CASE OF BIO FARMLAND BETRIEBS S.R.L. v. ROMANIA

Societatea reclamantă susține că, încălcând art. 6 § 1 din Convenție, curtea de apel, care s-a pronunțat în ultimă instanță, a respins cererea acesteia de sesizare cu titlu preliminar a Curții de Jus tiție a Uniunii Europene (CJUE), fără să își motiveze refuzul. ÎN FAPT

Societatea reclamantă a fost înființată în 2005 ș i are sediul în Firiteaz. Aceasta a fost reprezentată de M. Galanton, avocată în București.

Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna O. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe .

Obiectul de activitate al societății reclamante este cultivarea cerealelor , a plantelor leguminoase ș i a plantelor producătoare de semințe (oleaginoase) .

În 2011, societatea în cauză a solicitat sprijin pentru dezvoltare rurală din partea Agenției de Plăți ș i Intervenție pentru Agricultură („APIA”) din București, pentru a avea acces la plățile pentru agromediu acordate de Fondul 1 H OTĂRÂREA

În 2012, societatea reclamantă ș i-a reiterat cererea de ajutor referitor la plățile pentru agromediu acordate în temeiul articolului 36 litera (a) punctul (iv), coroborat cu articolul 39 din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005. În cererea formulată în 2012, societatea reclamantă a declarat suprafețe mai mici decât cele declarate în 2011 pentru anumite parcele de teren pentru care semnase angajamentul de agromediu în 2011.

La 4 decembrie 2012, APIA Arad a emis împotriva societății reclamante o așa - numită decizie de plată cu sancțiuni multianuale. Prin această decizie, întemeiată pe Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 161/2012 al Ministrului Agriculturii ș i Dezvoltării Rurale („Ordinul nr. 161/2012”), societății reclamante i s-a aplicat sancțiunea „cod 3”, care prevedea o reducere cu 50 % din valoarea sprijinului obținut în cadrul programului de finanțare.

Printr-o notă din 6 martie 2013, APIA Arad a respins recursul grațios formulat de societatea reclamantă împotriva deciziei din 4 decembrie 2012. Din această notă reieșea că societatea în cauză fusese sancționată pentru nerespectarea angajamentului său de agromediu încheiat în 2011, corespunzător pachetului 5.1, potrivit căruia aceasta trebuia să respecte condițiile legate de Sistemul Integrat de Administrare ș i Control pentru o perioadă de cinci ani.

La 30 mai 2013, societatea reclamantă a sesizat Curtea de Apel Timișoara („curtea de apel”) cu o acțiune în contencios administrativ împotriva Ministerului Agriculturii ș i Dezvoltării Rurale, împotriva APIA București ș i APIA Arad, în vedere a anulării părții din decizia din 4 decembrie 2012 referitoare la sancțiunea corespunzătoare unei reduceri cu 50% a ajutorului de sprijin. Societatea reclamantă a invocat cu titlu preliminar excepția nulității deciziei, susținând că aceasta nu era motivată.

În ceea ce privește fondul cauzei, societatea reclamantă a susținut că nedeclararea, pentru un anumit an, a anumitor suprafețe de teren ca având aceeași dimensiune precum cele menționate în angajamentul de agromediu nu constituia o nerespectare a unui criteriu de eligibilitate general, sancționată la litera B din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 161/2012, ci intra în sfera de aplicare a literei D din aceeași anexă, care reglementa sancțiunile pentru nedeclararea tuturor suprafețelor. 2 H OTĂRÂREA

În ședința din 9 septembrie 2013, societatea reclamantă a solicitat curții de apel, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, să adreseze CJUE întrebări preliminare cu privire la dispozițiile europene pe care le considera relevante în speță.

Printr-o hotărâre din 7 octombrie 2013, curtea de apel a admis acțiunea societății în cauză ș i a anulat decizia atacată pentru lipsa motivării. Curtea de apel nu s-a pronunțat cu privire la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, for mulată de societatea reclamantă.

APIA București ș i APIA Arad au formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Înaltei Curți de Casație ș i Justiție („Înalta Curte”). Printr- o decizie din 24 februarie 2015, Înalta Curte a admis recursul acestora, a casat hotărârea atacată ș i a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad („tribunalul”), instanță care, în opinia Înaltei Curți, era competentă să soluționeze cauza în primă instanță .

