CASE OF ZHUPAN v. UKRAINE

CAUZA CUZĂ DE SECȚIUNE A ZHUPAN/UKRAINE (Declarări nos. 38882/18 și 50200/19.) HOTĂRÂREA Strasburg 7 octombrie 2021 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Zhupan/Ucraina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Stéphanie Mourou-Vikström, președinte, Jovan Ilievski, Arnfinn Bårdsen, judecători, și Martina Keller, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererile (n. 38882/18 și 50200/19) împotriva Ucrainei depuse Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național ucrainean, dna Maryna Mychailivna Zhupan („reclamantul”), la 10 august 2018 și, respectiv, 19 septembrie 2019; hotărârea de a notifica guvernului ucrainean („Guvernul”) plângerea privind neexecuția unei hotărâri judecătorești care ordonă transferul copilului și de a declara inadmisibilă restul cererilor; observațiile părților; după deliberarea în privată la 16 septembrie 2021, emite următoarea hotărâre, adoptată la acea dată: INTRODUCȚIE Cazul se referă la acuzațiile în temeiul articolului 8 din Convenție, că autoritățile nu au pus în aplicare o decizie de judecată care ordonă transferul copilului de la tatăl său la mama sa. FACTE Reclamantul s-a născut în 1988. În prezent locuiește în Republica Cehă. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Hájek, avocat practicant în Praga. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor, dl I. Lishchyna. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 2010 reclamantul s-a căsătorit cu V. La 13 mai 2011 fiul lor I. s-a născut. ulterior, reclamantul și V. se despărție. Copilul a continuat să trăiască cu reclamantul, care este mama lui La 27 octombrie 2014, Curtea de district Khust din regiunea Zakarpattya („Curtea Khust”) a dizolvat căsătoria. În ceea ce privește reședința copilului, instanța a decis că copilul ar trebui să locuiască cu reclamantul. În august 2015, în timp ce reclamantul a fost în Republica Cehă, copilul a rămas cu părinții reclamantului în Ucraina. În acel timp, părinții reclamantului a dat voluntar copilului la V. Transferul a fost atestat de un notar. Din septembrie 2015, copilul a început să trăiască cu V. pe o bază permanentă. La întoarcerea din Republica Cehă în septembrie 2015, reclamantul a încercat să ia copilul înapoi din V., dar în niciun scop. La 2 octombrie 2015, ea a instituit o procedură civilă împotriva V., susținând că copilul ar trebui să fie returnat imediat la ea. La 3 noiembrie 2015, Curtea Khust a hotărât că copilul ar trebui transferat reclamantului, deoarece mai devreme s-a decis că copilul ar trebui să locuiască cu mama sa (a se vedea punctul 6 de mai sus). Curtea a ordonat aplicarea imediată. V. a interzis această hotărâre (a se vedea punctul 20 de mai jos). La 4 noiembrie 2015, Serviciul de Stat Bailiffs („hotărâtorii”) a inițiat proceduri de punere în aplicare a procedurilor de punere în aplicare în ceea ce privește ordonanța de returnare a 3 Noiembrie 2015. În aceeași dată, judecătorii au sosit la casa lui V. însoțit de solicitant, ofițerii de poliție, un ofițer de îngrijire și doi martori. Potrivit raportului judecătorilor, transferul copilului a eșuat deoarece copilul a refuzat să se adreseze reclamantului. 11. La 6 noiembrie 2015, judecătorii au suspendat procedura de executare, având în vedere faptul că instanța locală a trebuit să explice modalitățile de aplicare a ordinii de judecată din 3 noiembrie 2015. 12. La 9 noiembrie 2015 V. a inițiat o procedură civilă împotriva reclamantului care urmărește să determine din nou locul de reședință al copilului, având în vedere că după ordinul de reședință din 27 octombrie 2014, circumstanțele s-au schimbat substanțial. 13. La 30 noiembrie 2015, șeful Oficiului de Bailiff din districtul Khust a anulat decizia judecătorilor din 6 noiembrie 2015 de a constata că procedura de executare a fost suspendată fără motiv. 14. La 9 decembrie 2015, judecătorii au vizitat V. și au constatat că copilul a refuzat din nou să se adreseze reclamantului. 15. În aceeași zi, reclamantul a solicitat că judecătorii solicită permisiunea judiciară de a plasa copilul într-o instituție specializată, pentru a permite copilului să se adapteze la mama sa. Reclamantul a susținut că nu a putut vedea copilul la domiciliul lui V. în ultimele trei luni. Ca răspuns la această cerere, judecătorii au solicitat unei instanțe care solicitau permisiunea relevantă. Nu au fost furnizate informații cu privire la rezultatul acestei cereri. La 7 august 2017, instanța Khust a permis afirmația lui V. și a ordonat ca copilul să trăiască cu V., având în vedere situația reală a copilului și interesul său superior. La 7 septembrie 2018, Curtea Regională de Apel din Zakarpattya a susținut această hotărâre. La 18 aprilie 2019, Curtea Supremă a respins apelul reclamantului asupra punctelor de drept. 