OBREJA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

14.09.2021

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

OBREJA c. ROUMANIE (CtEDO, 2021)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 52946/96 Rudel OBREJA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 14 septembrie 2021 într-un comitet compus din Gabriele Kucsko-Stadlmayer, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, și dalse Freiwirth, graffière adjunct de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior la 1 septembrie 2016, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Rudel Obreja, este un resortisant român născut în 1965 și rezident la București. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Obreja. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Până în noiembrie 2012, reclamantul a fost președintele Federației Române de Box. El a fost cunoscut publicului larg pentru că a participat la organizarea diferitelor activități sportive și la crearea Ligii Profesioniste de Box, al cărei președinte a fost, de asemenea. Printr-o rechiziționare din 17 martie 2014, Parchetul din apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție euro în schimbul exercitării influenței sale asupra anumitor judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție (□ Curtea Înaltă) astfel încât ei să ia o decizie în favoarea S.O.V. într-un dosar penal care îl privește. Acuzațiile penale împotriva reclamantului se bazau pe denunțarea penală a reclamantului de către S.O.V., pe mărturii, pe un proces-verbal de confruntare, pe înregistrări ale convorbirilor telefonice și pe înregistrări obținute ca urmare a punerii sub semnul întrebării a persoanei vizate, pe procese-verbale de localizare a reclamantului, pe panouri foto și pe numeroase documente justificative. Rechizitoriul expunea situația într-un mod foarte detaliat, precum și dovezile care o bazau. De asemenea, el reproducea părți din declarațiile martorilor și ale înregistrărilor. Tribunalul județului din București a fost sesizat cu privire la această cauză. În fața sa, reclamantul și-a declarat nevinovăția și a negat faptele reținute împotriva sa. Printr-o hotărâre din 17 iunie 2015, tribunalul departamental l-a condamnat pe reclamant, pentru trafic de influență, la o pedeapsă de trei ani de închisoare. În hotărârea sa, după ce a preluat faptele astfel cum au fost prezentate în rechizitoriu, acesta a menționat că, în cursul procedurii judiciare, reclamantul fusese interogat și negat faptele reprovocate. Apoi a remarcat că a interogat martorii, care și-au menținut declarațiile făcute în timpul procesului, al căror conținut fusese reprodus pe scară largă în rechizitoriu și apoi în judecată (punctul 4 de mai sus în fine El nota apoi următoarele: Examinând elementele de probă ale cauzei, tribunalul [departamental] constată că faptele au fost stabilite în mod corect în rechizitoriu și că este implicat în toate elementele de probă că persoana acuzată [reclamantul] este autorul faptelor pentru care a fost rejudecat în judecată, [făcute] sub responsabilitatea penală impusă de lege, și anume cu intenție directă. În al doilea rând, în acea parte a hotărârii sale intitulate mai întâi în drept, tribunalul departamental a rezumat pe scurt faptele reproșate reclamantului și a judecat că acestea au fost constituite din fâșia de trafic de influență. Apoi a răspuns în detaliu argumentelor trase de reclamant cu privire la o lipsă de seriozitate a denunțării penale formulate împotriva sa de către S.O.V., de o lipsă de justificare a necesității de a exercita o anumită influență și de o lipsă de identificare a funcționarului care trebuia să fie influențat. Ca răspuns la un argument al reclamantului, tribunalul departamental a adăugat că a fost consumat în așa fel încât fie pârâtul exercitase o influență reală, fie a lăsat doar să se creadă că a putut exercita o influență asupra funcționarului competent. În cele din urmă, el a explicat modul în care reclamantul a realizat faptele reproșate înainte de a proceda la individualizarea pedepsei aplicate. Reclamantul a interjet apelat la instanța de apel a Bucureștiului ( El susține, printre alte motive, că tribunalul departamental nu a stabilit el însuși faptele și că este vorba despre un caz de nulitate absolută, care impune rejudecarea cauzei pentru o nouă judecată în primă instanță. Prin hotărârea definitivă din 22 martie 2016 pronunțată cu majoritate de voturi, Tribunalul de apel a respins argumentul invocat de reclamant cu privire la o declarare absolută a hotărârii contestate. Aceasta oferă un răspuns foarte detaliat la acest motiv de recurs, referindu-se la dispozițiile legale aplicabile și la jurisprudența instanțelor naționale, precum și la dreptul reclamantului la un proces echitabil. Aceasta a arătat că recursul a fost o cale de contestare care a permis instanței de control să soluționeze cauza și să completeze eventualele omisiuni ale instanței inferioare, fără ca legea n De asemenea, aceasta a luat în considerare faptul că, înainte de a se pronunța cauza, tribunalul județean a examinat dosarul și i-a interogat pe toți martorii menționați în rechizitoriu. Pe baza elementelor dosarului și ținând cont de argumentele celor care puneau la îndoială realitatea faptelor, Comisia concluzionează că faptele reprobabile erau stabilite și l-a judecat pe reclamantul vinovat de trafic de influență. Pe de altă parte, aceasta a acceptat cererea reclamantului în partea sa privind modul de executare a pedepsei sale și a dispus suspendarea executării acesteia. 