reclamanții au introdus apoi un recurs în rectificare al hotărârii. La 23 mai 2012, Consiliul de Stat a respins acest recurs. Dreptul și practica internă relevante

Conform art. 18 din Legea nr. 3194 privind amenajarea teritoriului, atunci când o amenajare de interes public (rețea de drumuri, piață publică, parcare, parc, zonă verde, loc de rugăciune, secție de poliție) sporește valoarea unui teren, suprafața terenului poate fi redusă în contrapartida plusvalorii rezultate din această amenajare, fără nicio despăgubire. Cu toate acestea, cota astfel preluată nu poate depăși o anumită proporție din suprafața inițială a terenului (35% până la 3 decembrie 2003, 40% de la 3 decembrie 2003 la 4 iulie 2019 și 45% de la 4 iulie 2019).

Legea nr. 2981 din 24 februarie 1984 referitoare la construcțiile neconforme cu legislația aplicabilă în materie de barăci și amenajare urbană prevede măsurile care trebuie luate pentru conservarea, regularizarea, reabilitarea și demolarea clădirilor ridicate în mod neregulamentar până la intrarea sa în vigoare, la 8 martie 1984.

Avocatul reclamanților a informat Curtea că unul dintre reclamanți, precum și unul dintre succesorii săi în drepturi, decedaseră (a se vedea lista alăturată în anexă) și că moștenitorii lor doreau să continue procedura.

Curtea ia act de aceasta și recunoaște persoanelor interesate calitatea de a se substitui succesorilor lor în drepturi. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamanții susțin că circumstanțele cauzei au antrenat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Guvernul combate această teză. Făcând referire la jurisprudența Curții, el susține mai întâi că reclamanții nu au nici un «bun actual», nici o «speranță legitimă» de a vedea concretizată vreo creanță actuală și exigibilă susceptibilă să fie considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. El invocă apoi neepuizarea căilor de recurs interne. Susține, în cele din urmă, că administrația a luat măsurile necesare și adecvate pentru a se conforma hotărârii din 14 decembrie 2004 și că, prin urmare, cererea este, în orice caz, vădit nefondată în sensul art. 35 §3 a) din Convenție.

Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra tuturor excepțiilor de inadmisibilitate ridicate de Guvern, capătul de cerere al reclamanților trebuind, oricum, să fie declarat inadmisibil pentru motivele expuse mai jos.

În temeiul principiului jura novit curia, Curtea nu este ținută de mijloacele de drept invocate de un reclamant pe terenul Convenției și al Protocoalelor sale, ea putând decide asupra calificării juridice care trebuie dată faptelor care se află la originea unui capăt de cerere examinând acest capăt de cerere din perspectiva unor articole sau dispoziții ale Convenției altele decât cele invocate de persoana interesată (Radomilja și alții c. Croației [MC], nr. 37685/10 și 22768/12, §126, 20 martie 2018). Stăpână asupra calificării faptelor, ea consideră că este necesar în speță să examineze capătul de cerere al reclamanților exclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1.

Această dispoziție impune ca o ingerință a autorității publice în beneficierea de dreptul la respectarea bunurilor să fie legală. Preeminența dreptului, care este unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este, într-adevăr, inerentă ansamblului articolelor Convenției (Iatridis c. Greciei [MC], nr. 31107/96, §58, CEDO 1999-II).

Orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să urmărească un «scop legitim» conform cu «interesul general». În plus, orice măsură care privează o persoană de proprietatea sa trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgiei, 20 noiembrie 1995, §38, seria A nr. 332, și Yagtzilar și alții c. Greciei, nr. 41727/98, §40, CEDO 2001-XII). Acest lucru este exprimat prin noțiunea de «echilibru just» care trebuie păstrat între cerințele interesului general al colectivității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lönnroth c. Suediei, 23 septembrie 1982, §69, seria A nr. 52). Preocuparea de a asigura un astfel de echilibru se reflectă în însăși structura ansamblului dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pentru a determina dacă autoritățile au păstrat un echilibru just între diversele interese în cauză și, în special, dacă nu au impus o sarcină disproporționată persoanei private de proprietatea sa, trebuie, în mod evident, să se țină seama de condițiile de despăgubire (Lithgow și alții c. Regatului Unit, 8 iulie 1986, §§120-121, seria A nr. 102). În această privință, Curtea a stabilit deja că, fără plata unei sume rezonabil legate de valoarea bunului, o privare de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă a drepturilor fundamentale ale individului (Papachelas c. Greciei [MC], nr. 31423/96, §48, CEDO 1999-II). Cu toate acestea, obiective legitime de «utilitate publică», precum cele urmărite prin măsuri de reformă economică sau de justiție socială, pot pleda pentru o rambursare inferioară valorii integrale de piață a bunului (James și alții c. Regatului Unit, 21 februarie 1986, §54, seria A nr. 98).

Curtea reamintește, de asemenea, că într-un domeniu atât de complex și dificil precum amenajarea orașelor, Statele contractante beneficiază de o marjă mare de apreciere pentru a-și conduce politica urbanistică (Elia S.r.l. c. Italiei, nr. 37710/97, §77, CEDO 2001-IX, Terazzi S.r.l. c. Italiei, nr. 27265/95, §85, 17 octombrie 2002, și Saliba c. Maltei, nr. 4251/02, §45, 8 noiembrie 2005). Astfel, în absența unei alegeri în mod manifest arbitrare sau nerezonabile din partea lor, ea nu poate substitui propria sa apreciere celei a autorităților naționale în ceea ce privește mijloacele cele mai potrivite pentru a obține, la nivel intern, rezultatele vizate de această politică (Galtieri c. Italiei (dec.), nr. 72864/01, 24 ianuarie 2006, și Campanile și alții c. Italiei (dec.), nr. 32635/05, 15 ianuarie 2013).

Curtea consideră, de asemenea, util să reamintească faptul că, în materie de urbanism sau amenajare a teritoriului, drepturile proprietarilor sunt, în esență, evolutive. Politicile de urbanism și de amenajare a teritoriului țin, prin excelență, de domeniile de intervenție ale Statului, în special prin reglementarea bunurilor cu scop de interes general sau de utilitate publică. În astfel de cazuri, în care interesul general al comunității ocupă un loc preeminent, marja de apreciere a Statului este mai mare decât atunci când sunt în joc drepturi exclusiv civile (Chapman c. Regatului Unit [MC], nr. 27238/95, §104, CEDO 2001-I).

În speță, reclamanții nu au pus niciodată în discuție în fața instanțelor naționale parcelarea terenurilor efectuată de administrație în cadrul Legii nr. 2981. Ei nu au cerut anularea nici a planului de amenajare a solurilor, nici a înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al administrației. Ei nu au pretins în fața instanțelor naționale că înscrierea terenului în litigiu pe numele administrației în cartea funciară era neregulamentară. De asemenea, ei nu au cerut revocarea donației, pe motiv, de exemplu, că donatara – administrația – ar fi nesocotit, fără motiv legitim, condițiile sub care aceasta fusese făcută. Obiectul litigiului adus în fața instanțelor naționale era, deci, doar aplicarea art. 18 din Legea nr. 3194 privind amenajarea teritoriului.

Cu privire la chestiunea participării la amenajarea teritoriului, Curtea a stabilit deja că, prin privarea reclamanților de o parte din terenul lor pentru o amenajare de interes public, autoritățile au făcut o ingerință în dreptul lor la respectarea bunurilor și că această ingerință se analizează ca o privare de proprietate în sensul celei de a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Göksel Tütün Ticaret ve Sanayi A.Ș. c. Turciei, nr. 32600/03, §29, 22 septembrie 2009).