În ședința din 5 mai 2015, societatea reclamantă a solicitat tribunalului să adreseze CJUE întrebări preliminare cu privire la interpretarea articolului 18 din Regulamentul (UE) nr. 65/2011.

Prin încheierea din 19 mai 2015, tribunalul a respins cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată de societatea reclamantă. Acesta a reamintit că instanța națională are posibilitatea de a nu formula o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, fie pentru că apreciază că poate să interpreteze ea însăși dispozițiile europene respective sau că dreptu l european invocat nu este relevant în speță, fie că răspunsul la întrebarea 3 H OTĂRÂREA

Printr-o hotărâre din 16 iunie 2015, tribunalul a admis acțiunea reclamantei ș i a anulat decizia atacată.

APIA București ș i APIA Arad au formulat recurs în fața curții de apel. Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2015, curtea de apel a admis aceste recursuri, a casat hotărârea pronunțată în primă instanță ș i a trimis cauza la tribunal spre rejudecare în primă instanță.

Printr-o hotărâre din 9 februarie 2016, tribunalul a respins acțiunea reclamantei. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a observat că articolul 7 alineatul (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe ș i plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 („OUG nr. 125/2006”) prevedea condițiile necesare pentru a beneficia de aceste plăți. În continuare, acesta a subliniat că, pentru a obține plata, agricultorul trebuia, printre altele, să încheie un angajament de agromediu pe o perioadă de 5 ani. Acesta a enumerat condițiile de management pe care agricultorul trebuia să le îndeplinească pentru a beneficia de un ajutor în cadrul pachetului 5. În cele din urmă, acesta a adăugat că era necesar să se țină seama de faptul că Anex a nr. 2 la Ordinul nr. 161/2012 conținea litera B, intitulată „sancțiuni pentru nerespectarea criteriilor de eligibilitate, generale ș i specifice” ș i că, printre aceste criterii, la această literă se preciza că „suprafețele pentru care se încheie angajamente [în cadrul acestui pachet] trebuie să continue să fie înregistrate de către un organism de inspecție ș i certificare pe toată perioada angajamentului”. Acest criteriu era un criteriu special, prevăzut în mod expres în cadrul pachetului 5.

Tribunalul a explicat apoi că, în conformitate cu articolul 36 litera (a) punctul (iv) din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005, plățile pentru agromediu trebuie să sprijine dezvoltarea durabilă a zonelor rurale ș i că, în conformitate cu articolul 39 alineatele (2) ș i (3) din același regulament, agricultorii își asumă voluntar angajamente de agromediu ș i, în general, pentru o perioadă de la cinci la ș apte ani. În continuare, acesta a expus conținutul articolelor 13 ș i 14 din Hotărârea Guvernului nr. 224/2008 privind stabilirea cadrului general de implementare a măsurilor cofinanțate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală prin Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013 (infra, pct. 30).

Tribunalul a subliniat că, în cererea sa din 2012, societatea reclamantă declarase, pentru cinci din parcelele sale, suprafețe mai mici decât cele 4 H OTĂRÂREA

Societatea reclamantă a formulat recurs împotriva acestei hotărâ ri în fața curții de apel. Aceasta a susținut că decizia atacată fusese pronunțată cu încălcarea articolelor 16 ș i 18 din Regulamentul (UE) nr. 65/2011, că respectiva condiție legată de menținerea aceleiași suprafețe de teren nu era un criteriu de eligibilitate ș i că, având în vedere suprafața foarte redusă a terenului nedeclarat în anul 2012, aplicarea sancțiunilor prevăzute în Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 161/2012 era incorectă ș i încălca legislația Uniunii Europene în materie, care trebuia să prevaleze asupra legislației naționale.

În cadrul unei ședințe din 28 octombrie 2016, la finalul dezbaterilor în ședință publică, societatea reclamantă a solicitat curții de apel reluarea cauzei ș i redeschiderea dezbaterilor pentru invocarea unui incident procedural. Curtea de apel a admis această cerere .