17. Între timp, în septembrie 2017, judecătorii au făcut o altă încercare de a transfera copilul la solicitant. Tentativa nu a avut succes deoarece copilul a refuzat încă să aibă contact cu mama sa. La 7 și 23 mai 2019 judecătorii au impus V. o amendă pentru nerespectarea ordinii de returnare din 3 noiembrie 2015. V. a recurs împotriva acestor hotărâri, dar nu au fost furnizate Curții informații cu privire la rezultatul acestor apeluri. În iunie 2019 judecătorii au solicitat ca poliția să inițieze o procedură penală împotriva lui V. pentru nerespectarea, în momentul respectiv, a ordinului de judecată din 3 noiembrie 2015. În iulie 2019, poliția, care a efectuat o anchetă, a încheiat procesul penal din cauza lipsei de elemente de infracțiune. La 8 august 2019, Curtea Regională de Apel din Zakarpattya, având în vedere concluziile instanței că copilul ar trebui să trăiască cu tatăl său (a se vedea punctul 16 mai sus), a anulat decizia instanței din 3 noiembrie 2015 și a refuzat cererea reclamantului. Bondar v. Ucraina ([Comitet] nr. 7097/18, § 17, 17 decembrie 2019). HOTĂRÂREA PRIVIND DECLARAȚII 22. Având în vedere subiectul cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze în comun într-o singură hotărâre. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 6 și 8 din Convenție că autoritățile interne nu au pus în aplicare hotărârea instanței din 3 noiembrie 2015 de ordonare a transferului copilului către reclamant. 24. Curtea, comitent al caracterizării care urmează să fie acordată în drept faptelor cauzei (a se vedea Radomilja și alții c. Croația [GC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 114, 20 martie 2018), vor examina plângerea din punctul de vedere al articolului 8 din Convenție. art. 8 se citește după cum urmează: „1. Oricine are dreptul de a respecta viața sa privată și de familie, casa sa și corespondența sa. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” 25. Guvernul a susținut că autoritățile naționale au luat toate măsurile rezonabile în vederea impunerii transferului copilului către solicitant. Cu toate acestea, copilul a refuzat în mod constant să rămână cu reclamantul și orice nouă aplicare a ordinului de judecată ar fi contrar interesului superior al copilului. Din aceste motive, reclamația reclamantului a fost vădit nefondată și cererile ar putea fi eliminate din lista cazurilor. 26. Reclamantul nu a fost de acord și a menținut plângerea. 27. Curtea nu constată niciun motiv pentru a elimina cererile din lista cazurilor, menționând că prezenta plângere nu este, vădit nefondată, nici inadmisibilă din alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Reclamantul a susținut că autoritățile naționale nu au luat măsurile necesare pentru a asigura returnarea copilului din V. la solicitant. 29. Guvernul a susținut că autoritățile au luat toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea vieții de familie a reclamantului. 30. Curtea reiterează că bucuria reciprocă a unui părinte și a unui copil al societății reciproce constituie un element fundamental al „vieții familiale” în sensul articolului 8 din Convenție (a se vedea, printre altele, K. și T. c. Finlanda [GC], nr. 25702/94, § 151, CEDO 2001-VII). Principiile generale privind obligațiile pozitive ale statului în ceea ce privește protecția relației dintre părinții și copiii lor sunt stabilite în Vyshnyakov (citat mai sus, 35-37, cu alte referințe). 31. Având în vedere că obligația pozitivă în acest domeniu nu este una din rezultate, ci una din mijloacele (a se vedea Vyshnyakov, citat mai sus, 36), Curtea trebuie să stabilească dacă autoritățile interne au luat suficiente măsuri pentru a asigura aplicarea hotărârii instanței din 3 noiembrie 2015 de ordonare a transferului copilului către reclamant. 32. După deschiderea procedurii de executare, judecătorii au aranjat rapid ședința dintre reclamant și copil (a se vedea punctul 10 mai sus). Cu toate acestea, odată ce au stabilit că copilul nu a fost dispus să se apropie de solicitant, ei nu au luat nici un alt măsurător pentru a ajuta copilul în adaptarea la mama sa de care aparent a devenit grav alienat. În plus, nu este clar în ce măsură serviciile de îngrijire a copiilor și de familie ar fi putut fi implicate în acest sens și dacă orice mediere a familiei ar fi putut fi angajate. 