CASE OF TANDOĞAN v. TURKEY

CASE OF TANDOĞAN v. TURKEY (CtEDO, 2021)

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE TANDO îi poate face obiectul revizuirii editoriale. În cazul Tandoğan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), în calitate de comitet compus din: Carlo Ranzoni, președinte, Valeriu Grițco, Marko Bošnjak, judecători și Hasan Bakırcı, Registrul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (n. 27300/12) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Kenan Tandoğan („reclamantul”), la 16 aprilie 2012; hotărârea de a anunța guvernul turc („ Guvernul”); Observațiile părților; după deliberarea în particular la 22 iunie 2021, pronunță următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: INTRODUCȚIE Cazul se referă la presupusa nedreptate a procedurii penale împotriva reclamantului din cauza restricției sistemice impuse asupra dreptului său la un avocat care rezultă din Legea nr. 3842 și la utilizarea ulterioară de către instanța de judecată, în condamnarea reclamantului, a declarațiilor pe care el și F.G. le-au acuzat în absența unui avocat. Reclamantul s-a născut în 1976 și trăiește la Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl M. Dikan , un avocat practicant la Istanbul. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 martie 1994, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție din Biroul Anti-Terrorist al Direcției de Securitate din Istanbul în legătură cu o operațiune efectuată împotriva unei organizații ilegale, și anume Dev Sol (Stânga Revoluționară). El a fost acuzat că a comis anumite infracțiuni care intră sub jurisdicția instanțelor de securitate a statului. Apoi, reclamantul a formulat declarații incriminatorii la poliție în absența unui avocat cu privire, în special, la implicarea sa în uciderea a trei ofițeri de poliție. La 9 aprilie 1994, reclamantul a fost adus în fața procurorului public. El și-a exercitat dreptul de a rămâne tăcut, declarând că nu a vrut să dea nici o declarație. În aceeași zi, reclamantul a fost interogat de către judecătorul de investigare în absența unui avocat. Reclamantul a respins declarațiile pe care le-a făcut poliției și a refuzat acuzațiile împotriva lui. La sfârșitul audierii, el a fost retras în custodie. La 22 noiembrie 1993, F.G. a făcut declarații incriminatorii în legătură cu reclamantul la poliție în absența unui avocat. La 27 octombrie 2004, Curtea din Istanbul Assize a achitat F.G. de uciderea a trei ofițeri de poliție din cauza unor dovezi insuficiente. În hotărârea motivată, Curtea din Istanbul Assize a subliniat că nu există dovezi, cu excepția declarațiilor incriminatorii F.G. au făcut poliției. La 2 mai 1994, procurorul de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus un proiect de pronunțare împotriva reclamantului împreună cu alte douăzeci de co-accusări. Procurorul a acuzat reclamantul de a încerca să submineze ordinea constituțională prin forță, în temeiul articolului 146 din fostul Cod Penal, din motive, în special, de implicarea sa în uciderea a trei ofițeri de poliție. 10. La 7 iulie 1994, la prima audiere din acest caz, reclamantul a dat în persoană dovezi și a refuzat acuzațiile împotriva lui. Când a fost întrebat de declarațiile sale în fața poliției, reclamantul le-a refuzat. 11. La 25 decembrie 2009, Curtea din Istanbul a constatat că reclamantul a fost vinovat în temeiul articolului 146 din fostul Cod Penal de a încerca să submineze ordinea constituțională prin forță și l-a condamnat la șaisprezece ani și opt luni de închisoare. În acest sens, instanța s-a bazat, printre altele, pe La 23 septembrie 2011, Curtea de cassare a susținut hotărârea instanței de primă instanță. ARTICOLUL 12 ARTICOLUL II . O descriere a legislației interne relevante privind dreptul de acces la un avocat poate fi găsită în Salduz v. Turcia ([GC] nr. 36391/02, §§§ 27-31, CEDO 2008). DREPTUL ARTICOLUL 6 § § § § § 1 și § 3 litera (c) ARTICOLUL 13 ALLEGULUI 13. Reclamantul a afirmat că i s-a refuzat asistența juridică în cursul fazei de anchetă preliminară. El a afirmat, în plus, că a fost condamnat pe baza declarațiilor pe care le-a făcut el și a coacusat-o în absența unui avocat și sub presiune în cursul fazei de anchetă preliminară. 