Societatea reclamantă a solicitat curții de apel să adreseze CJUE întrebări preliminare, întrucât interpretarea dispozițiilor legale aplicabile ș i conformitatea acestora cu dreptul european se pretau la mai multe interpretări. Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare în discuție se referea la interpretarea următoarelor norme: – articolul 16 alineatul (1) a doua teză ș i articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011; – punctele 79 ș i 80 din preambulul Regulamentului (CE) nr. 1122 al Comisiei de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului în ceea ce privește ecocondiționalitatea, modularea ș i sistemul integrat de administrare ș i control în cadrul schemelor de ajutor direct pentru agricultori prevăzute de regulamentul respectiv; – articolul 24 alineatele (1) ș i (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune ș i de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori – articol abrogat, dar în vigoare la momentul realizării pretinselor acțiuni, care pot fi sancționate, ș i la data formulării cererii introductive de instanță; 5 H OTĂRÂREA

Reclamant a a întocmit, de asemenea, o listă cu problemele juridice ș i întrebările care trebuiau adresate CJUE, pe care le-a depus la dosa r.

Printr-o hotărâre definitivă din 28 octombrie 2016, curtea de apel a respins recursul reclamantei. În ceea ce privește cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, aceasta s-a exprimat astfel, în partea introductiv ă a hotărârii sale: „Curtea [de apel], în deliberare, apreciază că nu se impune discutarea cererii de sesizare a CJUE în vederea pronunțării unei decizii de interpretare preliminară a prevederilor din Regulamentele CE în sensul sugerat de către [...] [recl amantă] [... ] ”

Pe fondul cauzei, curtea de apel a considerat că dispozițiile Ordinului nr. 161/2012 „nu contrazic prevederile art. 18 parag. 1 lit. b din Regulamentul UE nr. 65/2011”, astfel cum susținea reclamanta. Aceasta a considerat că dispozițiile acestui ordin „stabilesc în mod concret în Anexa nr. 2 sancțiunile care se aplică pentru nerespectarea criteriilor de eligibilitate, generale ș i specifice” ș i că „la pct. B din anexa respectivă sunt prevăzute criteriile de eligibilitate aferente pachetului 5 – Agricultura ecologică, care reglementează drept condiție principală de eligibilitate ca suprafețele pentru care se încheie angajamentele în vederea obținerii sprijinului financiar să fie înregistrate de către un organism de inspecție, să continue ș i să fie certificate pe toată perioada angajamentului”. După examinarea actelor aflate la dosar, curtea de apel a hotărât că nu a fost respectată condiția de eligibilitate pentru acordarea sprijinului financiar în conformitate cu angajamentul de agromediu încheiat în 2011, întrucât, în anul 2012, suprafața totală pentru care s-a angajat reclamanta în anul 2011 nu a fost nici înregistrată, nici certificată, nefiind astfel respectată condiția care impunea ca angajamentul încheiat iniți al să fie respectat pentru o perioadă de cinci ani. Aceasta a adăugat că tribunalul a aplicat în mod corect în speță dispozițiile relevante ale OUG nr. 125/2006.

Societatea reclamantă a formulat o contestație în anulare, o cale de atac extraordinară, împotriva hotărârii din 28 octombrie 2016, invocând lipsa de motivare a acestei hotărâri. Printr-o hotărâre definitivă din 26 aprilie 2017, curtea de apel a respins contestația în anulare, precizând că instanța care a statuat în ult imă instanță s-a pronunțat cu privire la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în măsura în care a respins-o, ș i că motivarea insuficientă a acestei decizii nu constituia o omisiune în sensul legislație i procedurale. 6 H OTĂRÂREA

Articolele relevante din Codul de procedură civilă prevă d următoarele: Articolul 425 „(1) Hotărârea va cuprinde: [...] b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii ș i susțin erile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt ș i de drept pe care se întemeiază soluția, arătându -se atât motivele pentru care s-au admis, cât ș i cele pentru care s-au înlătura t cererile părților; ”

Hotărârea Guvernului nr. 224/2008 privind stabilirea cadrului general de implementare a măsurilor cofinanțate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală prin Programul Național de Dezvoltare Rur ală 2007-2013, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, prevedea, la articolul 13, că utilizarea durabilă a terenurilor agricole era sprijinită, printre altele, prin intermediul măsurii 214 „Plăți de agromediu". Potrivit articolului 14 din aceeași h otărâre, APIA trebuia să stabilească dacă solicitantul ajutorului avea dreptul la plată, să stabilească suma care trebuia acordată ș i să efectueze plata.

