AFFAIRE FOYER ASSURANCES S.A. c. LUXEMBOURG

Cererea privește, din perspectiva articolului 6 § 1 din Convenție, dreptul reclamantei la acces la instanță, în urma formalismu-lui excessiv presupus al Curții de Casație. Aceasta declarase unicul mijloc de casație inadmisibil, pe motiv că nu precizase, conform cerințelor legii naționale, «cazul de deschidere invocat» (adică cazul care permite unei părți exercitarea recursului în casație). FAPTE

Reclamanta este o societate de asigurări constituită la Leudelange (Luxemburg). Este reprezentată de d-na C. Point, avocat.

Guvernul a fost reprezentat succesiv de agenții săi, d-na Christine Goy, apoi d. David Weis, din Reprezentanța Permanentă a Luxemburgului lângă Consiliul Europei. Contextul cauzei

La originea cauzei se află un accident de circulație cauzat pe 26 martie 1991 de T., un asigurat al reclamantei.

Răspunderea T. și garanția asigurării datorată de reclamantă nefiind contestate, o indemnizare a prejudiciului victimei a fost convenită amiabil, pe baza unui raport de expertiză din 29 aprilie 1993.

Datorită unei agravări a stării de sănătate, victima a primit pensie de invaliditate de la 13 iunie 2000.

Pe 28 mai 2008, victima a chemat în judecată pe reclamantă în fața tribunalului de județ al Luxemburgului pentru indemnizarea agravării urmelor accidentului (fără a specifica pe ce bază legală intenționa să se stabilească condamnarea). Au fost numiți mai mulți experți, în cadrul procedurilor de ordonanță și pe fond, și au rezultat rapoarte.

Printr-o sentință din 19 februarie 2013, tribunalul condamnat pe reclamantă la indemnizarea pierderii de venituri suferite de victimă. Tribunalul evoca «accidentul din 26 martie 1991 a cărei răspundere revenea asiguratului [reclamantei]», fără a menționa dispoziții ale Codului Civil aplicabile în materie.

Reclamanta a depus apel de la această sentință, reprochând tribunalului acordarea dobânzii compensatorii asupra părții viitoare a pierderii de venituri a victimei, evaluată prin capitalizare. Dacă reclamanta nu punea în cauză condamnarea sa la plata dobânzii compensatorii privind pierderea de venituri din trecut, considera totuși că veniturile viitoare (de încasat până la vârsta teoretică a pensionării victimei), ne-scadente încă, nu puteau deschide drept la plata unor asemenea dobânzi, privind scopul acestora.

Pe 1 decembrie 2016, Curtea de Apel confirmă sentința din 19 februarie 2013. Ca și judecatorii de primă instanță, Curtea de Apel nu menționat dispoziții ale Codului Civil aplicabile în materie.

Reclamanta s-a pourvut în casație împotriva apelului Curții de Apel. Procedura în fața Curții de Casație

În memoria sa de casație, reclamanta formulat un unic mijloc de casație bazat pe încălcarea articolelor 1382, 1383 și 1384 alineatul unu din Codul Civil (§15 mai jos). Reprochul Curții de Apel acordul dobânzii compensatorii asupra părții capitalizate a pierderii de venituri viitoare a victimei și au încălcat articolele sus-menționate acordând o indemnizare în absența unui prejudiciu suferit. Precizat că pierderea viitoare de salarii, indemnizată sub forma de capital, nu putea da drept la acordarea dobânzii compensatorii în absența unui prejudiciu din întârziere în indemnizare. În secțiunea «discuție a mijlocului», releva că daunele erau comune celor trei dispoziții legale, baze de răspundere delictuală. Ca anexe, atașat o copie a sentinței din 19 februarie 2013, apelul din 1 decembrie 2016 (a cărei casare era cerută), precum și raportul de expertiză medicală și indemnitară privind evaluarea prejudiciului victimei.