Ea a considerat că această decizie, care era întemeiată pe art. 18 din Legea nr. 3194 privind amenajarea teritoriului, urmărea un scop legitim de utilitate publică, deoarece modificarea planului de amenajare a solurilor și stabilirea unui nou plan de parcelare și de atribuire a terenurilor permitea, în principiu, administrației să ia măsuri necesare în interesul public, precum în speță măsurile referitoare la construcțiile neconforme cu legislația în materie de barăci și la amenajarea teritoriului.

Ea a admis că, în principiul său, cesiunea unei părți din terenul reclamanților cu titlu de participare la costul amenajării urbane constituia o contrapartidă a plusvalorii aduse terenului prin lucrările realizate de municipalitate în această zonă (Göksel Tütün Ticaret ve Sanayi A.Ș., citată anterior, §32).

Ea a considerat că nu era necesar să pună în discuție criteriile aplicate de autoritățile naționale pentru a estima plusvaloarea adusă unui teren prin lucrări publice, precum și suprafața de teren care trebuie cedată cu titlu de participare la costurile amenajării urbane (Göksel Tütün Ticaret ve Sanayi A.Ș, citată anterior, §33, Seyhan c. Turciei (dec.), nr. 45810/99, 20 mai 2008; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Oral c. Turciei (dec.), nr. 32362/03, 25 noiembrie 2008, Yıltaș Yıldız Turistik Tesisleri A.Ș. c. Turciei, nr. 30502/96, §38, 24 aprilie 2003, și Papachelas, citată anterior, §49).

Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că instanțele naționale au reținut că Șükrüye İzgi donase deja municipalității 59,80% din suprafața totală a terenului său, și că aceasta permisese administrației să construiască o moschee și să amenajeze un drum, conform termenilor donației. Prin urmare, ele au considerat că administrația, care ulterior modificase planul de amenajare a solurilor și stabilise un nou plan de parcelare și de atribuire a terenurilor (paragraful 8 de mai sus), nu avea dreptul de a mai preleva 32,65% din terenul reclamanților cu titlu de participare la amenajarea teritoriului (paragrafele 12, 14 și 16 de mai sus).

De asemenea, pentru a se conforma acestei decizii judiciare, administrația a atribuit lui Șükrüye İzgi și lui Mehmet İzki parcele preluate din alte terenuri apropiate de terenul inițial.

Reclamanții au susținut, totuși, în fața instanțelor naționale, că această atribuire nu era de natură să compenseze pierderea lor.

Sesizat cu cauza, tribunalul administrativ din Konya a dispus mai întâi o expertiză contradictorie cu scopul de a examina ansamblul faptelor care au dat naștere reclamațiilor reclamanților și de a verifica că dreptul de proprietate al persoanelor interesate fusese restabilit în starea sa inițială. În această privință, el a observat că terenul originar nu era disponibil, deoarece fusese afectat serviciului public și că, în consecință, administrația atribuise fiecăruia dintre reclamanți parcele preluate din alte terenuri astfel încât să obțină o suprafață totală echivalentă, în metri pătrați, cu cea pe care o posedau anterior. El a concluzionat că administrația executase pe deplin hotărârea din 14 decembrie 2004 (paragraful 19 de mai sus).

Curtea reamintește că revine, în primul rând, autorităților naționale, în special instanțelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern (Slivenko c. Letoniei [MC], nr. 48321/99, §105, CEDO 2003-X, și Jahn și alții c. Germaniei [MC], nr. 46720/99 și alte 2, §86, CEDO 2005-VI). Curtea beneficiază de o competență limitată pentru a verifica respectarea dreptului intern, mai ales dacă niciun element din dosar nu îi permite să concluzioneze că autoritățile au făcut o aplicare în mod manifest eronată, sau care conduce la concluzii arbitrare, a dispozițiilor legale în cauză (Beyeler c. Italiei [MC], nr. 33202/96, §108, CEDO 2000-I).

În circumstanțele particulare ale prezentei cauze, ea nu observă niciun element de natură să o facă să creadă că ar fi lipsită de orice fundament juridic sau contrară dispozițiilor dreptului intern concluzia tribunalului administrativ din Konya constând în a afirma că măsura luată de municipalitate pentru a executa hotărârea din 14 decembrie 2004 era adecvată și de natură să restabilească situația reclamanților.