Dispozițiile relevante în speță din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe ș i plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, în vigoare la momentul faptelor, erau redactate după cum urmează: Articolul 7 „(1) Pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor, administrat de Agenția de Plăți ș i Intervenție pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăților la termen ș i să îndeplinească următoarele condiții generale: a) să exploateze un teren agricol cu o suprafață de cel puțin 1 ha, iar suprafața parcele i agricole să fie de ce l puțin 0,3 ha [...]; b) să declare toate parcelele agricole; [...] e) să respecte bunele condiții agricole ș i de mediu, reglementate prin legislația națională, pe toată suprafața agricolă a exploatației; [... ] ”

Ordinul nr. 161/2012 al Ministerului Agriculturii ș i Dezvoltări i Rurale, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, prevedea, printre altele, în cadrul Programului național de dezvoltare rurală 2007-2013, sistemul de sancțiuni aferent cererilor de plată depuse începând cu anul 2012, 7 H OTĂRÂREA

Litera B din Anexa nr. 2 privea „sancțiunile pentru nerespectarea criteriilor de eligibilitate, generale ș i specifice”. La această literă, condiț ia „semnarea ș i menținerea angajamentului pe o perioadă de 5 ani de la data semnării” figura, în al doilea tabel din Anexa nr. 2, printre condițiile d e eligibilitate. În ceea ce privește pachetul 5 referitor la agricultura ecologică, în același tabel se me nționa, printre condițiile de eligibilitate, că „suprafețel e pentru care se încheie angajamente [în cadrul acestui pachet] trebuie să continue să fie înregistrate de către un organism de inspecție ș i certificare pe toată perioada angajamentului”. În cazul nerespectării acestui criteriu ș i dacă suprafața era mai mică de 30% din suprafața de teren aflată sub angajament, era necesară aplicarea sancțiunii cu cod 3, ș i anume reducerea cu 50% a sprijinului acordat .

Litera D din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 161/2012, intitulată „sancțiunile pentru nedeclararea tuturor suprafețelor”, prevedea următoarele: „În cazul în care, pentru un anumit an, un fermier nu declară toate suprafețele, iar diferența dintre suprafața totală declarată în cererea de plată, pe de o parte, ș i suma dintre suprafața declarată ș i suprafața totală a parcelelor nedeclarate, pe de altă parte , este mai mare de 3% din suprafața totală declarată, valoarea totală a plăților direct e cuvenite fermierului pentru anul în care s-a constatat neregula se reduce cu până la 3% [... ] ”

Interpretând această dispoziție, CJUE a precizat următoarele, în cauza

În ceea ce privește inițierea procedurii preliminare, CJUE a făcut precizări în acest sens în Hotărârea György Katz împotriva lui István Roland Sós (C-404/07, 9 octombrie 2008, ECLI:EU:C:2008:553, pct. 37): „[...] instanța națională are calitatea de a sesiza Curtea, iar nu părțile din acțiunea principală. Competența de a stabili întrebările ce urmează a fi adresate Curții este prin urmar e rezervată instanței național e, iar părțile nu pot schimba conținutu l acestora [... ] ”

În Hotărârea din 9 noiembrie 2010, pronunțată în cauza VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ference Schneider (C-137/08, ECLI:EU:C:2010:659, pct. 28), CJUE a precizat următoarele: „[...] sistemul stabilit prin articolul 267 TFUE în vederea asigurării unității de interpretare a dreptului Uniunii în statele membre instituie o cooperare directă între Curte ș i instanțele naționale printr‑o procedură independentă de orice inițiativă a părțilo r [... ] ”

La 25 noiembrie 2016, CJUE a publicat o actualizare a „Recomandărilor în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare” (2016/C 439/01), a căror parte relevantă este următoarea: „3. Competența Curții de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la inițiativa exclusivă a instanțe l or naționale, indiferent de împrejurarea dacă părțile din litigiul principal ș i-au exprimat sau nu ș i-au exprimat dorința cu privire la o sesizare a Curții. Întrucât este chemată să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pro nunțată , instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu – ș i numai ea – este cea care are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât ș i pertinența întrebărilor pe care l e adresează Curții.”