12. În ceea ce privește argumentul întemeiat pe nulitatea absolută, Comisia a precizat că instanța departamentală a analizat în mod formal situația de fapt. Ea a considerat că această lipsă de prezentare a propriului raționament pentru stabilirea faptelor a împiedicat instanța de judecată să își exercite rolul de control asupra acestei părți a hotărârii. GRIFS 13. Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge că tribunalul departamental din București nu a stabilit el însuși faptele cauzei și nici nu a răspuns argumentelor sale în această privință. 14. În al doilea rând, acesta susține că, din cauza faptului că tribunalul departamental nu și-a prezentat propria expunere în ceea ce privește stabilirea faptelor, Curtea nu a putut controla raționamentul instanței de primă instanță, privându-l astfel de un dublu grad de jurisdicție garantat prin art. 2 din Protocolul nr. 15. Pe teritoriul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 3 litera (b), (c) și (d) din Convenție, acesta identifică mai multe elemente din cauza cărora, în opinia sa, procedura penală era inechitabilă. Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil, susținând că tribunalul departamental nu și-a motivat suficient hotărârea. Cu toate că se referă la articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție pentru a denunța lipsa motivării hotărârii pronunțate în primă instanță, Curtea consideră că aceste afirmații trebuie examinate numai din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide... de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...) 17. Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează acestea.L. întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie să analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii. Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune ca partea la o procedură judiciară să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru finalizarea procedurii în cauză (a se vedea, printre alte exemple, Moreira Ferreira c. Portugalia (n [GC], n 19867/12, § 84, 11 iulie 2017). În speță, Curtea constată că, în hotărârea sa, tribunalul departamental a preluat mai întâi faptele astfel cum sunt stabilite în rechizitoriu (punctul 6 de mai sus). Tribunalul departamental a considerat că faptele reproșate reclamantului, astfel cum au fost formulate în rechizitoriu, erau exacte și că reclamantul era autorul faptelor (punctul 7 de mai sus). Prin urmare, Curtea constată că tribunalul departamental nu a fost de acord cu conținutul rechizitoriuului. Faptul că a preluat faptele și că a menționat, chiar și în general, elementele de probă documentate demonstrează că această instanță și-a prezentat propriul raționament care l-a condus la concluzia că faptele pe care le-a comis se bazau pe elementele dosarului. 19. Curtea observă, de asemenea, că tribunalul departamental a răspuns în mod explicit unora dintre argumentele reclamantului referitoare la stabilirea faptelor, de exemplu caracterul serios al denunțării penale (punctul 8 de mai sus). Curtea constată, în sfârșit, că reclamantul și-a întemeiat în mod corespunzător hotărârea în primă instanță în fața instanței judecătorești, care a răspuns în detaliu la aceasta (punctul 10 de mai sus; a se vedea, mutatis mutandis Lobzhanidze și Peradze c. Georgia, nr 21447/11 și 35839/11, § 70 in fine, 27 februarie 2020 și, a inversat Boldea c. România, n 19997/02, § 33, 15 februarie 2007 și Tatichvili c. Rusia, nr. 1509/02, § 62 CEDO 2007 I). În plus, instanța de judecată a examinat și a confirmat faptele reproșate la Õ (punctul 11 de mai sus). Prin urmare, caracterul sumar al motivării instanței care acționează în primă instanță a fost în mare măsură soluționat de hotărârea instanței judecătorești, astfel încât dreptul reclamantului să aibă o procedură echitabilă nu a fost ignorat (a se vedea mutatis mutandis Boldea, citată anterior, § 33). În fine 21. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § (a) și 4 din Convenție. În temeiul art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, reclamantul se plânge de acest fapt a fost privat de un dublu grad de jurisdicție, drept garantat prin art. 2 din Protocolul nr. 7, care se citește astfel în partea sa relevantă. (1) Orice persoană care este găsită vinovată de o infracțiune de către o instanță are dreptul de a solicita examinarea de către o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării. (...) 23. Curtea constată că reclamantul a fost judecat în primă instanță de către tribunalul departamental care, după cum tocmai a remarcat, și-a prezentat propriul raționament în ceea ce privește stabilirea faptelor (punctul 18 de mai sus). Apoi, în apel, reclamantul a fost judecat de instana de apel, care a luat o hotărâre printr-o decizie suficient de motivată (punctul 20 litera (c). sus) pronunțată în urma unei dezbateri contradictorii între părți. Prin urmare, răspunderea penală a reclamantului a fost examinată de o instanță superioară (a se vedea, de exemplu, Borcea c. România (dec.), nr 55959/14, § 50, 22 septembrie 2015), așa cum se prevede la art. 2 din Protocolul nr. 7. (a) și 4 din Convenție. Cu privire la celelalte obiecții ale reclamantului 24. Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune și cu condiția ca aceasta să fie competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin art. 6 alin. (1) și (3) lit. (b), (c) și (d) din Convenție. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt în mod evident greșit justificate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 7 octombrie 2021. {semnătură_p_2} Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer adjunct președinte