Într-adevăr, contrar alegațiilor lor, aceștia și-au regăsit proprietatea asupra unei suprafețe de teren echivalentă cu cea pe care o posedau înainte de adoptarea actului administrativ în litigiu (paragraful 17 de mai sus).

Pe de altă parte, ei nu au demonstrat realitatea prejudiciului pe care pretind că l-au suferit, iar nimic din dosar nu indică faptul că municipalitatea a obținut un beneficiu din situația denunțată (a se vedea, a contrario, Karaman c. Turciei, nr. 6489/03, §32, 15 ianuarie 2008).

Rezultă că cererea este vădit nefondată și trebuie să fie respinsă, în aplicarea art. 35 §§3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 15 iulie 2021. {signature_p_2} Hasan Bakırcı Aleš Pejchal Grefier adjunct Președinte ANEXĂ Nr. Prenume NUME Anul nașterii Naționalitatea Locul de reședință Data decesului Moștenitori 1. Mehmet İZKİ 1956 turcă Konya 2. Șükrüye İZGİ 1932 turcă Konya 9/11/2013 - Nasuh İZGİ - Mehmet İZKİ - Ali İZKİ - Alime YİĞİTBAȘI - Emine ÖZTOPBAȘ - Nasuh İZKİ - Cihan İZKİ - Fatma ACAR - Șükrüye AKIN 3. Nasuh İZGİ 1934 turcă Konya 8/12/2019 - Mehmet İZKİ - Ali İZKİ - Alime YİĞİTBAȘI - Emine ÖZTOPBAȘ - Nasuh İZKİ - Cihan İZKİ - Fatma ACAR - Șükrüye AKIN

Les requérants, M. Mehmet İzki et M me Șükrüye İzgi, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1956 et en 1932 et résidant à Konya. Ils ont été représentés devant la Cour par M e M. Karavelioğlu et M e S.N. Çelik, avocats à Konya. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Un terrain d’une superficie de 3 260 m 2 situé à Konya était enregistré sur le registre foncier au nom de Șükrüye İzgi, sous le numéro 3420. La part de l’intéressée sur ce terrain était de 1 985 m 2 . 4. À une date non précisée, la mairie de Selçuklu (« l’administration ») procéda à une parcellisation des terrains pour lutter contre le développement des bidonvilles. À cette occasion, Șükrüye İzgi donna à l’administration 835 m 2 de son terrain pour la construction d’une mosquée et 352 m 2 pour affectation à un usage public. Elle restait donc propriétaire d’un terrain de 798 m 2 .

Conformément aux termes de la donation, l’administration construisit une mosquée et aménagea une route.

Lors de travaux de cadastrage qui eurent lieu en 1988, le terrain de 798 m 2 fut réenregistré au nom de Șükrüye İzgi sur le registre foncier, sous les numéros suivants : – îlot 2911, parcelles n os 7 et 8 ; – îlot 2912, parcelle n o 20.

En 1997, Șükrüye İzgi vendit les parcelles n os 7 et 8 à son fils Mehmet İzki.

Par une décision du 6 février 2003, l’administration procéda à la modification du plan d’aménagement des sols et établit un nouveau plan de parcellisation et d’attribution des terrains. Une surface représentant 32,65 % de la superficie totale des parcelles de terrain appartenant aux requérants leur fut prise au titre de la participation à l’aménagement du territoire.

Les requérants contestèrent cette décision auprès de l’administration.

Celle-ci rejeta leur réclamation. Le premier recours en annulation

Le 9 janvier 2004, les requérants saisirent le tribunal administratif de Konya d’une demande d’annulation de la décision de l’administration.