Dispozițiile relevante din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului din 20 septembrie 2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rura lă acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) au următorul cuprins: Articolul 36 – Măsuri „Ajutorul prevăzut în prezent a secțiune se referă la: a) măsurile axate pe utilizare a durabilă a terenurilor agricole, grație: [...] 9 H OTĂRÂREA

Articolele relevante din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 al Comisiei din 27 ianuarie 2011 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce privește punerea în aplicare a procedurilor de control ș i a ecocondiționalității în cazul măsurilor de sprijin pentru dezvoltare rurală au următorul cuprins: Articolul 1 Domeniul de aplicare Prezentul regulament stabilește normele de punere în aplicare a procedurilor de control ș i a ecocondiționalității în cazul măsurilor cofinanțate de sprijin pentru dezvoltare rurală stabilite în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1698/2005. ” Subsecțiunea II Reduceri ș i excluderi Articolul 16 Reduceri ș i excluderi care vizează mărimea suprafeței „1. În cazul în care, pentru un anumit an, un beneficiar nu declară toate suprafețel e agricole, iar diferența dintre suprafața agricolă totală declarată în cererea de plată, pe de o parte, ș i suprafața declarată plus suprafața totală a parcelelor agricole nedeclarate, pe de altă parte, este mai mare de 3 % din suprafața declarată, valoarea globală a ajutorul ui în cadrul măsurilor pe suprafață plătibil către respectivul beneficiar pentru anul respectiv se reduce cu până la 3 %, în funcție de gravitatea omisiunii. [... ] ” Articolul 18 Reduceri ș i excluderi în cazul nerespectării criteriilor de eligibilitate, a angajamentelor ș i a obligațiilor conex e „1. Ajutorul solicitat se reduce sau se refuză în cazul nerespectării următoarelor obligații ș i criterii: 10 H OTĂRÂREA

Societatea reclamantă susțin e că instanța de apel a respins cererea acesteia de pronunțare a unei hotărâri preliminare (adresată CJUE), fără să își motiveze refuzul. Aceasta invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziți i relevante sunt redactate după cum urmează: „Orice perso a nă are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor ș i obligațiilor sale cu caracter civil [...] ” A. Cu privire la admisibilitat e

Curtea reamintește că, pentru ca latura civilă a art. 6 § 1 să fie aplicabilă, trebuie să existe o „contestație” asupra unui „drept” cu privire la care se poate pretinde, cel puțin în mod întemeiat, că este recunoscut în dreptul intern, indiferent dacă dreptul în cauză este protejat sau nu de Convenție [ Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) (MC), nr. 22251/08, pct. 42, CEDO 2015]. Curtea observă că procedura internă privea amploarea reducerii ajutorului financiar de care beneficia societatea reclamantă, care desfășura activități agricole, în temeiul dispozițiilor europene privind sprijinul pentru dezvoltare rurală ș i al dreptului național relevant (supra, pct. 5). În aceste condiții, Curtea apreciază că societatea reclamantă putea susține, cel puțin în mod întemeiat, că avea un drept recunoscut în dreptul intern. Având în vedere interesul patrimonial ș i potențialele repercusiuni pe care le putea avea soluționarea litigiului asupra activității societății în cauză, Curtea consideră că aspectul civil al art. 6 din Convenție este aplicabil în speță.

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat ș i că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea îl declară admisibil. 11 H OTĂRÂREA

Societatea reclamantă susține că refuzul curții de apel de a sesiza CJUE cu întrebările preliminare adresate de aceasta nu a fost motivat conform criteriilor stabilite în Hotărârea Cilfi t . Aceasta adaugă că, în motivarea hotărârii din 28 octombrie 2016, nu există niciun element care să permită să se deducă faptul că abordarea curții de apel s-ar fi bazat pe criteriul lipsei de pertinență a cererii ș i/sau criteriul evidenței în ceea ce privește interpretarea exactă a dispozițiilor dreptului Uniunii Europene. Aceasta arată că motivarea încheierii tribunalului din 19 mai 2015 nu compensa lipsa de motivare a curții de apel, având în vedere că era vorba despre o instanță de prim grad de jurisdicție pentru care cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare era facultativă ș i că acesta își întemeiase decizia pe principiul supremației dreptului european, ș i nu pe criteriile stabilite în jurisprudența Cilfi t . b) Guvernul

Guvernul explică faptul că, în speță, curtea de apel a respins cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată de societatea reclamantă, pe motiv că nu era necesară examinarea cererii. Acesta adaugă că, în încheierea sa din 19 mai 2015, tribunalul a menționat că instanța națională n u era obligată să formuleze o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare , întrucât aprecia că putea să interpreteze ea însăși dispozițiile europene respective sau că dreptul european invocat nu era relevant în speță (supra, pct. 16).