14. Curtea va examina această plângere în temeiul articolului 6 § § § 1 și al 3-lea litera (c) din Convenție, care scrie după cum urmează: „1. În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de [a] tribunal ... Oricine acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistența juridică, să fie acordată gratuit atunci când interesele justiției așa cere. ...” Admisibilitate 15. Guvernul a susținut că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne în ceea ce privește plângerile sale, deoarece a depus o cerere care indică intenția sa de a face apel împotriva hotărârii instanței interne de 25 de judecată. Decembrie 2009, dar nici el nici avocatul său nu au prezentat un aviz de recurs detaliat. Prin urmare, recursul său în fața Curții de Cassare nu a conținut nici o plângere în ceea ce privește faptul că el și coacusul său au fost negate asistența unui avocat atunci când a formulat declarații la poliție. Astfel, plângerea a trebuit respinsă pentru neepuizarea recourslor interne 16. Reclamantul a susținut că a epuizat toate căile de recurs interne disponibile înainte de a depune prezenta cerere. 17. În ceea ce privește plângerile referitoare la utilizarea declarațiilor pe care F.G. efectuată sub presupusă presiune și în absența unui avocat, precum și a celor pe care reclamantul le-a făcut sub presupusă presiune, atât în cursul fazei de anchetă preliminară, Curtea constată că reclamantul nu a formulat plângeri în fața Curții de Cassare. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea căilor interne de recurs. 18. În ceea ce privește plângerea reclamantului privind restricția sistemică impusă la dreptul său la un avocat și utilizarea de către instanța de judecată a declarațiilor pe care le-a făcut fără ca un avocat să fie prezent în cursul fazei de anchetă preliminară, Curtea constată că a examinat deja o obiecție similară în Halil Kaya c. Turcia (n. 22922/03, §§§ 14, 22 septembrie 2009) și a respins-o, constatând că restricția impusă la dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 3842 și că se aplicăa oricui deținut în custodie de poliție în legătură cu o infracțiune care intră sub jurisdicția instanțelor de securitate de stat. Prin urmare, Curtea respinge motivul guvernului de neepuizare în ceea ce privește această plângere. 19. Curtea constată că această plângere nu este inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne în sensul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenție. Reclamantul s-a plâns că a fost privat de asistență juridică în cursul fazei de anchetă preliminară și că declarațiile sale furnizate în absența unui avocat au fost utilizate de instanța de judecată pentru a-l condamna. 21. Guvernul a susținut că, în condamnarea reclamantului, instanța internă nu se bazase doar pe declarațiile sale date în absența unui avocat, ci și pe alte dovezi, cum ar fi materialele de fabricare de bombe care au fost confiscate din casa sa și documentele organizaționale găsite pe el în timpul arestării sale. Prin urmare, declarațiile reclamantului nu erau dovezile exclusive sau decisive asupra cărora s-a bazat condamnarea. În consecință, Guvernul a susținut că absența unui avocat în timp ce reclamantul a fost în custodie de poliție nu a prevenit în mod ireversibil echitatea generală a procedurii. Evaluarea Curții 22. În ceea ce privește plângerea reclamantului cu privire la restricția sistemică impusă la dreptul său la un avocat și utilizarea ulterioară de către instanța de judecată a dovezilor pe care le-a dat-o în timp ce era în custodie de poliție în absența unui avocat, Curtea observă că în Beuze c. Belgia ([GC], nr. 71409/10, 9 noiembrie 2018), acesta a afirmat că testul clarificat în Ibrahim și alții c. Regatul Unit ([GC], nr. 50541/08 și altele 3, 13 septembrie 2016) ar trebui să se aplice, de asemenea, în cazurile în care restricția privind dreptul reclamantului la un avocat rezultă din dispozițiile statutare și, prin urmare, a fost sistemică. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze următoarele factori atunci când se confruntă cu astfel de plângeri: (i) dacă există o restricție asupra dreptului la un avocat; (ii) dacă există motive convingătoare pentru restricție; și (iii) dacă procedura în ansamblu era corectă. 23. Curtea a examinat deja aceeași întrebare juridică și a constatat încălcări ale articolului 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție în o serie de cazuri împotriva Turciei, atât înainte, cât și după hotărârea menționată anterior în Ibrahim și alții (pentru abordarea Curții înainte de Ibrahim și alții , a se vedea Salduz , citat mai sus; İrmak c. Turcia nr. 20564/10, 12 ianuarie 2016; İbrahim Öztürk v. Turcia , nr. 16500/04, 17 februarie 2009; Ditaban c. Turcia , nr. 69006/01, 14 aprilie 2009; Halil Kaya a citat mai sus Eraslan și alții c. Turcia , nr. 59653/00, 6 octombrie 2009; și Galip Doğru c. Turcia , nr. 36001/06, 28 aprilie 2015; pentru abordarea Curții după Ibrahim și alții , a se vedea Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07, 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05 , 13 martie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018). 24. În plus, Curtea consideră că, în cazul în care a fost identificat un defect de procedură, în primul rând, instanța internă face obiectul unei evaluări privind dacă deficitul de procedură a fost remediat în cursul procedurii care au urmat, lipsa unei evaluări în acest sens fiind în sine prima facie incompatibil cu cerințele unui proces echitabil în conformitate cu art. 6 din Convenție. În lipsa unei astfel de evaluări, Curtea trebuie totuși să își facă propria decizie. Cu toate acestea, guvernul va demonstra în mod convingător de ce, în mod excepțional și în circumstanțele specifice ale cauzei, Echitatea generală a procedurii penale nu a fost ireversibil prejudecată de restricția privind accesul la un avocat (a se vedea Ibrahim și alții , citată mai sus § 265 și Beuze , citată mai sus § 145). 25. În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea constată că accesul reclamantului la un avocat a fost restricționat în temeiul Legii nr. 3842 și a fost, ca astfel, o restricție sistemică aplicabilă la momentul arestării sale (a se vedea Salduz , citat mai sus § 56). 26. Curtea reiterează că restricțiile privind accesul la un avocat pentru motive convingătoare la etapa preliminară trebuie să fie permise numai în circumstanțe excepționale, trebuie să fie de natură temporară și să se bazeze pe o evaluare individuală a circumstanțelor specifice ale cazului. Reafirmând că existența unor circumstanțe excepționale care îndeplinesc cerințele de fond de motive convingătoare nu furnizează în mod automat justificarea adecvată pentru limitarea accesului suspecților la consiliere juridică, Curtea remarcă că o restricție legală a tipului descris în alineatul anterior, care exclude orice evaluare individuală, nu poate rezista la control în ceea ce privește cerințele procedurale ale conceptului de „discriminații care comportă” (a se vedea În plus, Guvernul nu a stabilit nici motive convingătoare, iar Curtea nu este obligată să stabilească astfel de circumstanțe ale propunerii sale (a se vedea Beuze , citată mai sus § 163). Prin urmare, Curtea consideră că în acest caz nu există motive convingătoare pentru a restricționa dreptul reclamantului la un avocat în timp ce este în custodie de poliție. 