Tandoğan împotriva Turciei

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE TANDO îi poate face obiectul revizuirii editoriale.

În cazul Tandoğan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), în calitate de comitet compus din: Carlo Ranzoni, președinte, Valeriu Grițco, Marko Bošnjak, judecători și Hasan Bakırcı, Registrul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (n. 27300/12) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Kenan Tandoğan („reclamantul”), la 16 aprilie 2012; hotărârea de a anunța guvernul turc („ Guvernul”); Observațiile părților; după deliberarea în particular la 22 iunie 2021, pronunță următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: INTRODUCȚIE Cazul se referă la presupusa nedreptate a procedurii penale împotriva reclamantului din cauza restricției sistemice impuse asupra dreptului său la un avocat care rezultă din Legea nr. 3842 și la utilizarea ulterioară de către instanța de judecată, în condamnarea reclamantului, a declarațiilor pe care el și F.G.

le-au acuzat în absența unui avocat. Reclamantul s-a născut în 1976 și trăiește la Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl M. Dikan , un avocat practicant la Istanbul. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 martie 1994, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție din Biroul Anti-Terrorist al Direcției de Securitate din Istanbul în legătură cu o operațiune efectuată împotriva unei organizații ilegale, și anume Dev Sol (Stânga Revoluționară). El a fost acuzat că a comis anumite infracțiuni care intră sub jurisdicția instanțelor de securitate a statului. Apoi, reclamantul a formulat declarații incriminatorii la poliție în absența unui avocat cu privire, în special, la implicarea sa în uciderea a trei ofițeri de poliție.

La 9 aprilie 1994, reclamantul a fost adus în fața procurorului public. El și-a exercitat dreptul de a rămâne tăcut, declarând că nu a vrut să dea nici o declarație. În aceeași zi, reclamantul a fost interogat de către judecătorul de investigare în absența unui avocat. Reclamantul a respins declarațiile pe care le-a făcut poliției și a refuzat acuzațiile împotriva lui. La sfârșitul audierii, el a fost retras în custodie. La 22 noiembrie 1993, F.G. a făcut declarații incriminatorii în legătură cu reclamantul la poliție în absența unui avocat. La 27 octombrie 2004, Curtea din Istanbul Assize a achitat F.G. de uciderea a trei ofițeri de poliție din cauza unor dovezi insuficiente. În hotărârea motivată, Curtea din Istanbul Assize a subliniat că nu există dovezi, cu excepția declarațiilor incriminatorii F.G.

au făcut poliției. La 2 mai 1994, procurorul de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus un proiect de pronunțare împotriva reclamantului împreună cu alte douăzeci de co-accusări. Procurorul a acuzat reclamantul de a încerca să submineze ordinea constituțională prin forță, în temeiul articolului 146 din fostul Cod Penal, din motive, în special, de implicarea sa în uciderea a trei ofițeri de poliție. 10. La 7 iulie 1994, la prima audiere din acest caz, reclamantul a dat în persoană dovezi și a refuzat acuzațiile împotriva lui. Când a fost întrebat de declarațiile sale în fața poliției, reclamantul le-a refuzat. 11. La 25 decembrie 2009, Curtea din Istanbul a constatat că reclamantul a fost vinovat în temeiul articolului 146 din fostul Cod Penal de a încerca să submineze ordinea constituțională prin forță și l-a condamnat la șaisprezece ani și opt luni de închisoare.

În acest sens, instanța s-a bazat, printre altele, pe La 23 septembrie 2011, Curtea de cassare a susținut hotărârea instanței de primă instanță. ARTICOLUL 12 ARTICOLUL II . O descriere a legislației interne relevante privind dreptul de acces la un avocat poate fi găsită în Salduz v. Turcia ([GC] nr. 36391/02, §§§ 27-31, CEDO 2008). DREPTUL ARTICOLUL 6 § § § § § 1 și § 3 litera (c) ARTICOLUL 13 ALLEGULUI 13. Reclamantul a afirmat că i s-a refuzat asistența juridică în cursul fazei de anchetă preliminară. El a afirmat, în plus, că a fost condamnat pe baza declarațiilor pe care le-a făcut el și a coacusat-o în absența unui avocat și sub presiune în cursul fazei de anchetă preliminară. 14. Curtea va examina această plângere în temeiul articolului 6 § § § 1 și al 3-lea litera (c) din Convenție, care scrie după cum urmează: „1.

