Secțiunea a patra Cerere nr. 62775/15 Constantin-Cristian POTERAȘ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 28 septembrie 2021 într-un comitet compus din Gabriele Kucsko-Stadlmayer, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 decembrie 2015, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Constantin-Cristian Poteraș, este un resortisant român născut în 1965 și rezident la București. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul C.L. Popescu, avocat. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La data faptelor care se află la originea prezentei cereri, reclamantul a fost primarul raionului al șaselea București și, în această calitate, președintele sub-jurisdicției de aplicare a legilor fondului de funcționare privind restituirea terenului naționalizat de fostul regim comunist ( Acest organism a făcut propuneri de refacere a dreptului de proprietate pe terenuri în beneficiul foștilor proprietari, în timp ce comisia de aplicare a legilor fondului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Printr-o hotărâre definitivă din 2 aprilie 2008, tribunalul județ din București a judecat în mod legal o decizie administrativă adoptată de comisie prin care se dispune restituirea unui teren la propunerea subcomisiei conduse de reclamant. Prin rechiziționare din 28 februarie 2011, Parchetul din apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție ( A trimis pe reclamant și alte șase persoane în instanță în fața Tribunalului de Primă Instanță din districtul București al șaselea (inclusiv tribunalul de Primă Instanță din București) al șefului consiliului de administrație. În calitate de președinte al subcomisiei, s-a reproșat reclamantului că nu și-a îndeplinit atribuțiile în cursul anului 2006 sau că nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile care au dus la emiterea ilegală de șase titluri de proprietate pe diferite terenuri, inclusiv pe cele care au fost contestate în fața instanțelor civile (punctul 4 de mai sus), aducând beneficii patrimoniale unor terți. Cu toate acestea, membrii comisiei nu au fost reduși la judecată pentru faptele legate de aceste restituiri. Reclamantul a fost apărat de un avocat pe tot parcursul procedurii. Tribunalul de Primă Instanță l-a interogat pe reclamant, care a negat faptele reproșate, și treizeci de martori, printre care și membri ai subcomisiei și ai comisiei. Prin hotărârea din 10 aprilie 2014, Tribunalul de Primă Instanță l-a relocat pe solicitant pentru că elementele constitutive ale acestei infracțiuni nu au fost stabilite. Pentru a ajunge la această concluzie, Tribunalul a interpretat dispozițiile legale aplicabile pentru a determina răspunderea persoanei vizate în cadrul funcțiilor sale. Bazându-se pe dovezile depuse la dosar și pe documentele puse la dispoziția sa de diferite organe competente în domeniul quel a combinat cu depozițiile anumitor martori, a considerat că nu s-a dovedit că reclamantul și-a îndeplinit funcțiile într-un mod defectuos. El a considerat, de asemenea, că nu a fost stabilit că la ui a acționat în mod intenționat sau că un anumit prejudiciu a fost cauzat unei autorități publice. Reclamantul și procurorul au formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță (punctul 8 de mai sus). Primul a solicitat o achitare pe motiv că realitatea faptelor reprobabile nu fusese dovedită, în timp ce al doilea caz nu fusese dovedit, a solicitat condamnarea penală a reclamantului. 10. La que a fost înscris în rolul Tribunalului de apel de la București ( La 5 noiembrie 2014, Curtea de apel, a cărei formare de judecată a fost compusă din judecătorii G.C.A (președintele) și T.G., a solicitat reclamantului dacă a dorit să fie interogat de instanța de apel. În cadrul aceleiași audieri, după ce a constatat că reclamantul a fost relaxat în primă instanță și că condamnarea sa a fost solicitată în apel, Parchetul a invitat tribunalul să pună la îndoială toți martorii cazului. Consultat cu privire la această cerere, avocatul reclamantului a făcut referire la un nou interogatoriu al martorilor, pe motiv că martorii respectivi fuseseră deja interogați în conformitate cu principiul contradictoriei în primă instanță, conținutul depozițiilor acestora fiind complet și fiind examinat de instanța de primă instanță. El a adăugat că Parchetul, invitând instanța de apel să procedeze la un nou interogatoriu al martorilor, nu a indicat ceea ce are ca scop să demonstreze. Prin o hotărâre înainte de a spune dreptul din 5 noiembrie 2014, curtea de apel, a cărei formare de judecată a fost compusă din judecătorii G.C.A. și T.G. (punctul 11 de mai sus), a decis? având în vedere jurisprudența Curții [europene a Drepturilor Omului], a fost util ca martorii să fie interogați În cadrul mai multor audieri succesive, instanța de judecată, compusă din aceeași formare de judecată (punctul 13 de mai sus), a interogat martorii în prezența reclamantului și a avocatului său. Toți martorii și-au menținut declarațiile făcute în fața instanței de primă instanță. În timpul ședinței de judecată din 25 martie 2015, care a avut loc după ce toți martorii au fost interogați, compunerea formării de judecată a Tribunalului de apel a fost modificată: judecătorul T.G. a devenit președintele formațiunii de judecată, iar judecătorul G.C.A. a fost înlocuit de judecătorul M.M.A. La sfârșitul procesului, instanța de apel a adresat părților, în ipoteza în care formarea de judecată inițială nu ar mai fi refăcută, dacă acestea ar avea intenția de a reinteroga toți martorii deja audiați. Avocații care reprezintă toate părțile au fost de acord cu o nouă audiere a martorilor. Pentru continuarea procedurii, formarea instanței judecătorești a fost compusă din judecătorii T.G. și M.A. Declarațiile martorilor au fost consemnate în dosar. 