33. Curtea reiterează că dreptul unui copil de a-și exprima propriile opinii nu ar trebui interpretat ca oferind efectiv un drept de veto necondiționat copiilor fără a fi luat în considerare niciun alt factor și o examinare care să fie efectuată pentru a-și determina interesul cel mai bun; în plus, aceste interese impun în mod normal că legăturile copilului cu familia sa trebuie menținute, cu excepția cazurilor în care acest lucru ar prejudicia sănătatea și dezvoltarea sa (a se vedea A.V. v. Slovenia , nr. 878/13 , § 72, 9 aprilie 2019, cu alte referințe). Cu toate acestea, în cazul de față, atunci când autoritățile se confruntă cu refuzul persistent al unui copil foarte mic de a vedea mama sa, ei nu au reușit să se asigure că asistența profesională vizată a fost furnizată în mod eficient copilului; acest sprijin a fost esențial pentru el pentru a se obișnui cu ideea de a trăi cu mama sa, precum și pentru V. în conformitate cu hotărârile instanței obligatorii (a se vedea alineatele (6) și 9), astfel de asistență a constituit, având în vedere circumstanțele specifice ale acestui caz, o parte din măsurile necesare pe care autoritățile le trebuiau în mod rezonabil să le adopte, în conformitate cu obligațiile lor pozitive în temeiul articolului 8 (a se vedea, pentru o abordare similară, A.V. , citat mai sus, § 84 și Gen și alții c. Ucraina ([Comitetul], nr. 41596/19 și 42767/19, § 66, 10 iunie 2021). 34. În afară de aceasta, chiar dacă este preferabilă respectarea voluntară, pozițiile înrădăcinate adesea luate de părinții în astfel de cazuri pot face acest respect dificil, făcând necesar, în anumite cazuri, să se recurgă la măsuri coercitive proporționale (a se vedea Vyshnyakov Cu toate acestea, nimic nu sugerează că aceste măsuri coercitive au fost luate în timp de către autorități, încercările judecătorilor de a impune amenzi sau de a folosi un remediu penal (a se vedea punctele 18 și 19 de mai sus). 35. Se pare că, cu expirarea timpului, situația copilului a evoluat și, în cele din urmă, tribunalele au reconsiderat întrebarea reședinței copilului și au decis, bazandu - se pe interesul superior al copilului, că copilul ar trebui să locuiască cu tatăl său (vezi §16 mai sus). Cu toate acestea, Curtea trebuie să fie convinsă că modificarea faptelor relevante nu a fost adusă de nerespectarea tuturor măsurilor care ar putea fi de așteptat în mod rezonabil să faciliteze executarea ordinului de returnare (a se vedea M.R. și D.R. c. Ucraina , nr. 63551/13, § 65, 22 mai 2018, cu alte referințe. Având în vedere deficiențele autorităților în perioada anterioară, după cum s-a discutat mai sus, Curtea consideră că, până la adoptarea noului ordin de rezidență în favoarea tatălui copilului, autoritățile interne au eșuat în obligația lor pozitivă în temeiul articolului 8 de a asigura reunificarea reclamantului cu copilul. 36. Curtea a constatat în mod repetat, în cazurile împotriva Ucrainei, că mijloacele neadecvate de punere în aplicare a hotărârilor judiciare referitoare la copii sunt rezultatul lipsei oricărui cadru legislativ și administrativ dezvoltat care ar putea facilita acordurile de conformitate voluntare care implică profesioniști din familie și de îngrijire a copiilor. În plus, cadrul disponibil nu prevedea măsuri adecvate și specifice pentru a asigura, sub rezerva principiului proporționalității, respectarea coercitivă a acestor acorduri (a se vedea Vyshnyakov , citat mai sus, § 46; Bondar v. Ucraina [Comitet], nr. 7097/18, § 36, 17 decembrie 2019; Shvets v. Ucraina [Comitet], nr. 22208/17, § 38, 23 iulie 2019; și Gen și alții , citat mai sus, §§ În consecință, Curtea constată că s-a încălcat art. 8 din Convenție. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 38. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 39. Reclamantul a solicitat 60.500 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 40. 41. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit suferință și anxietate din cauza încălcării pe care le-a constatat. Hotărârea pe o bază echitabilă, conform art. 41 din Convenție, Curtea aprobă reclamantul 4,500 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 42. 43. Guvernul a susținut că reclamația nu a fost justificată. 44. În ceea ce privește documentele în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 1 500 EUR pentru costuri și cheltuieli, plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului. 45. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, CURTEA, UNANIMOUS, decide să se alăture cererilor; declara cererile admisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 8 din convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume: (i) 4.500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitant, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 7 octombrie 2021, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Martina Keller Stéphanie Mourou-Vikström Președintele adjunct al grefierului