27. Curtea remarcă că, deși reclamantul, interogat de către judecător, a respins declarațiile de incriminare pe care le-a făcut poliției la 9 aprilie 1994, instanța de judecată nu a examinat nici admisibilitatea dovezilor furnizate de către solicitant în absența unui avocat, nici a circumstanțelor în care aceste declarații au fost formulate înainte de a le utiliza pentru asigurarea condamnării sale (a se vedea Beuze , citat mai sus §§ 171-74 , în cazul în care Curtea a susținut că această examinare se află în inima celei de-a doua faze a testului prevăzut în Salduz și Ibrahim și alții , ambele menționate mai sus , Mehmet Duman , citat mai sus § 41 , Ömer Güner , citat mai sus § 36 , Canșad și alții , citat mai sus § 44 , Girișen , citat mai sus § 60, İzzet Çelik , citat mai sus § 38 și Bayram Koç , citat mai sus § 23). În mod similar, Curtea de Cassare a abordat această chestiune în mod formalist și nu a reușit să remedieze această deficiență. Deși guvernul a susținut că instanța internă nu se bazase doar pe declarațiile reclamantului date în absența unui avocat, ci și pe alte dovezi, cum ar fi materialele care au fost confiscate din casa sa și documentele organizaționale găsite pe el în timpul arestării sale, Curtea observă că guvernul nu a stabilit o legătură rezonabilă între actele care fac parte din condamnarea sa și acele elemente de probă. Prin urmare, Guvernul nu a demonstrat că absența asistenței juridice în etapa inițială a anchetei, în mod excepțional și în circumstanțele specifice ale cauzei, nu a prevenit în mod irreversibil drepturile reclamantului în materie de apărare. 28. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § § § 1 și 3 litera (c) din Convenție. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 30. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înălțimei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” 31. Reclamantul a solicitat 50.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material, susținând că viața sa privată și de muncă au fost distruse. 32. Reclamantul a solicitat în continuare 50.000 EUR în ceea ce privește daunele nepecuniare și 10.000 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile. 33. Guvernul a contestat aceste afirmații. 34. Curtea respinge afirmația în ceea ce privește prejudiciu material, deoarece nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele pecuniare presupuse. De asemenea, respinge reclamația pentru costuri și cheltuieli, deoarece reclamantul nu a prezentat nicio dovadă documentară în sprijinul acestei cereri. 35. În ceea ce privește daunele nepecuniare, Curtea consideră că constatarea unei încălcări a articolului 6 § § 1 și a articolului 3 litera (c) din Convenție în cazul instantaneu constituie o satisfacție suficientă, având în vedere posibilitatea prevăzută în art. 311 din Codul de Procedință Penală privind deschiderea procedurii interne în cazul în care Curtea constată o încălcare a Convenției. Prin urmare, aceasta nu face nicio atribuire în temeiul acestui șef. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, Declarații plângerea în temeiul articolului 6 § § § 1 și 3 litera (c) din Convenție privind restricția sistemică impusă dreptului reclamantului la un avocat în cursul fazei de anchetă preliminară și utilizarea de către instanțele interne a declarațiilor pe care le-a făcut în absența unui avocat admisibil și a restului cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § § § 1 și 3 litera (c) din Convenție; consideră că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru daunele nepecuniare suportate de solicitant; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Carlo Ranzoni Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