17. Dezbaterile au avut loc la 22 aprilie 2015.L Septembrie 2014) și Cutean c. România 53150/12, 2 decembrie 2014), acesta susținea că dreptul său la un proces echitabil nu ar fi cunoscut în ipoteza în care hotărârea pronunțată în apel ar fi pronunțată printr-o formare de judecată diferită de cea care a ascultat martorii. Acesta a adăugat că, în măsura în care toți martorii audiați în apel și-au menținut declarațiile în primă instanță fără ca noile elemente să fie dezvăluite, o posibilă condamnare în apel pe baza acelorași dovezi ca și cele care au determinat Tribunalul de Primă Instanță să își pronunțe decizia de relaxare ar fi făcut ca procesul să fie inechitabil. În cele din urmă, el și-a prezentat argumentele cu privire la interpretarea dispozițiilor legale aplicabile. Prin hotărârea definitivă din 22 mai 2015 (adoptată la 13 iulie 2015), tribunalul a dat dreptul la recursul instanței, a clasat hotărârea pronunțată în primă instanță și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de opt ani de închisoare a șefului Tribunalului de a abuza de funcții agravate și continue. Pentru a stabili faptele, instanța de apel a luat în considerare documentele depuse la dosarele administrative constituite de subcomisia însărcinată cu prezentarea propunerilor de restituire a terenurilor, documentele topografice, actele emise de către conducerea de peisagistică și cadastrală cu privire la situația juridică a anumitor terenuri. De asemenea, Comisia a analizat documentele puse la dispoziția sa de către Oficiul pentru cadastru și publicitate imobiliară, actele care atestă tranzacții imobiliare succesive, actele normative care reglementează categoriile de persoane eligibile pentru restituire, condițiile de restituire a terenurilor și expertiza care trebuie realizată în acest scop și, în cele din urmă, documentele care atestă comerțul între diferite organisme publice care solicitau clarificarea situației juridice a diferitelor terenuri. 21. Curtea de apel a considerat că, deși în propunerile lor de restituire membrii subcomisiei fac referire la un articol de lege care susținea că restituirile se referă la terenurile naționale, în realitate, nu se referă la restituiri de pământuri vechi care au aparținut proprietarilor lor, ci la terenuri diferite. Comisia a constatat că reclamantul nu a exercitat niciuna dintre atribuțiile conferite de lege pentru a stabili care era situația terenurilor revendicate. Comisia a adăugat că concluziile formulate de Autoritatea Națională pentru Restituirea bunurilor în urma controalelor efectuate asupra activității subcomisiei confirmă acuzațiile aduse împotriva membrilor săi cu privire la nerespectarea dispozițiilor legale aplicabile. 22. Referindu-se, de asemenea, la dispozițiile legale care reglementează activitatea subcomisiei, instanța de apel va enumera atribuțiile reclamantului în calitate de președinte al acestui organ, precum și normele sale de funcționare. În al doilea rând, instanța de apel a considerat că rezultă din dovezile că reclamantul nu respectase dispozițiile legale în procedura de refacere a dreptului de proprietate. Prin urmare, Comisia a observat că trei mărturii, precum și dovezi din dosarele administrative au demonstrat că dispozițiile legale procedurale privind constituirea și funcționarea subcomisiei au fost încălcate. Prin interpretarea dispozițiilor legale aplicabile în speță și pe baza altor documente, a expertizei topografice și a expertizei tehnice topografice judiciare, instanța de apel a stabilit, de asemenea, că dispozițiile legale privind modalitățile de identificare a terenului care trebuie restituit, precum și cele de atribuire nu au fost respectate și că reclamantul a omis să-și îndeplinească funcțiile, în special cea de verificare. În cele din urmă, relațiile existente dintre persoanele care au solicitat restituirea terenurilor și beneficiarii reali ai acestor terenuri ca urmare a tranzacțiilor comerciale succesive au fost stabilite, în conformitate cu hotărârea pronunțată, prin actele de tranzacție depuse la dosar. Curtea de apel a menționat, de asemenea, că declarațiile anumitor martori au dovedit că terții au fost interpoziționați între persoana care obținuse titlul de proprietate și beneficiarul final al terenului restituit. 24. Curtea de apel a întrebat apoi care era legea cea mai favorabilă pentru reclamant. Ea l-a găsit vinovat de abuz de funcții agravat și continuu. Și l-a condamnat la opt ani de închisoare. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia ar fi existat o deficiență de echitate a procedurii din cauza schimbării judecătorilor din cadrul formațiunii de judecată care au ascultat martorii (punctul 18 de mai sus), Tribunalul de apel consideră că principiul immediatității și continuitatea formării de judecată nu a fost ignorat în speță. În această privință, Comisia a remarcat că acest principiu trebuia să fie nuanțat în sensul că, pentru a garanta un proces echitabil, dovezile importante sau cele care fundamentau hotărârea instanței trebuiau să fie instruite de judecătorul care urma să soluționeze în cele din urmă fondul cauzei. În speță, martorii intervievați în cursul urmăririi penale și care fuseseră audiați în timpul procesului judiciar, fără excepție, și-au menținut declarațiile, fără a prezenta aspecte contestate de părți, astfel încât, pentru a determina veridicitatea lor, este necesar ca judecătorul să le interogheze direct. Or, în cauza Beraru c. România , Curtea [europeană a Drepturilor Omului] a indicat faptul că a fost necesar să se interogheze din nou un martor atunci când aprecierea instanței cu privire la comportamentul și credibilitatea martorului respectiv ar putea avea consecințe importante pentru pârât. Trebuie amintit că, în speță, inculpații nu au negat procedura de demisie a titlurilor de proprietate care fac obiectul cauzei, dar au dat o interpretare diferită dispozițiilor legale aplicabile pe care le acuzase Parchetul că nu le-a respectat. În acest context, instanța [de apel] constată că mijloacele de probă esențiale în acest caz nu sunt declarațiile martorilor, ci dovezile depuse la dosar, notificările și rapoartele organismelor de urmărire penală sau ale altor instituții competente, rapoartele de declarație sau de competență. Cu toate acestea, aceste dovezi au fost întotdeauna la dispoziția judecătorilor atât în primă instanță, cât și în apel. (...) În plus, este important să se menționeze că, fiind consultate de către instanța de apel cu privire la dorința lor de a fi revocați martorii pe motiv de modificare a formării de judecată, părțile au indicat că sunt opuse, aspect remarcat în hotărâre înainte de a spune dreptul din 25 martie 2015. GRIFS 26. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, în detrimentul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. El declară că, după reaudierea martorilor, unul dintre judecătorii formațiunii de judecată a fost înlocuit și că nu a auzit în mod direct martorii. 27. În continuare pe teren la art. 6 alineatul (1) din Convenție, el ridică alte aspecte care, în opinia sa, ar fi făcut ca procesul inechitabil (nerespectarea principiului securității juridice că, interpretarea probelor, obligația de a-și pregăti apărarea pentru toate faptele reprobabile, motivația prea vagă și arbitrară a hotărârii pronunțate în apel). 28. Invocând art. 7 din Convenție, Comitetul consideră că legea penală era prea vagă și imprecisă, în măsura în care instanțele civile și-au considerat acțiunile legale [punctul 4 de mai sus], în timp ce instanțele penale le-au calificat drept infracționale. 29. Invocând art. 14 din Convenția combinată cu art. 6 și cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, el susține că membrii comisiei nu au fost niciodată acuzați de ceva, așa că consideră că condamnarea sa penală a fost abuzivă și discriminatorie. 30. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, el se plânge că a fost condamnat pentru prima dată în recurs fără motivare convingătoare și într-o procedură inechitabilă, astfel încât dreptul său la un dublu grad de jurisdicție a devenit iluzoriu. Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil, susținând că principiul immediatității nu a fost respectat în cursul procedurii de recurs. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) 32. Curtea face trimitere la principiile bine stabilite cu privire la respectarea principiului immediat, cum ar fi cele prevăzute în cauzele Graviano c. Italia 10075/02, § 38, 10 februarie 2005), Beraru c. România 40107/04, § 64, 18 martie 2014), Škaro c. Croația 6962/13, §§ 23-24, 6 decembrie 2016) sau Svanidze c. Georgia 37809/08, §§ 32-33, 25 iulie 2019. Acest principiu de immediatitate este o garanție importantă a procesului penal, întrucât observațiile făcute de judecător cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe grave asupra pârâtului (Beraru , citată anterior, § 64, și P.K. c. Finlanda (dec.), n 37442/97, 9 Cu toate acestea, principiul "immediatității" nu poate fi privit ca împiedicând orice modificare a componenței unui tribunal în cursul unui proces (cutean c. România, n 53150/12, § 61, 2 decembrie 2014). Curtea amintește, de asemenea, că nici litera, nici spiritul articolului 6 din Convenia n Õ împiedică o persoană să renunțe, în mod expres sau tacit, la garaniile unui proces echitabil. Cu toate acestea, pentru a intra în evidență sub aspectul Convenției, o astfel de renunțare trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și trebuie să fie înconjurată de un minim de garanții corespunzător gravitației sale. Ea nu trebuie să fie explicită, dar trebuie să fie voluntară, conștientă și informată. Înainte ca un inculpat să poată fi considerat că a renunțat în mod implicit, prin comportamentul său, la un drept important prevăzut la art. 6, trebuie să se stabilească că a putut prevedea în mod rezonabil consecințele comportamentului său. În plus, această renunțare nu trebuie să se confrunte cu niciun interes public important (Murtazaliyeva c. Rusia [GC], n 36658/05, § 117, 18 decembrie 2018).Renunțarea la dreptul de a interoga un martor, care figurează printre drepturile fundamentale enumerate la art. 6 alineatul (3) din conceptul de proces echitabil, trebuie să fie strict conformă cu aceste cerințe (ibidem § 118). 