În concluziile sale, procuratura generală enunță: «Demendata în casație susține că cei trei text constituie bazele răspunderii delictuale și pun condițiile punerii în aplicare a unei asemenea răspunderi. Unul din cele trei elemente cerute - comun celor trei text - ar fi daunele. Cerința daunelor este într-adevăr comună text invocații, care au toate trei legătură cu răspunderea delictuală sau quasi-delictuală, dar nu se aplică întotdeauna cumulativ și procedează din cauze juridice distincte.» În ultimul privință, procuratura generală cita în special doctrină franceză următoare (Jurisclasseur civil, Fasc. 150-1): «(...) Nimic nu interzice victimei invoca, în sprijin cererii sale atât art. 1382 cât și art. 1384, alineatul unu, Codului Civil. Aceasta se numește în mod obișnuit cumulul răspunderilor (...). Jurisprudența este destul de liberală în privința aceasta (...). Condamnarea pârâtului putea fi fondată pe art. 1382 sau pe art. 1384, alineatul unu, Codului Civil, când cererea invoca ambele text. Când condamnarea este dobândită pe baza unuia dintre ele, jurisprudența hotărăște că este inutil examina dacă condițiile necesare aplică celalalt sunt îndeplinite (...). Dacă cererea este respinsă pe baza unuia din doi text, aceasta nu scutește în nici un fel judecătorul de a examina dacă, conform celalalt, răspunderea nu este angajată (...). Judecătorii vor trebui, în orice caz, justifica hotărârea lor privind unuia din doi text invocați, altfel hotărârea lor lipsește de temei juridic și Curtea de Casație nu mai poate exercita control. Dar referințare explicită unuia din articolele Codului Civil nu este necesară. Curtea de Casație [franceză] a avut, în sens aceasta, de nenumărate ori ocazia reaminti că suficient hotărârea se bazeze pe element care este neapărat conținut în art. 1382, sau art. 1384, alineatul unu: de exemplu, faptul invoca o culpă pentru justifica condamnarea pârâtului implică apelul art. 1382; sau, faptul invoca calitate custodul unui lucru sau recurs noțiune cauze străine proprii răspunderii de plin drept implică referințare art. 1384, alineatul unu. (...)» Procuratura generală reamin că, în caz, apelul atacat, care urmează serie hotărâri luate judecător referential și jurisdicțiile pe fond, renseigne nu dispoziție legală bază care răspunderea asiguratului reclamantei retinuse într-una decizii pe fond anterioare. Expun că reclamanta stabil că text invocații prezintă efectiv toți trei legătură cu litigiul, procuratura generală «se rapport[ă] înțelepciune [a] Curții [de Casație] ceea ce privește admisibilitatea mijlocului pe aceasta punct».

Curtea de Casație declarat mijlocul inadmisibil, din motivele următoare: «Dat fiind că demendata în casație, invocat la fel, dintr-o parte, articolele 1382 și 1383 Codului Civil, și, din cealaltă parte, art. 1384, alineatul unu același cod, susține – pe plan pur teoretic și abstract – că cerință prejudiciu este comună text în cauză, dar nu invocat nici un caz de deschidere concret încălcare legii afectând apelul atacat; că în conformitate art. 10, alineatul 2, legea modificată 18 februarie 1885 privind recursuri și procedura casație, mijlocul este deci inadmisibil pentru nespecifiere caz deschidere invocat.»

Răspunderea civilă delictuală reglementată articolele 1382 la 1386 Codului Civil și este subiect jurisprudență națională abundentă. art. 1382 prevede că «orice fapt uman, care causa altuia prejudiciu, obliga pe al cărui culpă s-a întâmplat, o repara». Jurisprudența precizează că, conform text, trei elemente trebuie susținute pentru răspundere individ angajată: o culpă, prejudiciu și legătură cauzu-efect între culpă și prejudiciu. art. 1383 precizează că «fiecare responsabil prejudiciu ca a cauzat nu numai prin fapt, dar și prin neglijență sau imprudență». Noțiuni «culpă», «neglijență» și «imprudență» sunt tritate pie egal jurisprudență, atât nivel condiții cât și consecințe materie răspundere. art. 1384, alineatul unu, dispune că «pe pe damnele ca cauzează prin propriu fapt, dar și pe al ce cauzate fapt (...) lucru pe care se sub garda». Dacă articolele 1382 și 1383 constituie dreptul comun materie răspundere civilă delictuală, răspundere fapt lucru inanimat prevăzută art. 1384, alineatul unu, ocupă de asemenea loc important materie. Astfe, conform jurisprudență se aplică accident circulație, custode lucru mișcare (în cazul șofer vehicul) care intrat în contact cu victima este presupus responsabil prejudiciu cauzat. Dacă «prejudiciu» menționat articolele 1382, 1383 și 1384, alineatul unu, obligație «reparație» nu este enunțat decât art. 1382. Jurisprudența dezvoltat principii indemnizare care sunt identice și comune cazuri diferite răspundere. Astfe, nici o diferență nu făcut conform prejudiciu găsește cauza comportament vizat art. 1382 mai degrabă art. 1384, alineatul unu, Codului Civil și invers. Procedura casație

Curtea rezumat drept și practica interne relevante privind procedura casație în hotărârea sa Sturm c. Luxemburg (nr. 55291/15, §§ 14 și 15, 27 iunie 2017).

Mai cu seamă, privind «cazuri deschidere invocații» prevăzute art. 10, alineatul 2, legea modificată 18 februarie 1885 privind recursuri și procedura casație («legea casație»), doctrina precizează definite jurisprudență și legea nu (P. Kinsch, «Formalități introducție recursuri casație», Journal des tribunaux Luxembourg 2011, pagina 68).

Într-un apel 9 iulie 2015 (nr. 41/2015), Curtea Casație declarat admisibil mijloc casație, bazat articolele 1382, 1383 și 1384, alineatul unu, ridicat colocator vehicul, victimă accident circulație, reprochul Curții Apel confirmat partaj răspunderi din cauza non-purtare ceintura securitate sa. În afara în cauză, Curtea Casație analiză mijloc sub unghi articolele 1382 și 1383 Codului Civil. ÎN DREPT

Guvernul conchide inadmisibilitate cerere pentru manifestă rau fondată.

Reclamanta estimează cerere manifestă fondată și trebuie declarată admisibilă.