FIFTH SECTION

CASE OF

ZHUPAN v. UKRAINE

(Applications nos. 38882/18 and 50200/19.)

JUDGMENT

STRASBOURG

7 October 2021

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Zhupan v. Ukraine,

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of:

Stéphanie Mourou-Vikström,

President,

Jovan Ilievski,

Arnfinn Bårdsen,

judges,

and Martina Keller,

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the applications (nos.

38882/18 and 50200/19) against Ukraine lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Ukrainian national, Ms Maryna Mychaylivna Zhupan (“the applicant”), on 10 August 2018 and 19 September 2019 respectively;

the decision to give notice to the Ukrainian Government (“the Government”) of the complaint concerning non-enforcement of a court decision ordering the transfer of the child and to declare inadmissible the remainder of the applications;

the parties’ observations;

Having deliberated in private on 16 September 2021,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

INTRODUCTION

1.

The case concerns the allegations under Article 8 of the Convention that the authorities failed to implement a court decision ordering the transfer of the child from his father to his mother.

THE FACTS

2.

The applicant was born in 1988. She currently lives in the Czech Republic. The applicant was represented by Mr A.

Hájek

, a lawyer practising in Prague.

3.

The Government were represented by their Agent, Mr I.

Lishchyna.

4.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

5.

In 2010 the applicant married V. On 13 May 2011 their son I. was born. Subsequently, the applicant and V. separated. The child continued to live with the applicant, who is his mother

6

.

On 27 October 2014 the Khust District Court of Zakarpattya Region (“the Khust court”) dissolved the marriage. As regards the child’s residence, the court ruled that the child should live with the applicant.

7.

In August 2015, while the applicant was in the Czech Republic, the child stayed with the applicant’s parents in Ukraine. During that time, the applicant’s parents voluntarily gave the child to V. The transfer was attested by a notary. From September 2015 the child started to live with V. on a permanent basis.

8.

Upon return from the Czech Republic in September 2015, the applicant attempted to take the child back from V., but to no avail. On 2

October 2015 she instituted civil proceedings against V., claiming that the child should be immediately returned to her.

9

.

On 3 November 2015 the Khust court decided that the child should be transferred to the applicant because it had been decided earlier that the child should live with his mother (see paragraph 6 above). The court ordered an immediate enforcement. V. appealed against that judgment (see paragraph 20 below).

10

.

On 4 November 2015 the State Bailiffs Service (“the bailiffs”) started enforcement proceedings in respect of the return order of 3

November 2015. On the same date the bailiffs arrived at V.’s home accompanied by the applicant, the police officers, a childcare officer and two witnesses. According to the bailiffs’ report, the transfer of the child failed because the child had refused to approach the applicant.

11.

On 6 November 2015 the bailiffs suspended the enforcement proceedings considering that the local court had to explain the modalities of enforcing the court order of 3 November 2015.

12.

On 9 November 2015 V. initiated civil proceedings against the applicant seeking to determine anew the child’s place of residence given that after the residence order of 27 October 2014 the circumstances had changed substantially.

13.

On 30 November 2015 the Chief of the Khust District Bailiffs Office quashed the bailiffs’ decision of 6 November 2015 finding that the enforcement proceedings had been suspended groundlessly.