34. Curtea ia notă de faptul că, în prezenta cauză, reclamantul a fost revocat în primă instanță (punctul 8 de mai sus) și că instanța de apel care era competentă să soluționeze chestiuni de fapt și de drept și să examineze în ansamblu problema vinovăției sale sau a nevinovăției sale la condamnată (punctul 19 de mai sus). Referindu-se în general la jurisprudența Curții, Curtea a decis astfel să procedeze la interogarea tuturor martorilor (punctul 13 litera (c). Mai sus) ceea ce a făcut de altfel (punctul 14 de mai sus). Prin urmare, Curtea constată că recurentul, reprezentat de un avocat, a avut posibilitatea de a adresa întrebări martorilor intervievați în cursul procedurii de recurs (punctul 14 de mai sus; a se vedea, pentru principiile aplicabile, Júlíus ήór Sigurþórsson c. Islanda, nr. 38797/17, § 34-38, 16 iulie 2019, cu referințele citate). 35. În speță, reclamantul susține că dreptul său la un proces echitabil a fost ignorat, în special, în măsura în care, după ce au fost interogați martorii, unul dintre judecătorii de judecată care a ascultat martorii a fost înlocuit de un nou judecător. Cu toate acestea, Curtea constată că, în cadrul procedurii din 25 martie 2015, instanța de apel a arătat că formarea de judecată s-a schimbat și că a întrebat părțile dacă doresc să fie reinterogate martorii. Reclamantul, reprezentat de un avocat, se opunea unui nou interogatoriu (punctul 15 de mai sus). Curtea remarcă faptul că nu există niciun element din dosarul n mail că reclamantul și avocatul său ignorau consecințele opoziiei lor la un nou interogatoriu al martorilor în fața noii formări de judecată. În mod similar, nimic din dosarul n a arătat că opoziția reclamantului nu a fost voluntară sau că aceasta s-a confruntat cu un interes public important. 37. Aceste elemente (punctul 36 de mai sus) sunt suficiente pentru a concluziona Curții că, în sine, în cadrul ședinței martorilor din 25 martie 2015 (punctul 15 de mai sus), reclamantul și-a renunțat la dreptul de a-i interoga și că renunțarea sa era plină de un minim de garanții corespunzător cu gravitatea sa. 38. Cu titlu supraaglomerat, Curtea constată că, în speță, formarea de judecată în recurs era constituită din doi judecători și că numai la o parte dintre aceștia au fost înlocuiți, iar la alta, după ascultarea tuturor martorilor (a se compara cu Graviano , citată anterior, § 39, și Škaro , citată anterior, § 29, și a se vedea, étroo Svanidze , citată anterior, § 35 și Cutean , citată anterior, § 64. În măsura în care reclamantul nu a contestat credibilitatea martorilor intervievați care au făcut declarații constante în cursul procedurii (Famulyak c. Ucraina (dec.), nr. 30180/11, § 35, 2 Mai 2019), faptul că noul judecător al formării judiciare a dispus procese-d'audiție ale martorilor a compensat în mare măsură lipsa imediată a procesului (punctul 16 de mai sus; a se vedea, mutatis mutandis P.K. c. Finlanda, decizia menționată anterior, și Graviano, citată anterior, punctul 39). 39. Curtea constată, în sfârșit, că verdictul de condamnare al reclamantului nu a fost întemeiat exclusiv sau într-un mod decisiv pe depozițiile martorilor intervievați în cursul procedurii (a se vedea în acest sens P.K.c. Finlanda, decizia menționată anterior). Dimpotrivă, din formularea hotărârii definitive pronunțate de instanță, rezultă că dovezile depuse la dosar au avut o greutate decisivă pentru a fundamenta un astfel de verdict și că declarațiile anumitor martori au fost combinate cu alte documente (punctele 20-23 de mai sus). Pe de altă parte, instanța de recurs a răspuns la cererea reclamantului cu privire la nerespectarea principiului "immediat" (punctul 25 de mai sus). 40. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § (a) și 4 din Convenție. Cu privire la celelalte obiecții ale reclamantului 41. Având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin art. 6 alineatele (1) și (3) litera (b), (c) și (d) din convenție. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt în mod evident greșit justificate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 noiembrie 2021. {semnătură_p_2} Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer Adjunct Președinte
Requête n
o
62775/15
Constantin-Cristian POTERAȘ
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 28 septembre 2021 en un comité composé de
:
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
présidente,
Iulia Antoanella Motoc,
Pere Pastor Vilanova,
juges,
et de Ilse Freiwirth,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 décembre 2015,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Constantin-Cristian Poteraș, est un ressortissant roumain né en 1965 et résidant à Bucarest. Il a été représenté devant la Cour par M
e
C.L. Popescu
, avocat.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
À l’époque des faits se trouvant à l’origine de la présente requête, le requérant était le maire du sixième arrondissement de Bucarest et, en cette qualité, le président de la sous-commission d’application des lois du fonds foncier relatives à la restitution des terrains nationalisés par l’ancien régime communiste («
la sous-commission
»). Cet organe faisait des propositions de reconstitution du droit de propriété sur des terrains au profit des anciens propriétaires, alors que la commission d’application des lois du fonds foncier («
la commission
») prenait les décisions de restitution. Le requérant, en sa qualité de maire, assurait quant à lui la mise en possession effective des propriétaires avec les terrains restitués.