Constatând cerere nu manifestă rau fondată nici inadmisibilă alt motiv vizat art. 35 Convenției, Curtea declară admisibilă. Pe fond Teze părților a) Reclamanta

Reclamanta indică nu avut altă alegere invoca viza mijlocul casație cei trei articoli Codului Civil, măsură nici o decizie judiciară nu pronunțat bază legală fundând răspunderea T., întrucât ultima nu fost niciodată contestată. În sens, reclamanta contestă de asemenea reproșul invoa Curții Casație întregime numeroase decizii intervenite afară – asemenea demers nu relevând altfel obligație legală – întrucât cunoaștere celor nu ar permis de asemenea Curții Casație identifica care din trei dispoziții legale invocații fundă implicit condamnarea reclamantei indemniza victimă. Pentru același motiv, Guvernul nu saurit util invoca absență depunere doilea memorie din parte reclamantei, o asemenea memorie fiind, de altfel, exclus orice fel Curții Casație neresponda condiții puse art. 17, alineatul 2, legea casație.

Conform reclamantei, apreciere prejudiciu este același, răspunderea fie reținută bază art. 1384, alineatul unu, sau articolele 1382 și 1383 Codului Civil. Subliniază Guvernul – care, în pofida faptul a dispus întregime decizii date afară, se mulțumește reține că evaluare prejudiciu putea avut loc bază atât art. 1384, alineatul unu, articolele 1382 și 1383 și nu pronunță astfe dispoziție legală trebuia justifica condamnare – recunoaște prejudiciu indemnizat mod același oricare dintre acesti fundament. Reclamanta se prevalează în fine Guvernul admite el Curtea Casație putea face dovadă anumită flexibilitate, asemeni a făcut apel 9 iulie 2015 (§18 mai sus).

Ea conchide dacă putea fi așteptat demendata casație indice dispoziție legală vizată recursuri permite Curții Casație exercita control drept, altfel se întâmplă demendata casație imposibilitate determina dispoziție legală al susține încălcare, în cauza omisiune jurisdicții pe fond preciza, și când peste asta control drept același sub egida doi regimuri răspundere invocații mijlocul. Estimează, în o atare situație, decizie inadmisibilitate mijlocul, nespecifiere caz deschidere invocat, despropor­ționată. b) Guvernul

Guvernul expune evident dacă Curtea Casație apelată pronunță mijloc bazat încălcare legea, trebuie capabilă determina care dispoziție efectiv aplicată și, caz ocontenire, încălcată.

În caz, evaluare prejudiciu putea avut loc bază art. 1384, alineatul unu, cât și bază articolele 1382 și 1383 Codului Civil. Acestei trei dispoziții prezintă anumite tincturi comune, dar nu aplică cumulativ și procedează din cauze juridice distincte. Ar trebuit pune Curtea Casație capabilă aprecia concret care dispoziție aplicată și, caz ocontenire, încălcată. Curtea Casație nu ghicitor și saurit constata încălcare text pe care ignoră dacă aplicată. Or, memoria casație reclamantei nu preciza bază care dispoziție răspunderea T. reținută, și aceasta nu resorta nici apelul atacat, nici altă decizie justiție anterioară versate Curții Casație. Faptele privind desfășurare accident nu au, de altfel, fost puse cunoștință Curții Casație. Chiar după procuratura generală ridicat problema (§13 mai sus), reclamanta nu făcut uz posibilitate furniza precizări suplimentare prin doilea memorie, conform art. 17, alineatul 2, legea casație. Reclamanta prezintă actuellement Curții numeroase anexe pe nu transmisese Curții Casație. Aceasta nu astfe putut verifica ea care dispoziție aplicată judecător pe fond, contrar ce putea face apel 9 iulie 2015 versat reclamantă sprijin cerere (§18 mai sus).

Guvernul conchide dat fiind caz deschidere invocat era încălcare legea, nu era dispropor­ționat exigență reclamantă indice precisie dispoziție legală era vizată, pentru pune Curtea Casație capabilă exercita control drept. Apreciere Curții

Curtea reaminti principii generale privind acces instanță și, mai cu seamă, o jurisdicție superioară, apel recent Dos Santos Calado și altele c. Portugalia (nr. 55997/14 și 3 altele, §§ 108 la 117, 31 martie 2020), la care se referă.

În caz, Curtea Casație declarat unică mijloc casație reclamantei inadmisibil, pe motiv că, bazat trei dispoziții legale la fel, nu preciza «caz deschidere invocat». Recursurile litigios introduse cadrul litigiu privind întindere indemnizare victimă accident circulație cauzat asigurat reclamantei.

Nu se pretează controvers că articolele 1382, 1383 și 1384, alineatul unu, Codului Civil sunt bazele obișnuit invocații drept luxemburghez pentru vedea angajată răspundere delictuală persoană cauzat accident circulație.

Sigur, trei dispoziții nu se aplică întotdeauna cumulativ și procedează – conform parte jurisprudență – din cauze juridice distincte, decizii mai recente afirmând cauza accident este fapte originea și legea invocată. Doctrina precizează privință «(...) condamnare pârâtul putea fondată art. 1382 sau art. 1384, alineatul unu, Codului Civil, când cerere invoca doi text» (§13 aici-sub). În orice caz, dacă nu resorta clar jurisprudență articolele 1382 și 1383, parte, și art. 1384, alineatul unu, cealaltă, trebuie considerare ca cauze acțiune diferite, adevărat constituie doi bazelor legale diferite pentru angaja răspundere autor prejudiciu.