În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de [a] tribunal ... Oricine acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistența juridică, să fie acordată gratuit atunci când interesele justiției așa cere… ” Admisibilitate 15. Guvernul a susținut că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne în ceea ce privește plângerile sale, deoarece a depus o cerere care indică intenția sa de a face apel împotriva hotărârii instanței interne de 25 de judecată. Decembrie 2009, dar nici el nici avocatul său nu au prezentat un aviz de recurs detaliat.

Prin urmare, recursul său în fața Curții de Cassare nu a conținut nici o plângere în ceea ce privește faptul că el și coacusul său au fost negate asistența unui avocat atunci când a formulat declarații la poliție. Astfel, plângerea a trebuit respinsă pentru neepuizarea recourslor interne 16. Reclamantul a susținut că a epuizat toate căile de recurs interne disponibile înainte de a depune prezenta cerere. 17. În ceea ce privește plângerile referitoare la utilizarea declarațiilor pe care F.G. efectuată sub presupusă presiune și în absența unui avocat, precum și a celor pe care reclamantul le-a făcut sub presupusă presiune, atât în cursul fazei de anchetă preliminară, Curtea constată că reclamantul nu a formulat plângeri în fața Curții de Cassare.

În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea căilor interne de recurs. 18. În ceea ce privește plângerea reclamantului privind restricția sistemică impusă la dreptul său la un avocat și utilizarea de către instanța de judecată a declarațiilor pe care le-a făcut fără ca un avocat să fie prezent în cursul fazei de anchetă preliminară, Curtea constată că a examinat deja o obiecție similară în Halil Kaya c. Turcia (n. 22922/03, §§§ 14, 22 septembrie 2009) și a respins-o, constatând că restricția impusă la dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 3842 și că se aplicăa oricui deținut în custodie de poliție în legătură cu o infracțiune care intră sub jurisdicția instanțelor de securitate de stat.

Prin urmare, Curtea respinge motivul guvernului de neepuizare în ceea ce privește această plângere. 19. Curtea constată că această plângere nu este inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne în sensul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenție. Reclamantul s-a plâns că a fost privat de asistență juridică în cursul fazei de anchetă preliminară și că declarațiile sale furnizate în absența unui avocat au fost utilizate de instanța de judecată pentru a-l condamna. 21. Guvernul a susținut că, în condamnarea reclamantului, instanța internă nu se bazase doar pe declarațiile sale date în absența unui avocat, ci și pe alte dovezi, cum ar fi materialele de fabricare de bombe care au fost confiscate din casa sa și documentele organizaționale găsite pe el în timpul arestării sale.

Prin urmare, declarațiile reclamantului nu erau dovezile exclusive sau decisive asupra cărora s-a bazat condamnarea. În consecință, Guvernul a susținut că absența unui avocat în timp ce reclamantul a fost în custodie de poliție nu a prevenit în mod ireversibil echitatea generală a procedurii. Evaluarea Curții 22. În ceea ce privește plângerea reclamantului cu privire la restricția sistemică impusă la dreptul său la un avocat și utilizarea ulterioară de către instanța de judecată a dovezilor pe care le-a dat-o în timp ce era în custodie de poliție în absența unui avocat, Curtea observă că în Beuze c. Belgia ([GC], nr. 71409/10, 9 noiembrie 2018), acesta a afirmat că testul clarificat în Ibrahim și alții c. Regatul Unit ([GC], nr. 50541/08 și altele 3, 13 septembrie 2016) ar trebui să se aplice, de asemenea, în cazurile în care restricția privind dreptul reclamantului la un avocat rezultă din dispozițiile statutare și, prin urmare, a fost sistemică.