14.

On 9 December 2015 the bailiffs visited V. and found that the child had again refused to approach the applicant.

15.

On the same day the applicant requested that the bailiffs seek judicial permission to place the child in a specialised institution, in order to allow time for the child to adapt to his mother. The applicant argued that she had not been able to see the child at V.’s home for the last three months. In response to that request, the bailiffs applied to a court seeking the relevant permission. No information was provided as to the outcome of that application.

16

.

On 7 August 2017 the Khust court allowed V.’s claim and ordered that the child should live with V., having regard to the child’s actual situation and his best interests. On 7 September 2018 the Zakarpattya Regional Court of Appeal upheld that judgment. On 18 April 2019 the Supreme Court dismissed the applicant’s appeal on points of law.

17.

In the meantime, in September 2017, the bailiffs made another attempt to transfer the child to the applicant. The attempt was not successful because the child still refused to have contact with his mother.

18

.

On 7 and 23 May 2019 the bailiffs imposed a fine on V. for his failure to comply with the return order of 3 November 2015. V. appealed against those decisions, but no information has been provided to the Court as to the outcome of those appeals.

19

.

In June 2019 the bailiffs requested that the police initiate criminal proceedings against V. for his failure to comply, at the relevant time, with the court order of 3

November 2015. In July 2019 the police, having conducted an investigation, closed the criminal case due to a lack of elements of crime.

20

.

On 8 August 2019 the Zakarpattya Regional Court of Appeal, having regard to the court findings that the child should live with his father (see paragraph 16 above), quashed the court decision of 3 November 2015 and refused the applicant’s claim.

RELEVANT LEGAL FRAMEWORK

21.

Relevant provisions of domestic law can be found in

Vyshnyakov v.

Ukraine

(no. 25612/12, § 28, 24 July 2018) and

Bondar v. Ukraine

([Committee] no. 7097/18, § 17, 17 December 2019).

THE LAW

JOINDER OF THE APPLICATIONS

22.

Having regard to the subject matter of the applications, the Court finds it appropriate to examine them jointly in a single judgment.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 8 OF THE CONVENTION

23.

The applicant complained under Articles 6 and 8 of the Convention that the domestic authorities failed to enforce the court decision of 3

November 2015 ordering a transfer of the child to the applicant.

24.

The Court, master of the characterisation to be given in law to the facts of the case (see

Radomilja and Others v. Croatia

[GC], nos.

37685/10 and 22768/12, § 114, 20 March 2018), will examine the complaint from the standpoint of Article 8 of the Convention. Article 8 reads as follows:

“1. Everyone has the right to respect for his private and family life, his home and his correspondence.

Admissibility

25.

The Government submitted that the national authorities took all the reasonable steps in order to enforce the transfer of the child to the applicant. However, it was the child who had constantly refused to stay with the applicant and any further enforcement of the court order would be contrary to the best interests of the child. For those reasons the applicant’s complaint was manifestly ill-founded and the applications could be struck out of the list of cases.

26.

The applicant disagreed and maintained her complaint.

27.

The Court finds no grounds for striking the applications out of the list of cases. It notes that the present complaint is neither manifestly ill-founded nor inadmissible on any other grounds listed in Article

35 of the Convention. It must therefore be declared admissible.

Merits

28.

The applicant contended that the national authorities failed to take the necessary steps to ensure the return of the child from V. to the applicant.

29.

The Government submitted that the authorities had taken all the steps necessary to ensure respect for the applicant’s family life.

30.

The Court reiterates that the mutual enjoyment by a parent and child of each other’s company constitutes a fundamental element of “family life” within the meaning of Article 8 of the Convention (see, among other authorities,

K. and T. v. Finland

[GC], no. 25702/94, § 151, ECHR

2001‑VII). The general principles concerning the State’s positive obligations with regard to the protection of the relationship between parents and their children

are set out in

Vyshnyakov

(cited above,

§§

35-37, with further references).

31.

Bearing in mind that the positive obligation in this area is not one of result, but one of means (see

Vyshnyakov,

cited above,

§

36), the Court must determine whether the domestic authorities took sufficient steps to enforce the court decision of 3 November 2015 ordering the transfer of the child to the applicant.

32.