4
.
Par un arrêt définitif du 2 avril 2008, le tribunal départemental de Bucarest jugea légale une décision administrative prise par la commission ordonnant la restitution d’un terrain sur proposition de la sous-commission dirigée par le requérant.
5.
Par un réquisitoire du 28 février 2011, le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice («
le parquet
») renvoya le requérant et six autres personnes en jugement devant le tribunal de première instance du sixième arrondissement de Bucarest («
le tribunal de première instance
») du chef d’abus de fonctions. Il était reproché au requérant, en sa qualité de président de la sous-commission, de n’avoir pas rempli ses fonctions au cours de l’année 2006 ou de ne l’avoir pas fait correctement ayant abouti à l’émission illégale de six titres de propriété sur différents terrains, y compris celui ayant été contesté devant les juridictions civiles (paragraphe 4 ci-dessus), procurant des avantages patrimoniaux à des tiers. Les membres de la commission ne furent quant à eux pas renvoyés en jugement pour les faits liés à ces restitutions.
6.
Le requérant fut défendu par un avocat tout au long de la procédure.
7.
Le tribunal de première instance interrogea le requérant, qui nia les faits reprochés, et trente témoins, parmi lesquels des membres de la sous-commission et de la commission.
8
.
Par un jugement du 10 avril 2014, le tribunal de première instance relaxa le requérant du chef d’abus de fonction au motif que les éléments constitutifs de cette infraction n’avaient pas été établis. Pour parvenir à cette conclusion, il interpréta les dispositions légales applicables afin de déterminer la responsabilité de l’intéressé dans le cadre de ses fonctions. Se fondant sur les preuves versées au dossier et les documents mis à sa disposition par différents organes compétents en la matière qu’il avait combinés avec les dépositions de certains témoins, il jugea qu’il n’avait pas été prouvé que le requérant avait rempli ses fonctions de manière défectueuse. Il considéra aussi qu’il n’avait pas été établi que l’intéressé avait agi sciemment ni qu’un certain préjudice avait été causé à une autorité publique.
9.
Le requérant et le parquet formèrent appel contre le jugement rendu en première instance (paragraphe 8 ci-dessus). Le premier sollicita un acquittement au motif que la réalité des faits reprochés n’avait pas été prouvé, alors que le second
demanda la condamnation pénale du requérant.
10.
L’affaire fut inscrite au rôle de la cour d’appel de Bucarest («
la cour d’appel
»).
11
.
Lors de l’audience tenue le 5 novembre 2014, la cour d’appel, dont la formation de jugement était composée des juges G.C.A (président) et T.G., demanda au requérant s’il entendait être interrogé par la juridiction d’appel. L’intéressé répondit qu’il maintenait ses déclarations antérieures et qu’il ne souhaitait pas faire une nouvelle déclaration devant cette juridiction.
12.
Lors de la même audience, après avoir relevé que le requérant avait été relaxé en première instance et que sa condamnation était demandée en appel, le parquet invita la cour d’appel à faire interroger tous les témoins du dossier. Consulté sur cette demande, l’avocat du requérant s’opposa à un nouvel interrogatoire des témoins, au motif que lesdits témoins avaient déjà été interrogés dans le respect du principe du contradictoire en première instance, le contenu de leurs dépositions étant complet et ayant été examiné par le tribunal de première instance. Il ajouta que le parquet, en invitant la juridiction d’appel à procéder à un nouvel interrogatoire des témoins, n’avait pas indiqué ce qu’il visait à prouver.
13
.
Par un jugement avant dire droit du 5 novembre 2014, la cour d’appel, dont la formation de jugement était composée des juges G.C.A. et T.G. (paragraphe 11 ci-dessus), décida qu’«
eu égard à la jurisprudence de la Cour [européenne des droits de l’homme], il était utile de faire interroger les témoins
».
14
.
Lors de plusieurs audiences successives, la cour d’appel, composée de la même formation de jugement (paragraphe 13 ci-dessus), interrogea les témoins en présence du requérant et de son avocat. Tous les témoins maintinrent leurs dépositions faites devant le tribunal de première instance.
15
.
Lors de l’audience du 25 mars 2015, qui eut lieu après l’interrogatoire de tous les témoins, la composition de la formation de jugement de la cour d’appel fut modifiée
: la juge T.G. devint la présidente de la formation de jugement et le juge G.C.A. fut remplacé par le juge M.M.A. À la fin de l’audience, la cour d’appel demanda aux parties, dans l’hypothèse où la formation de jugement initiale ne serait plus reconstituée, si elles avaient l’intention de faire réinterroger tous les témoins déjà auditionnés. Les avocats représentant toutes les parties répondirent qu’ils s’opposaient à une nouvelle audition des témoins.