Par un jugement du 14 décembre 2004, le tribunal leur donna gain de cause et annula l’acte administratif du 6 février 2003. Il rappela que Șükrüye İzgi avait déjà donné à l’administration 59,80 % de la superficie totale de son terrain et qu’en vertu de l’article 18 de la loi sur l’aménagement du territoire, le taux de participation à l’aménagement du territoire ne pouvait dépasser 35 %.

L’administration se pourvut en cassation contre ce jugement.

Par un arrêt du 26 septembre 2007, le Conseil d’État confirma le jugement en toutes ses dispositions, considérant qu’il était conforme à la loi et aux règles de procédure.

L’administration forma un recours en rectification de l’arrêt.

Le 20 septembre 2010, le Conseil d’État rejeta ce recours. Le second recours en annulation

Par un acte administratif du 31 mars 2005, l’administration attribua à chacun des requérants des parcelles prélevées sur d’autres terrains proches du terrain initial. Les intéressés redevinrent ainsi propriétaires d’une surface égale à celle du terrain qu’ils avaient avant l’acte administratif du 6 février 2003, soit 798 m 2 .

Soutenant que cette attribution n’était pas de nature à compenser leur perte, les requérants introduisirent une action en annulation devant le tribunal administratif de Konya.

Le 4 juillet 2006, le tribunal jugea, après avoir ordonné une expertise contradictoire, que l’administration, par un acte administratif du 31 mars 2005, avait pleinement exécuté le jugement du 14 décembre 2004. À cet égard, observant que le terrain initial avait été affecté à un usage public et n’était plus disponible, le tribunal conclut que l’administration était fondée à affecter aux requérants des parcelles prélevées sur d’autres terrains proches du terrain initial, correspondant précisément à la compensation de la perte de surface que leur avait fait subir l’acte administratif du 6 février 2003. En conséquence, le tribunal considéra que le droit de propriété des requérants avait été rétabli, et débouta les intéressés de leur demande.

Les requérants se pourvurent en cassation contre ce jugement.

Le 26 novembre 2008, le Conseil d’État rejeta leur pourvoi, considérant que le jugement attaqué était conforme à la loi et aux règles de procédure.

Les requérants introduisirent alors un recours en rectification de l’arrêt. Le 23 mai 2012, le Conseil d’État rejeta ce recours. Le droit et la pratique internes pertinents

Selon l’article 18 de loi n o 3194 sur l’aménagement du territoire, lorsqu’un aménagement d’intérêt public (voirie, place publique, parking, parc, zone verte, lieu de prière, poste de police) accroît la valeur d’un terrain, la superficie du terrain peut être réduite en contrepartie de la plus-value tirée de cet aménagement, et ce sans aucune indemnisation. La part ainsi prélevée ne peut toutefois pas dépasser une certaine proportion de la superficie initiale du terrain (35 % jusqu’au 3 décembre 2003, 40 % du 3 décembre 2003 au 4 juillet 2019 et 45 % depuis le 4 juillet 2019).

La loi n o 2981 du 24 février 1984 relative aux constructions non conformes à la législation applicable en matière de bidonvilles et d’aménagement urbain prévoit les mesures à prendre pour la conservation, la régularisation, la réhabilitation et la destruction des bâtiments érigés de manière irrégulière jusqu’à son entrée en vigueur, le 8 mars 1984. GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants allèguent que l’administration n’a pas exécuté correctement la décision de justice rendue en leur faveur. Ils estiment que pour se conformer à cette décision, l’administration aurait dû adopter un nouveau plan d’urbanisme. Ils se plaignent par ailleurs de ce que la superficie de leur terrain soit passée de 1 985 m 2 à 798 m 2 sans qu’ils soient indemnisés de la perte financière correspondante. EN DROIT Sur le locus standi des héritiers des requérants décédés

L’avocat des requérants a informé la Cour que l’un des requérants ainsi que l’un des ayants droit de celui-ci étaient décédés (voir la liste jointe en annexe) et que leurs héritiers souhaitaient poursuivre la procédure.

La Cour en prend acte et reconnaît aux intéressés la qualité pour se substituer à leurs ayants cause. Sur la violation alléguée de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1

Les requérants soutiennent que les circonstances de la cause ont emporté violation de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1.