After opening the enforcement proceedings, the bailiffs quickly arranged the meeting between the applicant and the child (see paragraph 10 above). However, once they established that the child was unwilling to approach the applicant, they took no further measurers to assist the child in adapting to his mother from whom he apparently became seriously alienated. Furthermore, it remains unclear to what extent the childcare and family services could have been involved in that regard and whether any family mediation could have been employed.

33.

The Court reiterates that the right of a child to express his or her own views should not be interpreted as effectively giving an unconditional veto power to children without any other factors being considered and an examination being carried out to determine their best interests; moreover, such interests normally dictate that the child’s ties with his or her family must be maintained, except in cases where this would harm his or her health and development (see

A.V. v. Slovenia

, no. 878/13, § 72, 9 April 2019, with further references). However, in the case at hand, when the authorities were faced with the persistent refusal of a very young child to see his mother, they failed to ensure that professional targeted support was effectively provided to the child; such support was critical for him to get used to the idea of living with his mother as well as for V. to come to understand what was in the child’s best interests, according to the binding court decisions (see paragraphs 6 and 9 above). Such assistance constituted, given the specific circumstances of this case, part of the necessary measures that the authorities were reasonably required to undertake, in line with their positive obligations under Article 8 (see, for similar approach,

A.V.

, cited above, §

84 and

Gen and others v. Ukraine

([Committee], nos. 41596/19 and

42767/19, §

66, 10 June 2021).

34.

Apart from that, even though voluntary compliance is preferable, the entrenched positions often taken by the parents in such cases can render such compliance difficult, making it necessary, in certain cases, to have recourse to proportionate coercive measures (see

Vyshnyakov

, cited above, §

43, with further references). However, nothing suggests that such coercive measures were taken in time by the authorities. The bailiffs’ attempts to impose fines or to use a criminal-law remedy (see paragraphs 18 and 19 above) were clearly belated.

35.

Apparently, with the lapse of time, the child’s situation evolved and eventually the courts reconsidered the question of the child’s residence and decided, relying on the child’s best interests, that the child should live with his father (see paragraph 16 above). However, the Court must be satisfied that the change of the relevant facts was not brought about by the State’s failure to take all measures that could reasonably be expected to facilitate the enforcement of the return order (see

M.R. and D.R. v. Ukraine

, no.

63551/13, §

65, 22 May 2018, with further references). Having regard to the shortcomings of the authorities in the preceding period, as discussed above, the Court considers that by the time the new residence order in favour of the child’s father was taken, the domestic authorities had failed in their positive obligation under Article 8 to ensure the applicant’s reunification with the child.

36.

The Court has repeatedly found in cases against Ukraine that the inappropriate means of implementing court judgments regarding children are the result of a lack of any developed legislative and administrative framework that could facilitate voluntary compliance arrangements involving family and childcare professionals. Furthermore, the available framework did not provide for appropriate and specific measures to ensure, subject to the proportionality principle, coercive compliance with those arrangements (see

Vyshnyakov

, cited above, § 46;

Bondar v.

Ukraine

[Committee], no.

7097/18, §

36, 17 December 2019;

Shvets v.

Ukraine

[Committee], no.

22208/17, §

38, 23 July 2019; and

Gen and others

, cited above, §

68). The Court considers that these findings are equally pertinent to the present case.

37.

Accordingly, the Court finds that there has been a violation of Article

8 of the Convention.

APPLICATION OF ARTICLE

41 OF THE CONVENTION

38.

Article

41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

39.

The applicant claimed 60,500 euros (EUR) in respect of non

‑

pecuniary damage.

40.

The Government maintained that the applicant’s claim was unfounded.

41.

The Court considers that the applicant must have suffered distress and anxiety on account of the violation it has found. Ruling on an equitable basis, as required by Article 41 of the Convention, the Court awards the applicant EUR

4,500 in respect of non-pecuniary damage.

42.

The applicant further claimed EUR

21,609 in respect of costs and expenses.

43.

The Government contended that the claim was unsubstantiated.

44.

Regard being had to the documents in its possession and to its case

‑

law, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 1,500 for costs and expenses, plus any tax that may be chargeable on the applicant.

45.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Decides

to join the applications;

Declares

the applications admissible;

Holds

that there has been a violation of Article 8 of the Convention;

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts:

(i)

EUR 4,500 (four thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 1,500 (one thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 7 October 2021, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Martina Keller

Stéphanie Mourou-Vikström

Deputy Registrar

President