16
.
Pour la suite de la procédure, la formation de jugement de la cour d’appel fut composée des juges T.G. et M.M.A. Les déclarations des témoins se trouvaient consignées dans le dossier.
17.
Les débats eurent lieu le 22 avril 2015. L’affaire fut ensuite mise en délibérée.
18
.
Le requérant versa des conclusions écrites au dossier. En faisant une lecture combinée des arrêts
Mischie c. Roumanie
(n
o
50224/07, 16
septembre 2014) et
Cutean c. Roumanie
(n
o
53150/12, 2 décembre 2014), il soutenait que son droit à un procès équitable serait méconnu dans l’hypothèse où l’arrêt rendu en appel serait prononcé par une formation de jugement différente de celle qui avait entendu les témoins. Il ajouta que dans la mesure où tous les témoins entendus en appel avaient maintenu leurs dépositions faites en première instance sans que des nouveaux éléments fussent dévoilés, une éventuelle condamnation en appel sur la base des mêmes preuves que celles qui avaient conduit le tribunal de première instance à prononcer sa relaxe aurait rendu le procès inéquitable. Il exposa enfin ses arguments concernant l’interprétation des dispositions légales applicables.
19
.
Par un arrêt définitif du 22 mai 2015 (rédigé le 13 juillet 2015), la cour d’appel fit droit à l’appel du parquet, cassa le jugement rendu en première instance et condamna le requérant à une peine de huit ans de prison du chef de l’infraction d’abus de fonctions aggravé et continu.
20
.
Afin d’établir les faits, la cour d’appel prit en compte les documents versés aux dossiers administratifs constitués par la sous-commission chargée de faire les propositions de restitution des terrains, les documents topographiques, les actes émis par la
direction d’évidence immobilière
et cadastrale concernant la situation juridique de certains terrains. Elle étudia aussi les documents mis à sa disposition par l’Office de cadastre et de publicité immobilière, les actes attestant des transactions immobilières successives, les actes normatifs régissant les catégories de personnes éligibles à la restitution, les conditions de restitution des terrains et les expertises à réaliser à cet effet, et enfin les documents attestant des échanges entre différents organes publics qui demandaient la clarification de la situation juridique des différents terrains.
21.
La cour d’appel jugea que, bien que dans leurs propositions de restitution les membres de la sous-commission fissent référence à un article de loi qui accréditait l’idée que les restitutions portaient sur les terrains nationalisés, en réalité, il ne s’agissait pas de restitutions d’anciens terrains ayant appartenu à leurs propriétaires mais de terrains différents. Elle constata que le requérant n’avait exercé aucune des attributions conférées par la loi pour déterminer quelle était la situation des terrains revendiqués. Elle ajouta que les conclusions formulées par l’Autorité nationale pour la restitution des biens à la suite des contrôles exercés sur l’activité de la sous-commission confirmaient les accusations portées contre ses membres quant au non-respect des dispositions légales applicables.
22.
Se référant aussi aux dispositions légales régissant l’activité de la sous-commission, la cour d’appel énuméra les attributions du requérant en tant que président de cet organe ainsi que ses règles de fonctionnement.
23
.
La cour d’appel jugea ensuite qu’il ressortait des preuves que le requérant n’avait pas respecté les dispositions légales dans la procédure de reconstitution du droit de propriété. Ainsi, elle nota que trois témoignages ainsi que des preuves versées aux dossiers administratifs avaient prouvé que les dispositions légales procédurales relatives à la constitution même et au fonctionnement de la sous-commission avaient été méconnues. En interprétant les dispositions légales applicables en l’espèce et en se fondant sur d’autres écrits, une expertise topographique et une expertise technique topographique judiciaire, la cour d’appel jugea également établi que les dispositions légales portant sur les modalités d’identification des terrains à restituer ainsi que celles d’attribution n’avaient pas été respectées, et que le requérant avait omis de remplir ses fonctions notamment celle de vérification. Enfin, les relations existantes entre les personnes qui avaient demandé la restitution des terrains et les bénéficiaires réels de ces terrains à la suite des transactions commerciales successives étaient établies, selon la cour d’appel, par les actes de transaction versés au dossier. La cour d’appel mentionna aussi que les déclarations de certains témoins prouvaient l’interposition des tiers entre la personne qui avait obtenu le titre de propriété et le bénéficiaire final des terrains restitués.
24.
La cour d’appel rechercha ensuite quelle était la loi la plus favorable pour le requérant. Elle le reconnut coupable d’abus de fonctions
aggravé et continu
et le condamna à une peine de huit ans de prison ferme.
25
.