TANDOĞAN v. TURKEY

(Application no. 27300/12)

JUDGMENT

STRASBOURG

13 July 2021

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Tandoğan v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Carlo Ranzoni,

President,

Valeriu Grițco,

Marko Bošnjak,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the application (no. 27300/12) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Kenan Tandoğan (“the applicant”), on 16 April 2012;

the decision to give notice to the Turkish Government (“the Government”);

the parties’ observations;

Having deliberated in private on 22 June 2021,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

INTRODUCTION

1.

The case concerns the alleged unfairness of the criminal proceedings against the applicant on account of the systemic restriction imposed on his right to a lawyer stemming from Law no. 3842 and the subsequent use by the trial court, in convicting the applicant, of statements that he and his co

‑

accused F.G. had made in the absence of a lawyer.

THE FACTS

2.

The applicant was born in 1976 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Mr

M. Dikan

, a lawyer practising in Istanbul.

3.

The Government were represented by their Agent.

4.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

5.

On 31 March 1994 the applicant was arrested by police officers from the Anti-Terrorist Branch of the Istanbul Security Directorate in connection with an operation conducted against an illegal organisation,

namely Dev

‑

Sol (Revolutionary Left).

He was accused of having committed certain offences falling within the jurisdiction of the State security courts. Subsequently, the applicant made incriminatory statements to the police in the absence of a lawyer concerning, in particular, his involvement in the killing of three police officers.

6.

On 9 April 1994 the applicant was brought before the public prosecutor. He exercised his right to remain silent, stating that he did not wish to give any statement.

7.

On the same day, the applicant was questioned by the investigating judge in the absence of a lawyer. The applicant rejected the statements he had made to the police and denied the charges against him. At the end of the hearing, he was remanded in custody.

8.

On 22 November 1993 a co-accused, F.G., made incriminatory statements in respect of the applicant to the police in the absence of a lawyer. On 27 October 2004 the Istanbul Assize Court acquitted F.G. of the killing of three police officers owing to insufficient evidence. In its reasoned judgment, the Istanbul Assize Court emphasised that there was no evidence, except for the incriminatory statements F.G. had made to the police.

9.

On 2 May 1994 the public prosecutor at the Istanbul State Security Court filed a bill of indictment against the applicant together with twenty other co-accused. The prosecutor charged the applicant with attempting to undermine the constitutional order by force under Article 146 of the former Criminal Code on the grounds, in particular, of his involvement in the killing of three police officers.

10.

On 7 July 1994, at the first hearing in the case, the applicant gave evidence in person and denied the charges against him. When asked about his statements before the police, the applicant denied them.

11.

On 25 December 2009 the Istanbul Assize Court found the applicant guilty under Article 146 of the former Criminal Code of attempting to undermine the constitutional order by force and sentenced him to sixteen years and eight months’ imprisonment. In this respect, the court relied on,

inter alia

, the statements the applicant and his co-accused had made in the absence of a lawyer. On 23 September 2011 the Court of Cassation upheld the first-instance court’s judgment.

RELEVANT LEGAL FRAMEWORK

12.

A description of the relevant domestic law concerning the right of access to a lawyer may be found in

Salduz v. Turkey

([GC] no.

36391/02, §§

27-31, ECHR 2008).

THE LAW

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 §§ 1

and 3 (c)

OF THE CONVENTION

13.

The applicant alleged that he had been denied legal assistance during the preliminary investigation stage. He further alleged that he had been convicted on the basis of the statements he and his co-accused had made in the absence of a lawyer and under duress during the preliminary investigation stage.

14.

The Court will examine this complaint under Article 6 §§ 1 and 3

(c) of the Convention, which read as follows:

“1.

In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by [a] tribunal ...

3.

Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights:

...

(c)

to defend himself in person or through legal assistance of his own choosing or, if he has not sufficient means to pay for legal assistance, to be given it free when the interests of justice so require.

...”

Admissibility

15.

The Government argued that the applicant had failed to exhaust domestic remedies in respect of his complaints, as he had filed a petition indicating his intention to appeal against the domestic court’s judgment of 25

December 2009, but neither he nor his lawyer had submitted a detailed notice of appeal. As a result, his appeal before the Court of Cassation had contained no complaint to the effect that he and his co-accused had been denied the assistance of a lawyer when making statements to the police. Thus, the complaint had to be rejected for non-exhaustion of domestic remedies

16.

The applicant argued that he had exhausted all domestic remedies available to him before lodging the present application.

17.

As regards the complaints concerning the use of the statements that F.G. made under alleged duress and in the absence of a lawyer as well as those that the applicant had made under alleged duress, both in the course of the preliminary investigation stage, the Court notes that the applicant failed to raise those complaints before the Court of Cassation. It follows that this part of the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

18.

With regard to the applicant’s complaint concerning the systemic restriction imposed on his right to a lawyer and the use by the trial court of the statements he had made without a lawyer being present in the course of the preliminary investigation stage, the Court notes that it has already examined a similar objection in

Halil Kaya

v. Turkey

(no.