Resorta totuși clar jurisprudență că o dată asemeni răspundere reținută, există regim dedamnare comun toți cazurile vizate articolele 1382 la 1384 (§15 mai sus).

Știind art. 1382 – cu corolarul, art. 1383 – este considerat dispoziție dreptul comun, dar răspundere fapt lucru inanimat, cum vehicul, este envisageat art. 1384, alineatul unu, parte instanță nu saurit o priori vedea reproșat invoca la fel articolele 1382, 1383 și 1384, alineatul unu, într-o litigiu privind reparație prejudiciu cauzat accident circulație. Merge astfe victimă când introduce acțiune răspundere, dar de asemenea pârâtul caz el o îndoialə privind bază legală reținută decizie vrea ataca.

Guvernul susține reclamanta, submițând actuellement anexe Curții nu furnizase Curții Casație, nu permis aceasta verifica ea care dispoziție aplicată judecător pe fond. Or, privință, reclamanta expune – și aceasta nu contestat Guvernul – nici una deciziile judiciare date afară nu pronunțat bază legală fundând răspunderea T., întrucât nici ultima nici garanția asigurării datorată reclamantă nu fuseseră contestate și litigiu privea numai principiu și întindere indemnizare victimă. Și de fapt, în citație, victimă nu precizase pe care bază legală intenționa vedea stabilit condamnare (§7 mai sus).

În aceste circumstanțe, și având în vedere regim indemnizare explicat mai sus, Curtea estimă nu derizonabil conceda reclamantă nu saurit vedea reproșat invocat trei dispoziții legale sprijin mijlocul casație. De altfel, măsura că nici o jurisdicție pe fond nu pronunțat bază legală fundând răspunderea asiguratului reclamantei, forță reaminti că, conform doctrina franceză materie, strâns urmată de jurisdicții luxembourgheaze, «judecătorii trebuie, în orice caz, justifica hotărârea lor privind unuia din doi text invocații, altfel hotărârea lor lipsește temei juridic și Curtea Casație [franceză] nu mai putea exercita control», chiar dacă «referințare explicită articol Codului Civil nu este necesară, [Curtea] Casație [franceză] [având] (...) hotărât că suficient [se] hotărârea bază element [care [fost] neapărat conținut art. 1382, sau art. 1384, alineatul unu (...)» (§13 mai sus). Sigur, situație era specifică în caz, sens că răspunderea T. nu fost niciodată pusă în cauză (§5 mai sus). Nu saurit astfe fi făcut grief judecătorii pe fond evoca răspunderea T. accident, fără se referi – explicit sau cel puțin indicație elemente relevante – articolele 1382, 1383 sau 1384, alineatul unu, Codului Civil. Dar apoi, în orice logică, reclamanta nu saurit vedea reproșat, rândul ei, invocat trei dispoziții pentru angaja recursuri vederii cassare decizie pe fond.

Considerații care precede sunt suficiente pentru permite Curții conchide că Curtea Casație – pronunțând inadmisibilitate unică mijloc casație, nespecifiere care din trei articoli Codului Civil vizați mijloc era încălcată Curtea Apel, atunci chiar că aceasta nu precizase ea care din acești articoli fundasera condamnări pronunțate – a făcut dovadă abordare prea formalistă, care a portat atac drept acces reclamantei instanță, în esență sa.

Din aceste motive, a existat încălcare art. 6 § 1 Convenției din cauza defect acces reclamantei instanță.

Reclamanta indică, oricând ar considera suferit pierdere șansă vedea reformat apel Curții Apel vizat recursuri casație, nu formuleaza cerere satisfacție echitabilă titlu prejudiciu material, ținând seama dificultăți evaluare aceasta. Cheltuieli și dépens

Reclamanta cere total 71 525,41 euro (EUR) cheltuieli și dépens angajate Curtea Casație și Curtea.

Guvernul nu a făcut observații privință aceasta.

Conform jurisprudența Curții, reclamant nu putea obține rambursare cheltuielilor și dépens decât măsura se găsesc stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil rata. În caz, ținând seama documente posesia sa și criterii sus-menționate, Curtea judecă rezonabil aloca reclamantei suma 12 000 EUR toți cheltuieli confundate, plus orice sumă putând fi datorată reclamantă aceasta sumă titlu impozit. Dobândă de întârziere

Curtea judecă potrivit alinia rata dobânzii de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginală Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă; Decide a existat încălcare art. 6 § 1 Convenției; Decide a) că Statul pârât trebuie versat reclamantei, într-un termen trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate art. 44 § 2 Convenției, suma 12 000 EUR (doisprezece mii euro), plus orice sumă putând fi datorată aceasta sumă reclamantă titlu impozit, pentru cheltuieli și dépens; b) că de la expirare acestui termen și până versare, aceasta sumă va majorată cu dobândă simplă o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada, majorată cu trei puncte procentuale; Respinge surplus cerere satisfacție echitabilă. Întocmit în limba franceză, apoi transmis în scris pe 12 octombrie 2021, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 regulament. Milan Blaško Georgios A. Serghides Greffier Președinte Notă: Libela articolelor 1382 la 1384, alineatul 1 unu, coduri civile francez (între-timp subiect o nouă numerotație) și luxemburghez este același și jurisprudență luxemburgheaza se referă curent decizii justiție date materie de jurisdicții franceze și doctrina franceză y aferentă.