Quant à l’argument du requérant selon lequel il y aurait eu un défaut d’équité de la procédure à raison du changement des juges de la formation de jugement qui avaient entendu les témoins (paragraphe 18 ci-dessus), la cour d’appel estima que le principe d’immédiateté et de la continuité de la formation de jugement n’avait pas été méconnu en l’espèce. À cet égard, elle nota que ce principe devait être nuancé dans le sens où, pour garantir un procès équitable, les preuves importantes essentielles ou celles qui fondaient la décision du tribunal devaient être instruites par le juge qui allait au final trancher le fond de l’affaire. Elle poursuivit son raisonnement ainsi
:
«
En l’espèce, les témoins interrogés au cours des poursuites pénales et qui avaient été entendus pendant l’instruction judiciaire, sans exception, ont maintenu leurs déclarations, sans présenter des aspects contestés par les parties, de sorte que pour déterminer leur véridicité il soit nécessaire que le juge les interroge directement. Or, dans l’affaire
Beraru c. Roumanie
, la Cour [européenne des droits de l’homme] a indiqué qu’il était nécessaire d’interroger à nouveau un témoin lorsque l’appréciation du tribunal quant au comportement et à la crédibilité dudit témoin pouvait avoir des conséquences importantes pour l’accusé.
Il convient de rappeler qu’en l’espèce les inculpés n’ont pas nié la procédure d’émission des titres de propriété qui font l’objet de l’affaire, mais ils ont donné une interprétation différente aux dispositions légales applicables dont ils étaient accusés par le parquet de ne pas avoir respecté. Dans ce contexte, la cour [d’appel] constate que les moyens de preuve essentiels en l’espèce ne sont pas les déclarations des témoins, mais les preuves versées au dossier, les notifications et les rapports des organes de poursuites pénales ou des autres institutions compétentes, les rapports de constatation ou d’expertise. Or ces preuves ont toujours été à la disposition des juges tant en première instance qu’en appel.
(...)
En outre, il est important de mentionner que, consultées par la cour d’appel sur leur souhait de voir réinterrogés les témoins à raison de la modification de la formation de jugement, les parties ont indiqué qu’elles s’y opposaient, aspect noté dans le jugement avant dire droit du 25 mars 2015.
»
26.
Le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable, au mépris de l’article 6 § 1 de la Convention. Il allègue qu’en appel, après la ré
‑
audition des témoins, l’un des juges de la formation de jugement a été remplacé et qu’il n’a pas entendu directement les témoins.
27.
Toujours sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, il soulève d’autres aspects qui auraient rendu selon lui le procès inéquitable (le non
‑
respect du principe de la sécu
rité juridi
que, l’interprétation des preuves, l’impossibilité de préparer sa défense pour tous les faits reprochés, la motivation trop vague et arbitraire de l’arrêt rendu en appel).
28.
Invoquant l’article 7 de la Convention, il estime que la loi pénale était trop vague et imprécise, dans la mesure où les juridictions civiles ont considéré légales ses actions (paragraphe 4 ci-dessus) alors que les juridictions pénales les ont qualifiées d’infraction.
29.
Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6 et l’article
1 du Protocole n
o
12 à la Convention, il allègue que les membres de la commission n’ont jamais été accusés d’infractions. Il estime donc que sa condamnation pénale était abusive et discriminatoire.
30.
Invoquant l’article 2 du Protocole n
o
7 à la Convention, il se plaint d’avoir été condamné pour la première fois en appel sans motivation convaincante et dans une procédure inéquitable, de sorte que son droit à un double degré de juridiction était devenu illusoire.
Sur le grief de non-respect du principe d’immédiateté formulé sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention
31.
Le requérant se plaint que sa cause n’ait pas été entendue équitablement, alléguant que le principe d’immédiateté n’a pas été respecté pendant la procédure d’appel. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi en sa partie pertinente :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
32.
La Cour renvoie aux principes bien établis concernant le respect du principe d’immédiateté tels qu’exposés dans les affaires
Graviano c. Italie
(n
o
10075/02, § 38, 10 février 2005),
Beraru c. Roumanie
(n
o
40107/04, §
64, 18 mars 2014),
Škaro c. Croatie
(n
o
6962/13, §§ 23-24, 6
décembre 2016), ou encore
Svanidze c. Géorgie
(n
o
37809/08, §§ 32-33, 25 juillet 2019). Ce principe d’immédiateté est une garantie importante du procès pénal en ce que les observations faites par le juge au sujet du comportement et de la crédibilité d’un témoin peuvent avoir de lourdes conséquences pour l’accusé (
Beraru
, précité, § 64, et
P.K. c. Finlande
(déc.), n
o
37442/97, 9
juillet 2002). Toutefois, le principe d’immédiateté ne saurait être regardé comme faisant obstacle à tout changement dans la composition d’un tribunal pendant le déroulement d’un procès (
Cutean c. Roumanie
, n
o
53150/12, §
61, 2 décembre 2014).
33.