Le Gouvernement combat cette thèse. Se référant à la jurisprudence de la Cour, il soutient d’abord que les requérants n’ont ni un « bien actuel » ni une « espérance légitime » de voir se concrétiser une quelconque créance actuelle et exigible susceptible d’être considérée comme un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1. Il excipe ensuite du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient enfin que l’administration a pris les mesures nécessaires et adéquates pour se conformer au jugement du 14 décembre 2004 et que, dès lors, la requête est en tout état de cause manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention.

La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire qu’elle se prononce sur l’ensemble des exceptions d’irrecevabilité soulevées par le Gouvernement, le grief des requérants devant de toute façon être déclaré irrecevable pour les motifs exposés ci ‑ dessous.

En vertu du principe jura novit curia , la Cour n’est pas tenue par les moyens de droit avancés par un requérant sur le terrain de la Convention et de ses Protocoles, elle peut décider de la qualification juridique à donner aux faits qui se trouvent à l’origine d’un grief en examinant celui-ci sous l’angle d’articles ou de dispositions de la Convention autres que ceux invoqués par l’intéressé ( Radomilja et autres c. Croatie [GC], n os 37685/10 et 22768/12, § 126, 20 mars 2018). Maîtresse de la qualification des faits, elle estime qu’il convient en l’espèce d’examiner le grief des requérants sous le seul angle de l’article 1 du Protocole n o 1.

Cette disposition exige qu’une ingérence de l’autorité publique dans la jouissance du droit au respect des biens soit légale. La prééminence du droit, qui est l’un des principes fondamentaux d’une société démocratique, est en effet inhérente à l’ensemble des articles de la Convention ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999-II).

Toute ingérence dans l’exercice du droit de propriété doit viser un « but légitime » conforme à « l’intérêt général ». De plus, toute mesure privant une personne de sa propriété doit présenter un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique , 20 novembre 1995, § 38, série A n o 332, et Yagtzilar et autres c. Grèce , n o 41727/98, § 40, CEDH 2001-XII). C’est ce qu’exprime la notion de « juste équilibre » à ménager entre les exigences de l’intérêt général de la collectivité et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , 23 septembre 1982, § 69, série A n o 52). Le souci d’assurer un tel équilibre se reflète dans la structure même de l’ensemble des dispositions de l’article 1 du Protocole n o 1.

Pour déterminer si les autorités ont préservé un juste équilibre entre les divers intérêts en cause et, notamment, si elles n’ont pas imposé une charge démesurée à la personne privée de sa propriété, il faut à l’évidence avoir égard aux conditions de dédommagement ( Lithgow et autres c. Royaume-Uni , 8 juillet 1986, §§ 120-121, série A n o 102). À cet égard, la Cour a déjà jugé que, sans le versement d’une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive aux droits fondamentaux de l’individu ( Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 48, CEDH 1999 ‑ II). Toutefois, des objectifs légitimes « d’utilité publique », tels qu’en poursuivent des mesures de réforme économique ou de justice sociale, peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande du bien ( James et autres c. Royaume-Uni , 21 février 1986, § 54, série A n o 98).

La Cour rappelle en outre que dans un domaine aussi complexe et difficile que l’aménagement des villes, les États contractants jouissent d’une grande marge d’appréciation pour mener leur politique urbanistique ( Elia S.r.l. c. Italie , n o 37710/97, § 77, CEDH 2001 ‑ IX, Terazzi S.r.l. c. Italie , n o 27265/95, § 85, 17 octobre 2002, et Saliba c. Malte , n o 4251/02, § 45, 8 novembre 2005). Ainsi, en l’absence de choix manifestement arbitraire ou déraisonnable de leur part, elle ne saurait substituer sa propre appréciation à celle des autorités nationales quant aux moyens les plus appropriés pour obtenir, au niveau interne, les résultats visés par cette politique ( Galtieri c. Italie (déc.), n o 72864/01, 24 janvier 2006, et Campanile et autres c. Italie (déc.), n o 32635/05, 15 janvier 2013).