La requête concerne, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, le droit de la requérante à l’accès à un tribunal, à la suite du formalisme excessif allégué de la Cour de cassation. Celle-ci avait déclaré l’unique moyen de cassation irrecevable, au motif qu’il n’avait pas précisé, selon les exigences de la loi nationale, le « cas d’ouverture invoqué » (c’est-à-dire le cas qui permet à une partie d’exercer le recours en cassation). EN FAIT

La requérante est une société d’assurance établie à Leudelange (Luxembourg). Elle est représentée par M e C. Point , avocat.

Le Gouvernement a été représenté successivement par ses agents, M me Christine Goy, puis M. David Weis, de la Représentation permanente du Luxembourg auprès du Conseil de l’Europe . Contexte de l’affaire 4. À l’origine de l’affaire se trouve un accident de la circulation causé le 26 mars 1991 par T., un assuré de la requérante. 5 . La responsabilité de T. et la garantie d’assurance due par la requérante n’ayant pas été contestées, une indemnisation du préjudice de la victime fut convenue amiablement, sur base d’un rapport d’expertise du 29 avril 1993.

En raison d’une aggravation de son état de santé, la victime se vit octroyer une pension d’invalidité à partir du 13 juin 2000. 7 . Le 28 mai 2008, la victime assigna la requérante devant le tribunal d’arrondissement de Luxembourg en vue de l’indemnisation de l’aggravation des séquelles de l’accident (sans préciser sur quelle base légale elle entendait voir établir la condamnation). Plusieurs experts furent nommés, dans le cadre de procédures en référés et au fond, et des rapports s’ensuivirent. 8 . Par un jugement du 19 février 2013, le tribunal condamna la requérante à l’indemnisation de la perte de revenus subie par la victime. Le tribunal évoqua « l’accident du 26 mars 1991 dont la responsabilité incomb[ait] à l’assuré [de la requérante] », sans faire mention des dispositions du Code civil applicables en la matière.

La requérante interjeta appel de ce jugement, reprochant au tribunal d’avoir alloué des intérêts compensatoires sur la partie future de la perte de revenus de la victime, évaluée par capitalisation. Si la requérante ne mettait pas en cause sa condamnation au paiement à des intérêts compensatoires concernant la perte de revenus passée, elle estimait en revanche que des revenus futurs (à percevoir jusqu’à l’âge théorique de la retraite de la victime), non encore échus, ne pouvaient pas ouvrir droit au paiement à de tels intérêts, au regard de la finalité de ces derniers. 10 . Le 1 er décembre 2016, la Cour d’appel confirma le jugement du 19 février 2013. À l’instar des juges de première instance, la Cour d’appel ne fit pas mention des dispositions du Code civil applicables en la matière.

La requérante se pourvut en cassation de l’arrêt de la Cour d’appel. La procédure devant la Cour de cassation

Dans son mémoire en cassation, la requérante formula un unique moyen de cassation tiré d’une violation des articles 1382, 1383 et 1384 alinéa premier du Code civil (paragraphe 15 ci-dessous). Elle reprocha à la Cour d’appel d’avoir alloué des intérêts compensatoires sur la partie capitalisée de la perte de revenus future de la victime et d’avoir ainsi méconnu les articles susvisés en ayant accordé une indemnisation en l’absence d’un préjudice subi. Elle précisa que la perte de salaires future, indemnisée sous forme de capital, ne pouvait pas donner lieu à l’allocation d’intérêts compensatoires en l’absence d’un préjudice de retard dans l’indemnisation. Dans la partie « discussion du moyen », elle releva que le dommage était commun aux trois dispositions légales, bases de la responsabilité délictuelle. À titre de pièces, elle joignit une copie du jugement du 19 février 2013, de l’arrêt du 1 er décembre 2016 (dont la cassation était demandée), ainsi que du rapport d’expertise médicale et indemnitaire portant évaluation du dommage de la victime. 13 . Dans ses conclusions, le parquet général énonça ceci : « La demanderesse en cassation fait valoir que les trois textes invoqués constituent les bases de la responsabilité délictuelle et posent les conditions de la mise en œuvre d’une telle responsabilité. L’un des trois éléments requis - commun aux trois textes - serait le dommage. L’exigence d’un dommage est effectivement commune aux textes invoqués, qui ont tous les trois trait à la responsabilité délictuelle ou quasi-délictuelle, mais ils ne s’appliquent pas toujours cumulativement et procèdent de causes juridiques distinctes. » À ce dernier égard, le parquet général cita notamment la doctrine française suivante ( Jurisclasseur civil , Fasc. 150-1) [1] : « (...) Rien n’interdit à la victime d’invoquer, à l’appui de sa demande à la fois l’article 1382 et l’article 1384, alinéa premier, du Code civil. C’est ce que l’on appelle communément le cumul des responsabilités (...). La jurisprudence se montre assez libérale à ce propos (...). La condamnation du défendeur pourra être fondée sur l’article 1382 ou sur l’article 1384, alinéa premier, du Code civil, lorsque la demande invoquait les deux textes. Lorsque la condamnation est acquise sur le fondement de l’un d’eux, la jurisprudence décide qu’il est inutile d’examiner si les conditions exigées pour appliquer l’autre sont réunies (...). Si la demande est rejetée sur le fondement de l’un des deux textes, cela ne dispense en rien le juge d’examiner si, en application de l’autre, la responsabilité n’est pas engagée (...). Les juges devront, en tous cas, justifier leur décision au regard de l’un des deux textes invoqués, sinon leur décision manque de fondement juridique et la Cour de cassation ne peut plus exercer son contrôle. Mais la référence explicite à un des articles du Code civil n’est pas nécessaire. La Cour de cassation [française] a eu, en ce sens, maintes fois l’occasion de rappeler qu’il suffit que la décision se fonde sur un élément qui est nécessairement contenu dans l’article 1382, ou dans l’article 1384, alinéa premier : par exemple, le fait d’invoquer une faute pour justifier la condamnation du défendeur implique l’appel à l’article 1382 ; ou bien, le fait d’invoquer la qualité de gardien d’une chose ou le recours à la notion d’une cause étrangère propres à une responsabilité de plein droit impliquent la référence à l’article 1384, alinéa premier. (...) » Le parquet général rappela qu’en l’espèce, l’arrêt attaqué, qui faisait suite à une série de décisions prises par le juge des référés et les juridictions du fond, ne renseignait pas la disposition légale sur base de laquelle la responsabilité de l’assuré de la requérante avait été retenue dans une des décisions au fond antérieures. Exposant que la requérante n’établissait pas que les textes invoqués présentaient effectivement tous les trois un lien avec le litige, le parquet général « se rapport[ait] à la sagesse de [la] Cour [de cassation] en ce qui concerne la recevabilité du moyen sur ce point ».