În opinia Guvernului, răspunsul furnizat societății reclamante implic a faptul că instanțele naționale nu aveau nicio îndoială cu privire la aplicarea corectă în speță a dreptului Uniunii Europene ș i că motivul astfel invocat de societatea reclamantă nu era pertinent. Guvernul susține că tribunalul ș i-a motivat decizia în detaliu, evidențiind caracterul inoportun al sesizării CJUE cu întrebări preliminare (supra, pct. 16). Acesta adaugă că motivel e respingerii cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare în lumina criteriilor stabilite în Hotărârea Cilfit puteau fi deduse din motivarea hotărârii pronunțate de curtea de apel asupra fondului cauzei. Acesta explică faptul că, în răspunsul la motivul de recurs formulat de societatea reclamantă în temeiul dreptului Uniunii Europene, curtea de apel a precizat că dispozițiile Ordinului nr. 161/2012 nu contraziceau dispozițiile articolului 18 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 ș i a expus modul în care ordinul respectiv stabilise sancțiunile aplicabile. 12 H OTĂRÂREA

Astfel cum a explicat Curtea în hotărârea Ullens de Schooten ș i Rezabek împotriva Belgiei (nr. 3989/07 ș i 38353/07, pct. 56, 20 septembrie 2011) ș i cum a reamintit, mai recent, în hotărârea Sanofi Pasteur împotriva Franței (nr. 25137/16, pct. 68, 13 februarie 2020), din cel de-al treilea paragraf al articolului 267 TFUE rezultă că, în cazul în care o întrebare care se referă în special la interpretarea tratatului sau a unor acte adoptate de instituțiile Uniunii Europene este adresată în cadrul unei proceduri în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac jurisdicțională în dreptul intern – precum, în speță, curtea de apel – , această instanță are obligația să sesizeze CJUE cu titlu preliminar cu privire la această întrebare. Totuși, această obligație nu este absolută. Reiese, într- adevăr, din jurisprudența Cilfit a CJUE că le revine instanțelor naționale ale căror decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac jurisdicțională de drept intern, ca ș i celorlalte instan ț e naționale , sarcina de a aprecia dacă o decizie asupra unei chestiuni de drept al Uniunii este necesară pentru a le permite să își pronunțe decizia. Hotărârea precizează în această privință că, în consecință , acestea nu sunt obligate să trimită o întrebare legată de interpretarea dreptului Uniunii, adresată în fata lor, în cazul în care constată că „[această întrebare] nu este relevantă”, că „dispoziția [Uniunii] în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții [de Justiție]” sau că „apl icarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile” (supra, pct. 36- 39).

Convenția nu garantează, ca atare, dreptul ca o cauză să fie trimisă, cu titlu preliminar, în fața CJUE de către instanța națională ( Baydar împotriva Ță rilor de Jos , nr. 55385/14, pct. 39, 24 aprilie 2018; a se ved ea ș i Ullens de Schooten ș i Rezabek , citată anterior, pct. 57). Totuși, art. 6 § 1 pune în sarcina instanțelor interne obligația de a motiva, având în vedere dreptul aplicabil, deciziile prin care acestea refuză să adreseze o întrebare preliminară, cu atât mai mult atunci când dreptul aplicabil nu admite un astfel de refuz decât cu titlu de excepție . Curtea deduce că, atunci când este sesizată în acest temei cu privire la o acuzație de încălcare a art. 6 § 1, sarcina sa constă în a se asigura că decizia de refuz criticată în fata sa este însoțită în mod corespunzător d e astfel de motive. În aceste condiții, aceasta a reamintit că, d eși îi revine sarcina să efectueze această verificare cu rigurozitate, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la erorile pretins comise de instanțele interne în interpretarea sau aplicarea dreptului relevant ( Ullens de Schooten ș i Rezabek , citată anterior, pct. 60-61, Dhahbi împotriva Italiei , nr. 17120/09, pct. 31, 8 aprilie 2014, ș i Sanofi Pasteur , citată anterior, pct. 69). Cu privire la acest ultim aspect, Curtea a reamintit, de asemenea, că le revine în primul rând autorităților naționa le, în mod specia l instanțelor , sarcina de a interpret a ș i de a aplica dreptul intern, după caz, în conformitate cu dreptul Uniunii 13 H OTĂRÂREA