La Cour estime également utile de rappeler qu’en matière d’urbanisme ou d’aménagement du territoire, les droits des propriétaires sont essentiellement évolutifs. Les politiques d’urbanisme et d’aménagement du territoire relèvent par excellence des domaines d’intervention de l’État, par l’intermédiaire notamment de la réglementation des biens dans un but d’intérêt général ou d’utilité publique. Dans de tels cas, où l’intérêt général de la communauté occupe une place prééminente, la marge d’appréciation de l’État est plus grande que lorsque sont en jeu des droits exclusivement civils ( Chapman c. Royaume-Uni [GC], n o 27238/95, § 104, CEDH 2001 ‑ I).

En l’espèce, les requérants n’ont jamais remis en cause devant les juridictions nationales la parcellisation des terrains effectuée par l’administration dans le cadre de la loi n o 2981. Ils n’ont demandé l’annulation ni du plan d’aménagement des sols ni de l’inscription au registre foncier du droit de propriété de l’administration. Ils n’ont pas allégué devant les juridictions nationales que l’inscription du terrain litigieux au nom de l’administration dans le registre foncier fût irrégulière. Ils n’ont pas non plus demandé la révocation de la donation, au motif par exemple que le donataire – l’administration – aurait méconnu, sans motif légitime, les conditions sous lesquelles elle avait été faite. L’objet du litige porté devant les juridictions nationales était donc seulement l’application de l’article 18 de la loi n o 3194 sur l’aménagement du territoire.

Sur la question de la participation à l’aménagement du territoire, la Cour a déjà jugé qu’en privant les requérants d’une partie de leur terrain pour un aménagement d’intérêt public, les autorités avaient fait ingérence dans leur droit au respect de leurs biens, et que cette ingérence s’analysait en une privation de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Göksel Tütün Ticaret ve Sanayi A.Ș. c. Turquie , n o 32600/03, § 29, 22 septembre 2009).

Elle a estimé que cette décision, qui était fondée sur l’article 18 de la loi n o 3194 sur l’aménagement du territoire, poursuivait un but légitime d’utilité publique car la modification du plan d’aménagement des sols et l’établissement d’un nouveau plan de parcellisation et d’attribution des terrains permettaient en principe à l’administration de prendre des mesures nécessaires dans l’intérêt public, comme en l’occurrence des mesures relatives aux constructions non conformes à la législation en matière de bidonvilles et à l’aménagement du territoire.

Elle a admis que, dans son principe, la cession d’une partie du terrain des requérants au titre de la participation au coût de l’aménagement urbain constituait une contrepartie de la plus-value apportée au terrain par les travaux réalisés par la municipalité dans cette zone ( Göksel Tütün Ticaret ve Sanayi A.Ș. , précité, § 32).

Elle a considéré qu’il n’y avait pas lieu de mettre en cause les critères qu’appliquaient les autorités nationales pour estimer la plus-value apportée à un terrain par des travaux publics ainsi que la surface de terrain à céder au titre de la participation aux coûts de l’aménagement urbain ( Göksel Tütün Ticaret ve Sanayi A.Ș , précité, § 33, Seyhan c. Turquie (déc.), n o 45810/99, 20 mai 2008 ; voir également, mutatis mutandis , Oral c. Turquie (déc.), n o 32362/03, 25 novembre 2008, Yıltaș Yıldız Turistik Tesisleri A.Ș. c. Turquie , n o 30502/96, § 38, 24 avril 2003, et Papachelas , précité, § 49).