La Cour de cassation déclara le moyen irrecevable, aux motifs suivants : « Attendu que la demanderesse en cassation, en invoquant à la fois, d’un côté, les articles 1382 et 1383 du Code civil, et, d’un autre côté, l’article 1384, alinéa premier du même code, fait valoir – sur un plan purement théorique et abstrait – que l’exigence d’un dommage est commune aux textes en question, mais n’a pas invoqué de cas d’ouverture concret de violation de la loi affectant l’arrêt attaqué ; que conformément à l’article 10, alinéa 2, de la loi modifiée du 18 février 1885 sur les pourvois et la procédure en cassation, le moyen est dès lors irrecevable pour ne pas préciser le cas d’ouverture invoqué. »

La Cour a résumé le droit et la pratique internes pertinents quant à la procédure en cassation dans son arrêt Sturm c. Luxembourg (n o 55291/15, §§ 14 et 15, 27 juin 2017).

Plus particulièrement, concernant les « cas d’ouverture invoqués » prévus à l’article 10, alinéa 2, de la loi modifiée du 18 février 1885 sur les pourvois et la procédure en cassation (« la loi sur la cassation »), la doctrine précise qu’ils sont définis par la jurisprudence et non la loi (P. Kinsch, « Les formalités de l’introduction d’un pourvoi en cassation », Journal des tribunaux Luxembourg 2011, page 68). 18 . Dans un arrêt du 9 juillet 2015 (n o 41/2015), la Cour de cassation a déclaré recevable un moyen de cassation, tiré des articles 1382, 1383 et 1384, alinéa premier, soulevé par le cooccupant d’un véhicule, victime d’un accident de la circulation, qui reprochait à la Cour d’appel d’avoir confirmé un partage de responsabilités en raison du non-port de la ceinture de sécurité de sa part. Dans l’affaire en question, la Cour de cassation analysa le moyen sous l’angle des articles 1382 et 1383 du Code civil. EN DROIT

Le Gouvernement conclut à l’irrecevabilité de la requête pour être manifestement mal fondée.

Le requérant estime que la requête est manifestement fondée et doit être déclarée recevable.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour la déclare recevable. Sur le fond Thèses des parties a) La requérante

La requérante indique n’avoir eu d’autre choix que d’invoquer au visa de son moyen de cassation les trois articles du Code civil, dans la mesure où aucune décision judiciaire ne s’était prononcée sur la base légale fondant la responsabilité de T., puisque cette dernière n’a jamais été contestée. En ce sens, la requérante conteste également le reproche de ne pas avoir versé à la Cour de cassation l’intégralité des nombreuses décisions intervenues dans l’affaire – pareille démarche ne relevant d’ailleurs pas d’une obligation légale – puisque la connaissance de celles-ci n’aurait pas davantage permis à la Cour de cassation d’identifier laquelle des trois dispositions légales invoquées fondait implicitement la condamnation de la requérante à indemniser la victime. Pour cette même raison, le Gouvernement ne saurait utilement invoquer l’absence de dépôt d’un deuxième mémoire de la part de la requérante, un tel mémoire ayant, par ailleurs, été écarté de toute façon par la Cour de cassation pour ne pas répondre aux conditions posées par l’article 17, alinéa 2, de la loi sur la cassation.