Curtea a precizat, de asemenea, că, în cadrul specific al celui de-al treilea paragraf al articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, aceasta înseamnă că instanțe le naționale ale căror decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern ș i care refuză să sesizeze CJUE cu titlu preliminar cu o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii Europene adresată în fața lor sunt obligate să își motiveze refuzul cu privire la excepțiile prevăzute de jurisprudența CJUE ( Ullens de Schooten ș i Rezabek , citată anterior, pct. 62, ș i Sanofi Pasteur , citată anterior, pct. 70).

Curtea a confirmat aceste principii în hotărâri ș i decizii ulterioare, precizând totodată că acestea nu exclud posibilitatea ca, în cazul în care o instanță internă superioară respinge o cerere, cu o motivare sumară, întrucâ t aceasta nu ridică nicio chestiune juridică de o importanță fundamentală sau nu are ș anse să fie admisă, se acceptă, după caz, din perspectiva art. 6 din Convenție, ca această instanță să nu examineze în mod explicit cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată în cadrul acestei cereri (a se vedea, în special, Baydar , citată anterior, pct. 42, 46 ș i 48). Același lucru este valabil ș i în cazul în care acțiunea este declarată inadmisibilă pentru nerespectarea condițiilor de admisibilitate [ Astikos Kai Paratheristikos Oikodomikos Synetairismos Axiomatikon ș i Karagiorgos împotriva Greciei (dec.), nr. 29382/16 ș i 489/17, pct. 47, 9 mai 2017]. În astfel de cazuri, răspunsurile la întrebările avute în vedere, indiferent care ar fi acestea, nu ar afecta rezultatul cauzei ( ibidem ). De asemenea, Curtea admite că, in concreto , motivele respingerii cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, î n lumina criteriilor Cilfi t , pot fi deduse din motivarea restului deciziei instanței în cauză [ Krikorian împotriva Franței (dec.), nr. 6459/07, pct. 97-99, 26 noiembrie 2013, Harisch împotriva Germaniei , nr. 50053/16, pct. 37-42, 11 aprilie 2019, ș i Ogieriakhi împotriva Irlandei (dec.) (Comitet), nr. 57551/17, pct. 62, 30 aprilie 2019] sau din motivele, oarecum implicite, menționate în decizia de respingere a cererii ( Repcevirág Szövetkezet împotriva Ungariei , nr. 70750/14, pct. 57-58, 30 aprilie 2019). b) Aplicarea acestor principii în speță

În speță, întrebările preliminare pe care societatea reclamantă dorea să le adreseze CJUE, prin intermediul curții de apel, referitoare la interpretarea mai multor articole din dreptul european, au fost formulate cu precizie ș i potrivit modalităților impuse de dreptul intern (supra, pct. 24- 25) (a se compara cu Somorjai împotriva Ungariei , nr. 60934/13, pct. 59-60, 28 august 2018). De altfel, nu a existat o controversă între părți cu privire la acest lucru. În plus, curtea de apel nu a declarat acțiunea societății reclamante inadmisibilă, ci a respins-o după examinarea pe fond a cauzei. Așadar, cauza de față nu intră sub incidența primului caz evocat la punctul 51 de mai sus. 14 H OTĂRÂREA

Cu toate acestea, Curtea nu identifică, în motivarea hotărârii curții de apel, niciun element care ar permite să se deducă faptul că aceasta ar fi fost abordarea curții de apel.