Prin urmare, Curtea trebuie să examineze următoarele factori atunci când se confruntă cu astfel de plângeri: (i) dacă există o restricție asupra dreptului la un avocat; (ii) dacă există motive convingătoare pentru restricție; și (iii) dacă procedura în ansamblu era corectă.

23. Curtea a examinat deja aceeași întrebare juridică și a constatat încălcări ale articolului 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție în o serie de cazuri împotriva Turciei, atât înainte, cât și după hotărârea menționată anterior în Ibrahim și alții (pentru abordarea Curții înainte de Ibrahim și alții , a se vedea Salduz , citat mai sus; İrmak c. Turcia nr. 20564/10, 12 ianuarie 2016; İbrahim Öztürk v. Turcia , nr. 16500/04, 17 februarie 2009; Ditaban c. Turcia , nr. 69006/01, 14 aprilie 2009; Halil Kaya a citat mai sus Eraslan și alții c. Turcia , nr. 59653/00, 6 octombrie 2009; și Galip Doğru c. Turcia , nr. 36001/06, 28 aprilie 2015; pentru abordarea Curții după Ibrahim și alții , a se vedea Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07, 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05 , 13 martie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018). 24. În plus, Curtea consideră că, în cazul în care a fost identificat un defect de procedură, în primul rând, instanța internă face obiectul unei evaluări privind dacă deficitul de procedură a fost remediat în cursul procedurii care au urmat,

lipsa unei evaluări în acest sens fiind în sine prima facie incompatibil cu cerințele unui proces echitabil în conformitate cu art. 6 din Convenție. În lipsa unei astfel de evaluări, Curtea trebuie totuși să își facă propria decizie.

Cu toate acestea, guvernul va demonstra în mod convingător de ce, în mod excepțional și în circumstanțele specifice ale cauzei, Echitatea generală a procedurii penale nu a fost ireversibil prejudecată de restricția privind accesul la un avocat (a se vedea Ibrahim și alții , citată mai sus § 265 și Beuze , citată mai sus § 145). 25. În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea constată că accesul reclamantului la un avocat a fost restricționat în temeiul Legii nr. 3842 și a fost, ca astfel, o restricție sistemică aplicabilă la momentul arestării sale (a se vedea Salduz , citat mai sus § 56). 26. Curtea reiterează că restricțiile privind accesul la un avocat pentru motive convingătoare la etapa preliminară trebuie să fie permise numai în circumstanțe excepționale, trebuie să fie de natură temporară și să se bazeze pe o evaluare individuală a circumstanțelor specifice ale cazului.

Reafirmând că existența unor circumstanțe excepționale care îndeplinesc cerințele de fond de motive convingătoare nu furnizează în mod automat justificarea adecvată pentru limitarea accesului suspecților la consiliere juridică, Curtea remarcă că o restricție legală a tipului descris în alineatul anterior, care exclude orice evaluare individuală, nu poate rezista la control în ceea ce privește cerințele procedurale ale conceptului de „discriminații care comportă” (a se vedea În plus, Guvernul nu a stabilit nici motive convingătoare, iar Curtea nu este obligată să stabilească astfel de circumstanțe ale propunerii sale (a se vedea Beuze , citată mai sus § 163). Prin urmare, Curtea consideră că în acest caz nu există motive convingătoare pentru a restricționa dreptul reclamantului la un avocat în timp ce este în custodie de poliție.

27. Curtea remarcă că, deși reclamantul, interogat de către judecător, a respins declarațiile de incriminare pe care le-a făcut poliției la 9 aprilie 1994, instanța de judecată nu a examinat nici admisibilitatea dovezilor furnizate de către solicitant în absența unui avocat, nici a circumstanțelor în care aceste declarații au fost formulate înainte de a le utiliza pentru asigurarea condamnării sale (a se vedea Beuze , citat mai sus §§ 171-74 , în cazul în care Curtea a susținut că această examinare se află în inima celei de-a doua faze a testului prevăzut în Salduz și Ibrahim și alții , ambele menționate mai sus , Mehmet Duman , citat mai sus § 41 , Ömer Güner , citat mai sus § 36 , Canșad și alții , citat mai sus § 44 , Girișen , citat mai sus § 60, İzzet Çelik , citat mai sus § 38 și Bayram Koç , citat mai sus § 23). În mod similar, Curtea de Cassare a abordat această chestiune în mod formalist și nu a reușit să remedieze această deficiență.