Selon la requérante, l’appréciation du dommage est la même, que la responsabilité soit retenue sur base de l’article 1384, alinéa premier, ou des articles 1382 et 1383 du Code civil. Elle souligne que le Gouvernement – qui, malgré le fait qu’il a à sa disposition l’intégralité des décisions rendues dans l’affaire, se contente de retenir que l’évaluation du préjudice pouvait avoir eu lieu sur base tant de l’article 1384, alinéa premier, que des articles 1382 et 1383 et ne se prononce ainsi pas sur la disposition légale qui devait justifier la condamnation – reconnaît que le dommage est indemnisé de la même manière sur l’un ou l’autre de ces fondements. La requérante se prévaut enfin de ce que le Gouvernement admet lui ‑ même que la Cour de cassation peut faire preuve d’une certaine souplesse, à l’instar de ce qu’elle a fait dans un arrêt du 9 juillet 2015 (paragraphe 18 ci-dessus).

Elle conclut que s’il peut être attendu d’une demanderesse en cassation qu’elle indique la disposition légale visée au pourvoi pour permettre à la Cour de cassation d’exercer son contrôle en droit, il en va autrement lorsque la demanderesse en cassation est dans l’impossibilité de déterminer la disposition légale dont elle argue une violation, en raison de l’omission des juridictions du fond de l’avoir précisée, et lorsque de surcroît le contrôle en droit est le même sous l’égide des deux régimes de responsabilité invoqués au moyen. Elle estime que, dans un tel cas, la décision d’irrecevabilité du moyen, pour ne pas préciser le cas d’ouverture invoqué, est disproportionnée. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement expose qu’il est évident que si la Cour de cassation est appelée à se prononcer sur un moyen tiré de la violation de la loi, elle doit être en mesure de déterminer quelle disposition a effectivement été appliquée et, le cas échéant, violée.

En l’espèce, l’évaluation du préjudice pouvait avoir eu lieu sur base de l’article 1384, alinéa premier, tout comme sur base des articles 1382 et 1383 du Code civil. Ces trois dispositions présentent certains traits communs, mais ils ne s’appliquent pas cumulativement et procèdent de causes juridiques distinctes. Il aurait fallu mettre la Cour de cassation en mesure d’apprécier concrètement quelle disposition avait été appliquée et, le cas échéant violée. La Cour de cassation n’est pas devin et ne saurait constater la violation d’un texte dont on ignore s’il a été appliqué. Or, le mémoire en cassation de la requérante ne précisait pas sur base de quelle disposition la responsabilité de T. avait été retenue, et cela ne ressortait pas non plus de l’arrêt d’appel attaqué, ni d’une autre décision de justice antérieure versée à la Cour de cassation. Les faits relatifs au déroulement de l’accident n’ont, par ailleurs, pas été portés à la connaissance de la Cour de cassation. Même après que le parquet général avait soulevé le problème (paragraphe 13 ci-dessus), la requérante ne fit pas usage de la possibilité de fournir des précisions supplémentaires moyennant un nouveau mémoire, conformément à l’article 17, alinéa 2, de la loi sur la cassation. La requérante soumet actuellement à la Cour de nombreuses pièces qu’elle n’avait pas transmises à la Cour de cassation. Celle-ci n’a ainsi pas pu vérifier elle-même quelle disposition avait été appliquée par le juge du fond, contrairement à ce qu’elle avait pu faire dans l’arrêt du 9 juillet 2015 versé par la requérante à l’appui de sa requête (paragraphe 18 ci-dessus).

Le Gouvernement conclut qu’étant donné que le cas d’ouverture invoqué était la violation de la loi, il n’était pas disproportionné d’exiger que la requérante indique avec précision la disposition légale qui était visée, afin de mettre la Cour de cassation en mesure d’exercer son contrôle en droit. Appréciation de la Cour

La Cour a rappelé les principes généraux relatifs à l’accès à un tribunal et, plus particulièrement, à une juridiction supérieure, dans l’arrêt récent Dos Santos Calado et autres c. Portugal (n os 55997/14 et 3 autres, §§ 108 à 117, 31 mars 2020), auquel elle se réfère.

En l’espèce, la Cour de cassation a déclaré l’unique moyen de cassation de la requérante irrecevable, au motif que, tiré de trois dispositions légales à la fois, il n’avait pas précisé le « cas d’ouverture invoqué ». Le pourvoi litigieux avait été introduit dans le cadre d’un litige relatif à l’étendue de l’indemnisation d’une victime d’un accident de la circulation causé par un assuré de la requérante.

Il ne prête pas à controverse que les articles 1382, 1383 et 1384, alinéa premier, du Code civil sont les bases habituellement invoquées en droit luxembourgeois pour voir engager la responsabilité délictuelle d’une personne ayant occasionné un accident de la circulation.