Desigur, hotărârea curții de apel face referire, cel puțin în partea introductivă, la întrebările preliminare adresate de societatea reclamantă (utilizând formula „nu se impune[a] discutarea cererii de sesizare a CJUE”). Totuși, această hotărâre nu precizează motivele pentru care s-a considerat că problemele ridicate nu meritau să fie discutate ș i transmise CJUE ( Sanofi Pasteur , citată anterior, pct. 78, ș i Schipani ș i alții împotriva Italiei , nr. 38369/09, pct. 70-71, 21 iulie 2015). Simpla menționare a faptului că dispozițiile Ordinului nr. 161/2012 nu contraveneau articolului 18 din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 nu constituie un răspuns clar referitor la motivul refuzului [a se vedea, pentru o situație diferită, Sindicatul Pro Asistență socială împotriva României (dec.), nr. 24456/13, pct. 29-30, 6 martie 2014, în care instanțele naționale au explicat motivele pentru care dispozițiile europene nu erau aplicabile în speță]. În plus, analiza efectuată d e curtea de apel, care a făcut referire la articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 (supra, pct. 27), nu poate compensa lipsa oricărei explicații cu privire la refuzul de a adresa CJUE întrebări cu privire la celelalte dispoziții europene menționate în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Așadar, în opinia Curții, motivarea hotărârii curții d e apel nu permite să se stabilească dacă aceste întrebări au fost examinate pe baza criteriilor Cilfit ș i, dacă este cazul, în lumina cărui criteriu sau a căror criterii a decis i nstanța de ultim grad de jurisdicție să nu le transmită CJUE.

În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia tribunalul furnizase, în încheierea sa din 19 mai 2015, o explicație detaliată care justifica respingerea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, formulată d e societatea reclamantă (supra, pct. 47), Curtea observă că, în fața acestei instanțe, societatea reclamantă nu a formulat întrebări identice cu cele adresate în fața curții de apel (supra, pct. 15 ș i 24). În plus, în urma casării 15 H OTĂRÂREA

Ț inând seama de cele de mai sus, Curtea a ajuns la concluzia că, în speță, a fost încălcat art. 6 din Convenție. II. CU

În conformitate cu art. 41 din Convenție, „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale ș i dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părț ii lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu

Societatea reclamantă nu solicită nicio sumă cu titlu de prejudiciu material. În schimb, aceasta solicită 6 000 de euro (EUR) pentru repararea prejudiciului moral pe care consideră că l-a suferit.

Guvernul susține că o eventuală constatare a unei încălcări a Convenției ar putea constitui o reparație adecvată. În subsidiar, acesta con sideră că suma solicitată de societatea în cauză este excesivă ș i nerezonabilă.

Curtea observă că societatea reclamantă nu solicită repararea prejudiciului său material. Prin urmare, nu se acordă nicio sumă cu acest titlu. În ceea ce privește repararea prejudiciului moral, Curtea a hotărât deja că alt prejudiciu decât cel material poate presupune, pentru o persoană juridică, elemente mai mult sau mai puțin „obiective” ș i „subiective”. Printre aceste elemente, trebuie recunoscute reputația entității juridice, dar ș i incertitudinea în planificarea deciziilor care trebuie luate, problemele cauzate gestionării entității juridice înseși, ale căror consecințe nu pot fi calculate exact, ș i, în cele din urmă, deși într-o măsură mai mică, angoasa ș i neplăcerile suferite d e membrii organelor de conducere ale entității [ Parohia greco- catolică Lupeni ș i alții împotriva României (MC), nr. 76943/11, pct. 182, 29 noiembrie 2016]. Curtea apreciază că simpla constatare a unei încălcări nu constituie, în speță, o reparație suficientă pentru prejudiciul moral suferit de societatea reclamantă. Pronunțându -se în echitate, conform art. 41 din Convenție, îi acordă reclamantei suma de 1 500 EUR cu titlu de despăgubire pentr u prejudiciul moral . 16 H OTĂRÂREA

Societatea reclamantă solicită, de asemenea, 8 892 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne ș i 6 273 EUR pentru cele efectuate în fața Curții. Aceasta furnizează chitanțe privind plat a onorariilor, care corespund acestor sume.

Guvernul susține că societatea reclamantă nu a furnizat documente justificative pentru a dovedi caracterul real ș i necesar al cheltuielilor efectuate.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileșt e caracterul real, necesar ș i rezonabil al acestora. În speță, ț inând seama de documentele de care dispune ș i de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să îi acorde societății reclamante suma de 5 000 EUR pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzi i facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.