Deși guvernul a susținut că instanța internă nu se bazase doar pe declarațiile reclamantului date în absența unui avocat, ci și pe alte dovezi, cum ar fi materialele care au fost confiscate din casa sa și documentele organizaționale găsite pe el în timpul arestării sale, Curtea observă că guvernul nu a stabilit o legătură rezonabilă între actele care fac parte din condamnarea sa și acele elemente de probă. Prin urmare, Guvernul nu a demonstrat că absența asistenței juridice în etapa inițială a anchetei, în mod excepțional și în circumstanțele specifice ale cauzei, nu a prevenit în mod irreversibil drepturile reclamantului în materie de apărare. 28. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § § § 1 și 3 litera (c) din Convenție.

APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 30. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înălțimei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” 31. Reclamantul a solicitat 50.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material, susținând că viața sa privată și de muncă au fost distruse. 32. Reclamantul a solicitat în continuare 50.000 EUR în ceea ce privește daunele nepecuniare și 10.000 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile. 33. Guvernul a contestat aceste afirmații. 34. Curtea respinge afirmația în ceea ce privește prejudiciu material, deoarece nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele pecuniare presupuse.

De asemenea, respinge reclamația pentru costuri și cheltuieli, deoarece reclamantul nu a prezentat nicio dovadă documentară în sprijinul acestei cereri. 35. În ceea ce privește daunele nepecuniare, Curtea consideră că constatarea unei încălcări a articolului 6 § § 1 și a articolului 3 litera (c) din Convenție în cazul instantaneu constituie o satisfacție suficientă, având în vedere posibilitatea prevăzută în art. 311 din Codul de Procedință Penală privind deschiderea procedurii interne în cazul în care Curtea constată o încălcare a Convenției. Prin urmare, aceasta nu face nicio atribuire în temeiul acestui șef.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, Declarații plângerea în temeiul articolului 6 § § § 1 și 3 litera (c) din Convenție privind restricția sistemică impusă dreptului reclamantului la un avocat în cursul fazei de anchetă preliminară și utilizarea de către instanțele interne a declarațiilor pe care le-a făcut în absența unui avocat admisibil și a restului cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § § § 1 și 3 litera (c) din Convenție; consideră că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru daunele nepecuniare suportate de solicitant; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. 2 și 3 din Regulamentul de procedură.

Hasan Bakırcı Carlo Ranzoni Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF TANDOĞAN v. TURKEY (Application no. 27300/12) JUDGMENT STRASBOURG 13 July 2021 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Tandoğan v. Turkey, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Carlo Ranzoni, President, Valeriu Grițco, Marko Bošnjak, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 27300/12) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Kenan Tandoğan (“the applicant”), on 16 April 2012; the decision to give notice to the Turkish Government (“the Government”); the parties’ observations; Having deliberated in private on 22 June 2021, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: INTRODUCTION

RELEVANT LEGAL FRAMEWORK

12. A description of the relevant domestic law concerning the right of access to a lawyer may be found in Salduz v. Turkey ([GC] no. 36391/02, §§ 27-31, ECHR 2008). THE LAW

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 §§ 1

and 3 (c)

OF THE CONVENTION

13. The applicant alleged that he had been denied legal assistance during the preliminary investigation stage. He further alleged that he had been convicted on the basis of the statements he and his co-accused had made in the absence of a lawyer and under duress during the preliminary investigation stage.

APPLICATION OF ARTICLE

41 OF THE CONVENTION

30. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”