Se tournant vers la présente affaire, la Cour observe que les juridictions nationales ont relevé que Șükrüye İzgi avait déjà fait don à la municipalité de 59,80 % de la superficie totale de son terrain, et que cela avait permis à l’administration de construire une mosquée et d’aménager une route, conformément aux termes de la donation. Dès lors, elles ont estimé que l’administration, qui avait par la suite modifié le plan d’aménagement des sols et établi un nouveau plan de parcellisation et d’attribution des terrains (paragraphe 8 ci-dessus), n’avait pas le droit de prélever encore 32,65 % sur le terrain des requérants au titre de la participation à l’aménagement du territoire (paragraphes 12, 14 et 16 ci ‑ dessus).

Aussi, pour se conformer à cette décision de justice, l’administration a attribué à Șükrüye İzgi et Mehmet İzki des parcelles prélevées sur d’autres terrains proches du terrain initial.

Les requérants ont cependant soutenu devant les juridictions nationales que cette attribution n’était pas de nature à compenser leur perte.

Saisi de l’affaire, le tribunal administratif de Konya a d’abord ordonné une expertise contradictoire à l’effet d’examiner l’ensemble des faits qui avaient donné lieu aux réclamations des requérants et de vérifier que le droit de propriété des intéressés avait été rétabli dans son état initial. À cet égard, il a observé que le terrain originaire n’était pas disponible car il avait été affecté au service public et que, en conséquence, l’administration avait attribué à chacun des requérants des parcelles prélevées sur d’autres terrains de manière à obtenir une surface totale équivalente en mètres carrés à celle qu’ils possédaient auparavant. Il a conclu que l’administration avait pleinement exécuté le jugement du 14 décembre 2004 (paragraphe 19 ci ‑ dessus).

La Cour rappelle qu’il incombe au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne ( Slivenko c. Lettonie [GC], n o 48321/99, § 105, CEDH 2003 ‑ X, et Jahn et autres c. Allemagne [GC], n os 46720/99 et 2 autres, § 86, CEDH 2005 ‑ VI). La Cour jouit d’une compétence limitée pour vérifier le respect du droit interne, surtout si aucun élément du dossier ne lui permet de conclure que les autorités ont fait une application manifestement erronée, ou aboutissant à des conclusions arbitraires, des dispositions légales en cause ( Beyeler c. Italie [GC], n o 33202/96, § 108, CEDH 2000 ‑ I).

Dans les circonstances particulières de la présente espèce, elle n’aperçoit aucun élément de nature à lui faire penser que fût dénuée de tout fondement juridique ou contraire aux dispositions du droit interne la conclusion du tribunal administratif de Konya consistant à dire que la mesure prise par la municipalité pour exécuter le jugement du 14 décembre 2004 était adéquate et de nature à rétablir la situation des requérants.

En effet, ceux-ci ont, contrairement à leurs allégations, retrouvé la propriété d’une surface de terrain équivalente à celle qu’ils possédaient avant l’adoption de l’acte administratif litigieux (paragraphe 17 ci-dessus).

Par ailleurs, ils n’ont pas démontré la réalité du préjudice qu’ils allèguent avoir subi, et rien dans le dossier n’indique que la municipalité ait tiré un bénéfice de la situation dénoncée (voir, a contrario , Karaman c. Turquie , n o 6489/03, § 32, 15 janvier 2008).

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 15 juillet 2021. {signature_p_2} Hasan Bakırcı Aleš Pejchal Greffier adjoint Président ANNEXE N o Prénom NOM Année de naissance Nationalité Lieu de résidence Date de décès Héritiers 1. Mehmet İZKİ 1956 turque Konya 2. Șükrüye İZGİ 1932 turque Konya 9/11/2013 - Nasuh İZGİ - Mehmet İZKİ - Ali İZKİ - Alime YİĞİTBAȘI - Emine ÖZTOPBAȘ - Nasuh İZKİ - Cihan İZKİ - Fatma ACAR - Șükrüye AKIN 3. Nasuh İZGİ 1934 turque Konya 8/12/2019 - Mehmet İZKİ - Ali İZKİ - Alime YİĞİTBAȘI - Emine ÖZTOPBAȘ - Nasuh İZKİ - Cihan İZKİ - Fatma ACAR - Șükrüye AKIN