22922/03, §§

13

‑

14, 22 September 2009) and dismissed it, finding that the restriction imposed on the applicant’s right of access to a lawyer had been in accordance with section 31 of Law no. 3842, and that it had applied to anyone held in police custody in connection with an offence falling under the jurisdiction of the State security courts. The Court therefore dismisses the Government’s plea of non-exhaustion in respect of this complaint.

19.

The Court notes that this complaint is not inadmissible for non-exhaustion of domestic remedies within the meaning of Article 35 §§

1 and

4 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

1.

The parties’ submissions

20.

The applicant complained that he had been deprived of legal assistance during the preliminary investigation stage and that his statements given in the absence of a lawyer had been used by the trial court to convict him.

21.

The Government submitted that, in convicting the applicant, the domestic courts had not only relied on his statements given in the absence of a lawyer, but also on other evidence, such as bomb-making materials that had been seized from his house and organisational documents found on him during his arrest. Therefore, the applicant’s statements were not the sole or decisive evidence upon which his conviction had been based. Accordingly, the Government contended that the absence of a lawyer while the applicant was in police custody had not irretrievably prejudiced the overall fairness of the proceedings.

2.

The Court’s assessment

22.

As regards the applicant’s complaint regarding the systemic restriction imposed on his right to a lawyer and the subsequent use by the trial court of the evidence he had given while in police custody in the absence of a lawyer, the Court observes that in

Beuze v. Belgium

([GC], no.

71409/10, 9 November 2018), it affirmed that the test clarified in

Ibrahim and Others v. the United Kingdom

([GC], nos. 50541/08 and 3

others, 13 September 2016) should also be applied in cases where the restriction on the applicant’s right to a lawyer stemmed from the statutory provisions and was hence systemic. Thus, the Court must examine the following factors when faced with such complaints: (i) whether there was a restriction on the right to a lawyer; (ii) whether there were compelling reasons for the restriction; and (iii) whether the proceedings as a whole were fair.

23.

The Court has already examined the same legal question and found violations of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention in a number of cases against Turkey, both before and after the above-mentioned judgment in

Ibrahim and Others

(for the Court’s approach prior to

Ibrahim and Others

, see

Salduz

, cited above;

İrmak v. Turkey

,

no. 20564/10, 12 January 2016;

İbrahim Öztürk v. Turkey

, no. 16500/04, 17 February 2009;

Ditaban v.

Turkey

, no. 69006/01, 14 April 2009;

Halil Kaya

,

cited above

;

Eraslan and Others v. Turkey

, no. 59653/00, 6 October 2009; and

Galip Doğru v.

Turkey

, no. 36001/06, 28 April 2015; for the Court’s approach following

Ibrahim and Others

, see

Bayram Koç v. Turkey

, no. 38907/09, 5

September 2017;

İzzet Çelik v. Turkey

, no. 15185/05, 23 January 2018;

Girișen v.

Turkey

, no. 53567/07, 13 March 2018;

Canșad and Others v.

Turkey

, no.

7851/05, 13 March 2018;

Ömer Güner v. Turkey

, no.

28338/07, 4

September 2018;

Mehmet Duman v. Turkey

, no. 38740/09, 23

October 2018).

24.

Moreover, the Court considers that where a procedural defect has been identified, it falls to the domestic courts in the first place to carry out an assessment as to whether the procedural shortcoming has been remedied in the course of the ensuing proceedings, the lack of an assessment to that effect in itself being

prima facie

incompatible with the requirements of a fair trial in accordance with Article 6 of the Convention. In the absence of any such assessment, the Court must nevertheless make its own determination. However, the onus will be on the Government to demonstrate convincingly why,

exceptionally and in the specific circumstances of the case,

the overall fairness of the criminal proceedings was not irretrievably prejudiced by the restriction on access to a lawyer (see

Ibrahim and Others

, cited above, §

265, and

Beuze

, cited above, § 145).

25.

Turning to the circumstances of the present case, the Court notes that the applicant’s access to a lawyer was restricted pursuant to Law no.

3842 and was, as such, a systemic restriction applicable at the time of his arrest (see

Salduz

, cited above, § 56).

26.

The Court reiterates that restrictions on access to a lawyer for compelling reasons at the pre-trial stage are permitted only in exceptional circumstances, must be of a temporary nature and must be based on an individual assessment of the particular circumstances of the case. Reiterating that the existence of exceptional circumstances which satisfy the substantive requirement of compelling reasons does not automatically provide adequate justification for limiting suspects’ access to legal advice, the Court notes that a statutory restriction of the kind described in the above paragraph, which excludes any individual assessment, cannot stand up to scrutiny in relation to the procedural requirements of the concept of “compelling reasons” (see

Beuze

, cited above, §§ 138 and 142). Furthermore, the Government have not established any compelling reasons either, and it is not for the Court to ascertain such circumstances of its own motion (see

Beuze

, cited above, §

163). Hence, the Court considers that in the present case there were no compelling reasons to restrict the applicant’s right to a lawyer while in police custody.

27.

The Court notes that although the applicant, when questioned by the investigating judge, had rejected the incriminating statements he had made to the police on 9 April 1994, the trial court examined neither the admissibility of the evidence given by the applicant in the absence of a lawyer nor the circumstances in which those statements had been given before using them in securing his conviction (see

Beuze

, cited above, §§

171-74, where the Court held that this examination lay at the heart of the second stage of the test set out in

Salduz

and

Ibrahim and Others

, both cited above;

Mehmet Duman

, cited above, § 41;

Ömer Güner

, cited above, §

36;

Canșad and Others

, cited above § 44;

Girișen

, cited above, § 60;

İzzet Çelik

, cited above, § 38; and

Bayram Koç

, cited above, § 23). Likewise, the Court of Cassation dealt with this issue in a formalistic manner and failed to remedy this shortcoming. Even though the Government submitted that the domestic courts had not only relied on the applicant’s statements given in the absence of a lawyer, but also on other evidence such as bomb-making materials that had been seized from his house and organisational documents found on him during his arrest, the Court observes that the Government failed to establish a reasonable link between the acts forming part of his conviction and those pieces of evidence. Therefore,

the Government have not demonstrated that the absence of legal assistance at the initial stage of the investigation, exceptionally and in the specific circumstances of the case, did not irretrievably prejudice the applicant’s defence rights.

28.

The foregoing considerations are sufficient for the Court to conclude that the overall fairness of the criminal proceedings against the applicant was prejudiced to an extent that is incompatible with Article 6 of the Convention.

29.

Accordingly, there has been a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention.

APPLICATION OF ARTICLE

41 OF THE CONVENTION

30.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

31.

The applicant claimed 50,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage, asserting that his private and working life had been ruined.

32.

The applicant further claimed EUR 50,000 in respect of non-pecuniary damage and EUR 10,000 in respect of costs and expenses.

33.

The Government contested those claims.

34.

The Court rejects the claim in so far as it concerns pecuniary damage, as it finds no causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged. It also dismisses the claim for costs and expenses, as the applicant submitted no documentary proof in support of that claim.

35.

As for the non-pecuniary damage, the Court considers that the finding of a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention in the instant case constitutes sufficient just satisfaction given the possibility under Article

311 of the Code of Criminal Procedure of having the domestic proceedings reopened in the event that the Court finds a violation of the Convention. It therefore makes no award under this head.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Declares

the complaint under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention concerning the systemic restriction imposed on the applicant’s right to a lawyer during the preliminary investigation stage and the use by the domestic courts of the statements he had made in the absence of a lawyer admissible and the remainder of the application inadmissible;

Holds

that there has been a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention;

Holds

that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicant;

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 13 July 2021, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Hasan Bakırcı

Carlo Ranzoni

Deputy Registrar

President