La Cour rappelle aussi que ni la lettre ni l’esprit de l’article 6 de la Convention n’empêchent une personne de renoncer de son plein gré, de manière expresse ou tacite, aux garanties d’un procès équitable. Toutefois, pour entrer en ligne de compte sous l’angle de la Convention, pareille renonciation doit se trouver établie de manière non équivoque et doit être entourée d’un minimum de garanties correspondant à sa gravité. Elle n’a pas besoin d’être explicite mais elle doit être volontaire, consciente et éclairée. Avant qu’un accusé puisse être réputé avoir implicitement renoncé, par son comportement, à un droit important énoncé à l’article 6, il doit être établi qu’il aurait pu raisonnablement prévoir les conséquences de son comportement. De plus, cette renonciation ne doit se heurter à aucun intérêt public important (
Murtazaliyeva c. Russie
[GC], n
o
36658/05, § 117, 18
décembre 2018). La renonciation au droit d’interroger un témoin, qui figure parmi les droits fondamentaux énumérés à l’article 6 § 3 constitutifs de la notion de procès équitable, doit être strictement conforme à ces exigences (
ibidem
34.
La Cour note d’emblée que, dans la présente affaire, le requérant a été relaxé en première instance (paragraphe 8 ci-dessus) et que la juridiction d’appel qui était compétente pour trancher des questions de fait et de droit et examiner dans son ensemble la question de sa culpabilité ou de son innocence l’a condamné (paragraphe 19 ci-dessus). En se référant de manière générale à la jurisprudence de la Cour, la cour d’appel a ainsi décidé de procéder à l’interrogatoire de tous les témoins (paragraphe 13 ci
‑
dessus) ce qu’elle a d’ailleurs fait (paragraphe 14 ci-dessus). La Cour note donc que le requérant, représenté par un avocat, a eu la possibilité de poser des questions aux témoins interrogés pendant la procédure d’appel (paragraphe 14 ci-dessus
; voir, pour les principes applicables,
Júlíus Þór Sigurþórsson c. Islande
, n
o
38797/17, §§
34-38, 16 juillet 2019, avec les références citées).
35.
En l’espèce, le requérant soutient que son droit à un procès équitable a été méconnu, en particulier, dans la mesure où après l’interrogatoire des témoins l’un des juges de la formation de jugement qui a entendu les témoins a été remplacé par un nouveau juge.
36
.
Or, la Cour observe que, lors de l’audience du 25 mars 2015, la cour d’appel a relevé que la formation de jugement avait changé et qu’elle a demandé aux parties si elles souhaitaient voir réinterroger les témoins. Le requérant, représenté par un avocat, s’était opposé à un nouvel interrogatoire (paragraphe 15 ci-dessus). La Cour note qu’aucun élément du dossier n’indique que le requérant et son avocat ignoraient les conséquences de leur opposition à un nouvel interrogatoire des témoins devant la nouvelle formation de jugement. De même, rien dans le dossier n’indique que l’opposition du requérant n’ait pas été volontaire ni qu’elle se soit heurtée à un intérêt public important.
37.
Ces éléments (paragraphe 36 ci-dessus) suffisent à la Cour pour conclure que, en s’opposant à l’interrogatoire des témoins lors de l’audience du 25 mars 2015 (paragraphe 15 ci-dessus), le requérant a renoncé à son droit de les interroger et que sa renonciation était entourée d’un minimum de garanties correspondant à sa gravité.
38.
À titre surabondant, la Cour note qu’en l’espèce la formation de jugement en appel était constituée de deux juges et que seulement l’un d’entre eux a été remplacé, l’autre ayant entendu tous les témoins (à comparer avec
Graviano
, précité, § 39, et
Škaro
, précité, § 29, et voir,
a
contrario
,
Svanidze
, précité, §
35, et
Cutean
, précité, §
64). Dans la mesure où le requérant n’a pas contesté la crédibilité des témoins interrogés qui ont d’ailleurs fait des déclarations constantes au cours de la procédure (
Famulyak c.
Ukraine
(déc.), n
o
30180/11, § 35, 2
mai 2019), le fait que le nouveau juge de la formation de jugement avait disposé des procès-verbaux d’audition des témoins compensait dans une large mesure l’absence d’immédiateté du procès (paragraphe 16 ci-dessus
; voir,
mutatis mutandis
,
P.K. c. Finlande
, décision précitée, et
Graviano
, précité, §
39).
39.
La Cour note enfin que le verdict de condamnation du requérant n’était pas fondé uniquement ou d’une manière déterminante sur les dépositions des témoins interrogés pendant la procédure (voir, en ce sens,
P.K. c. Finlande
, décision précitée). Au contraire, il ressort du libellé de l’arrêt définitif prononcé par la cour d’appel que les preuves versées au dossier ont eu un poids décisif pour fonder un tel verdict et que les déclarations de certains témoins ont été combinés avec d’autres documents (paragraphes 20-23 ci-dessus). Par ailleurs, la cour d’appel a répondu à l’argument du requérant relatif au non-respect du principe d’immédiateté (paragraphe 25 ci-dessus).
40.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
Sur les autres griefs du requérant
41.
Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose, et pour autant qu’elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne constate aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par l’article 6 §§ 1 et 3 b), c) et d) de la Convention. Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 4 novembre 2021.
{signature_p_2}
Ilse Freiwirth
Gabriele Kucsko-Stadlmayer
Greffière adjointe
Présidente