Certes, les trois dispositions ne s’appliquent pas toujours cumulativement et procèdent – selon une partie de la jurisprudence – de causes juridiques distinctes, des décisions plus récentes affirmant que la cause de l’accident sont les faits à son origine et non le texte invoqué. La doctrine précise à cet égard que « (...) la condamnation du défendeur peut être fondée sur l’article 1382 ou sur l’article 1384, alinéa premier, du Code civil, lorsque la demande invoquait les deux textes » (paragraphe 13 ci ‑ dessus). En toute hypothèse, s’il ne ressort pas clairement de la jurisprudence si les articles 1382 et 1383, d’une part, et l’article 1384, alinéa premier, de l’autre, sont à considérer comme des causes d’action différentes, il est vrai qu’elles constituent deux bases légales différentes pour engager la responsabilité de l’auteur d’un dommage.

Il ressort cependant clairement de la jurisprudence qu’une fois une telle responsabilité retenue, il existe un régime de dédommagement commun pour tous les cas visés par les articles 1382 à 1384 (paragraphe 15 ci-dessus).

Sachant que l’article 1382 – avec son corollaire, l’article 1383 – est considéré comme la disposition de droit commun, mais que la responsabilité du fait d’une chose inanimée, tel un véhicule, est envisagée par l’article 1384, alinéa premier, une partie à l’instance ne saurait a priori se voir reprocher d’invoquer à la fois les articles 1382, 1383 et 1384, alinéa premier, dans un litige concernant la réparation d’un dommage causé par un accident de la circulation. Il en va ainsi pour la victime lorsqu’elle introduit une action en responsabilité, mais également pour le défendeur au cas où il a un doute quant à la base légale retenue dans la décision qu’il souhaite attaquer.

Le Gouvernement argue que la requérante, en soumettant actuellement des pièces à la Cour qu’elle n’avait pas fournies à la Cour de cassation, n’avait pas permis à cette dernière de vérifier elle-même quelle disposition avait été appliquée par le juge du fond. Or, à cet égard, la requérante expose – et cela n’est pas contesté par le Gouvernement – qu’aucune des décisions judiciaires rendues dans l’affaire ne s’est prononcée sur la base légale fondant la responsabilité de T., puisque ni cette dernière ni la garantie d’assurance due par la requérante n’avaient été contestées et que le litige portait uniquement sur le principe et l’étendue de l’indemnisation de la victime. Et de fait, dans son assignation, la victime n’avait pas précisé sur quelle base légale elle entendait voir établir la condamnation (paragraphe 7 ci-dessus).

Dans ces circonstances, et eu égard au régime d’indemnisation expliqué ci-dessus, la Cour estime qu’il n’est pas déraisonnable de concéder à la requérante qu’elle ne saurait se voir reprocher d’avoir invoqué les trois dispositions légales à l’appui de son moyen de cassation. D’ailleurs, pour autant qu’aucune juridiction du fond ne s’était prononcée sur la base légale fondant la responsabilité de l’assuré de la requérante, force est de rappeler que, selon la doctrine française en la matière, étroitement suivie par les juridictions luxembourgeoises, « les juges doivent, en tous cas, justifier leur décision au regard de l’un des deux textes invoqués, sinon leur décision manque de fondement juridique et la Cour de cassation [française] ne peut plus exercer son contrôle », même si « la référence explicite à un des articles du Code civil n’est pas nécessaire, [la] Cour de cassation [française] a[yant] (...) décidé qu’il suffi[sai]t que la décision se fonde sur un élément qui [étai]t nécessairement contenu dans l’article 1382, ou dans l’article 1384, alinéa premier (...) » (paragraphe 13 ci-dessus). Certes, la situation était spécifique en l’espèce, en ce sens que la responsabilité de T. n’avait jamais été remise en cause (paragraphe 5 ci-dessus). Il ne saurait ainsi être fait grief aux juges du fond d’avoir évoqué la responsabilité de T. dans l’accident, sans se référer – explicitement ou au moins par indication d’éléments pertinents – aux articles 1382, 1383 ou 1384, alinéa premier, du Code civil. Mais alors, en toute logique, la requérante ne saurait se voir reprocher, à son tour, d’avoir invoqué les trois dispositions pour engager son pourvoi en vue de la cassation de la décision du fond.

Les considérations qui précèdent sont suffisantes pour permettre à la Cour de conclure que la Cour de cassation – en prononçant l’irrecevabilité de l’unique moyen de cassation, pour ne pas avoir précisé lequel des trois articles du Code civil visés au moyen avait été violé par la Cour d’appel, alors même que celle-ci n’avait elle-même pas précisé lequel de ces articles fondait les condamnations prononcées – a fait preuve d’une approche trop formaliste, qui a porté atteinte au droit d’accès de la requérante à un tribunal, dans son essence même.

Dès lors, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du défaut d’accès de la requérante à un tribunal.

La requérante indique que, quand bien même elle considère avoir subi une perte de chance de voir réformer l’arrêt de la Cour d’appel visé par le pourvoi en cassation, elle ne formule pas de demande de satisfaction équitable au titre d’un préjudice matériel, compte tenu des difficultés à évaluer ce dernier. Frais et dépens

La requérante réclame un total de 71 525,41 euros (EUR) pour les frais et dépens engagés devant la Cour de cassation et devant la Cour.

Le Gouvernement n’a pas fait d’observations à cet égard.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d’allouer à la requérante la somme de 12 000 EUR tous frais confondus, plus tout montant pouvant être dû par la requérante sur cette somme à titre d’impôt. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR,