Wellane Limited împotriva României

Cererea se referă la plasarea sub sechestru a sumei de 1.001.000 de euro pe conturile bancare ale reclamantei, hotărâtă în cadrul unei proceduri penale în care reclamanta nu era parte, și imposibilitatea invocată de a contesta această măsură în fața instanțelor judecătorești. Reclamanta se plânge din perspectiva articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, precum și din perspectiva articolelor 6 și 13 ale Convenției. FAPT

Reclamanta este o societate de drept ciprieni cu sediul la Nicosia. A fost reprezentată de Dna I.A. Stoia și Dna F.C. Plopeanu, avocate la Cluj-Napoca.

Guvernul a fost reprezentat de agenții săi, în final Dna O.F. Ezer, reprezentantă permanentă a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin ordonanță din 17 februarie 2010, serviciul teritorial al direcției de investigare a criminalității organizate și terorismului din Cluj (denumit în continuare "parchetul") a dispus plasarea sub sechestru, în vederea unei confiscări speciale, a sumei de 1.001.000 de euro (EUR) pe conturile bancare ale reclamantei. Această măsură s-a încadrat în cadrul unei proceduri penale pentru manipularea piețelor financiare și spălare de bani care vizau S.C.E.I., acționarul unic al reclamantei. A fost ordonată pe baza articolelor 163-167 din codul de procedură penală (denumit în continuare "CPP"), cum erau acestea în vigoare la acea dată, precum și pe baza articolului 25 § 3 din legea nr. 656/2002 privind prevenirea și combaterea spălării banilor (denumită în continuare "legea nr. 656/2002") (paragrafele 11 și 12 de mai jos). Parchetul a considerat că reclamanta aparținea S.C.E.I., care a desfășurat operații financiare în scopul de a masca sursa ilicită a unei părți din sumele generate de actele vizate în procedură.

Din dosarul cauzei reiese că o procedură penală a fost deschisă ulterior împotriva reclamantei pentru fapte de spălare de bani.

Reclamanta a contestat măsura de sechestru în fața parchetului în mai multe rânduri, fără succes. Prin ordonanță din 5 februarie 2013, procurorul-șef al parchetului a confirmat respingerea contestațiilor introduse de reclamantă.

La 13 februarie 2013, parchetul a constatat că măsura de sechestru a vizat nu numai sume de bani care se găseau pe conturile bancare ale reclamantei, ci și acțiuni. Pe baza cursurilor de schimb ale Băncii Naționale a României și a cursurilor afișate de piețele financiare, a concluzionat că valoarea totală a bunurilor plasate sub sechestru era de 950.162,70 EUR.

Reclamanta a contestat apoi în fața instanțelor judecătorești ordonanța prin care parchetul respinsese contestațiile introduse de aceasta pentru a se plânge de măsura de sechestru de care fusese victimă (§6 de mai sus). Prin hotărâre din 4 aprilie 2013, tribunalul județean al Cluj-ului (denumit în continuare "tribunalul județean") a declarat această acțiune inadmisibilă și a respins-o. Și-a bazat hotărârea pe o sentință (nr. 71/2007) în care Înalta Curte de Casație și Justiție (denumită în continuare "Înalta Curte") afirmase că sarcina de a examina orice contestație introdusă împotriva unei măsuri preventive revine parchetului dacă contestația respectivă este introdusă în curs de anchetă penală, și instanței judecătorești dacă este introdusă după ce aceasta s-a sesizat (§13 de mai jos).

Reclamanta a ridicat o apel (recurs), pe care Curtea de apel din Cluj (denumită în continuare "curtea de apel"), printr-o sentință definitivă din 4 septembrie 2013, l-a respins fără a proceda la o examinare pe fond. Părțile relevante ale sentinței definitive sunt formulate după cum urmează: "Nicio măsură preventivă (măsură asigurătorie) nu a fost adoptată împotriva societății Wellane Limited în calitate de suspect (învinuit). Bunurile societății au fost indisponibilizate la o valoare de 1.001.000 de euro din cauza măsurii preventive ordonată pe 17 februarie 2010 împotriva S.C.E.I. în calitate de suspect și din faptul că Wellane Limited este proprietatea acesteia. (...) Urmăririle penale fiind încă în curs, accesul la o instanță judecătorească ar fi pur formal, deoarece [instanța judecătorească] nu ar putea verifica dacă măsura de sechestru rămâne justificată. (...) Prin urmare, judecătorul de primă instanță nu putea examina prezenta cerere ignorând această hotărâre [hotărârea nr. 71/2007 a Înaltei Curți], al cărui nerespect ar fi angajat răspunderea sa disciplinară. (...) Referitor la argumentul părții reclamante conform căruia aceasta nu a avut acces la o instanță judecătorească, curtea [de apel] consideră că acest acces este condiționat de adoptarea unei hotărâri - de trimitere în judecată sau de clasare - referitoare la faza urmăririi penale. "

Prin ordonanță din 24 iulie 2014, parchetul a clasat urmăririle penale îndreptate împotriva reclamantei (§5 de mai sus) și a hotărât, în același timp, să ridice măsura de sechestru care viza bunurile acesteia.

În special, §1 al articolului 168 din CPP era formulat după cum urmează la epoca faptelor: "Suspectul sau inculpatul, partea civilă responsabilă sau orice altă persoană interesată poate contesta măsura preventivă litigioasă (măsură asigurătorie) și aplicarea acesteia în fața procurorului sau instanței judecătorești, în orice moment al procesului penal."

Înalta Curte a interpretat art. 168 din CPP în hotărârea nr. 71/2007 pe care a pronunțat-o în cadrul unui recurs în interesul legii. A statuat că o contestație introdusă împotriva unei măsuri de sechestru trebuia să fie examinată de parchet atâta timp cât ancheta era în curs și de instanțe judecătorești odată ce ancheta era finalizată și cauza era portată la justiție.

În plus, art. 250 din noul cod de procedură penală (denumit în continuare "NCPP"), care a intrat în vigoare pe 1 februarie 2014, conține următoarele dispoziții: "1. Suspectul sau inculpatul, sau orice altă persoană interesată, poate, în termen de trei zile de la data comunicării hotărârii privitoare la măsura preventivă (măsură asigurătorie) sau de la data aplicării măsurii în cauză, să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți al tribunalului competent să judece cauza pe fond cu un recurs pentru a contesta măsura preventivă ordonată de procuror sau aplicarea acesteia."

Prin hotărâre din 21 septembrie 2016, instanța judecătorească de primă instanță din cea de-a doua circumscripție a Bucureștiului a respins o cerere pe care soția inculpatului în această cauză o introdusese pentru a obține restricționarea unei măsuri de sechestru (restrângere a măsurii asigurătorii a sechestrului) care fusese ordonată de parchet pe 1 februarie 2011. Instanța judecătorească a statuat că plasarea sub sechestru nu o împiedica pe partea interesată să obțină împărțirea bunurilor comune. Această hotărâre a fost pronunțată în primă instanță și era susceptibilă de apel la momentul în care cauza a fost examinată pe fond. DREPT

Curtea reamintește că poate decide asupra calificării juridice care trebuie dată faptelor unui motiv de plângere, examinând aceasta din perspectiva unor articole sau dispoziții ale Convenției altele decât cele invocate de reclamant (Radomilja și alții c. Croația [GC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 126, 20 martie 2018). În cauza de față, având în vedere circumstanțele denunțate de reclamantă și formularea motivelor de plângere, Curtea va examina acestea din perspectiva articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (vezi, mutatis mutandis, Forminster Enterprises Limited c. Republica Cehă, nr. 38238/04, § 59, 9 octombrie 2008). Aceste dispoziții sunt formulate după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care statul îl are de a legifera, cum consideră necesar, pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. " Privind admisibilitatea

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne. Se bazează în principal pe NCPP (§14 de mai sus), pe care îl consideră că punea la dispoziția reclamantei o cale de atac în fața judecătorului de drepturi și libertăți. Argumentează că acest recurs putea fi exercitat înainte de examinarea fondului cauzei de către instanțe judecătorești, inclusiv în curs de anchetă în fața parchetului.

Reclamanta susține că art. 250 § 1 al NCPP prevede că un recurs împotriva măsurii hotărâte de parchet putea fi introdus în termen de trei zile de la comunicarea hotărârii părții interesate, și că legea de aplicare a NCPP nu conține dispoziții tranzitorii privitoare la măsurile adoptate înainte de intrarea sa în vigoare. Consideră deci că nu putea exercita acest recurs.

Curtea consideră că această excepție este strâns legată de substanța motivelor de plângere ale reclamantei. Hotărăște, prin urmare, să o unească cu fondul.

Constatând că cererea nu este manifest neîntemeiată nici inadmisibilă pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 al Convenției, Curtea o declară admisibilă. Pe fond Pozițiile părților a) Reclamanta

Reclamanta consideră că NCPP nu îi oferea un recurs adecvat și că nu dispunea, de asemenea, de nicio altă cale de atac. Susține că o acțiune de despăgubire împotriva statului nu era fezabilă în absența unei dispoziții legislate exprese și având în vedere jurisprudența, de interpretare strictă, a instanțelor judecătorești. Argumentează, de asemenea, că o acțiune bazată pe răspunderea civilă delictuală nu era fezabilă nici, Înalta Curte având, potrivit acesteia, stabilit în mod expres că în caz de prejudiciu suferit în cadrul unei proceduri penale, doar dispozițiile procedurii penale se aplică. Pretinde, în plus, că o contestație împotriva hotărârii de clasare pronunțată de parchet nu putea reprezenta un recurs efectiv. Consideră, în fapt, că un astfel de recurs nu ar fi putut fi introdus decât odată finalizate urmăririle penale și nu în curs de urmărire. b) Guvernul

Guvernul susține că, pe lângă recursul prevăzut de NCPP (§14 de mai sus), dreptul intern punea la dispoziția interesatei un set de căi de atac pe care aceasta ar fi putut să le exercite pentru a-și face valabil plângerea. Consideră că ar fi putut, în special, să introducă o cerere de compensare pentru eroare judiciară în materie penală, o contestație a hotărârilor de clasare ale parchetului sau o acțiune în răspundere civilă delictuală. După opinia Guvernului, NCPP era aplicabil situației denunțate de reclamantă și instanțele judecătorești interne au examinat contestații introduse împotriva măsurilor de sechestru hotărâte înainte de intrarea sa în vigoare (vezi hotărârea din 21 septembrie 2016 pronunțată de instanța judecătorească de primă instanță din cea de-a doua circumscripție a Bucureștiului, menționată la §15 de mai sus).

Guvernul observă, de asemenea, că reclamanta nu a sesizat instanțele judecătorești interne cu o acțiune de reparare a prejudiciului pe care susține a-l fi suferit în consecință plasării sub sechestru a unei sume de bani mai mare decât cea hotărâtă inițial.

Guvernul susține, de asemenea, că valoarea efectivă a activelor reclamantei care au fost plasate sub sechestru era de fapt doar 950.162,70 EUR ținând cont de fluctuațiile piețelor financiare. Se bazează pe procesul-verbal al parchetului din 13 februarie 2013 (§7 de mai sus).

Potrivit Guvernului, plasarea sub sechestru era o măsură temporară și amestecul în dreptul reclamantei era justificat. Această măsură s-ar fi bazat pe CPP în vigoare la epoca faptelor și pe legea nr. 656/2002. Această bază juridică ar fi fost clară, accesibilă și previzibilă. Instituirea unei măsuri de sechestru ar fi fost obligatorie în aplicarea legii nr. 656/2002, acționarul reclamantei fiind vizat de o procedură penală pentru manipularea piețelor de capital. Plasarea sub sechestru a bunurilor unei persoane juridice care nu era parte la procedura penală ar fi rezultat din specificul infracțiunii de spălare de bani.

Amestecul ar fi urmarit, deci, un scop legitim de interes general motivat de lupta împotriva corupției, și ar fi fost proporțional. Măsura ar fi fost temporară și reclamanta nu ar fi demonstrat că această măsură să fi avut consecințe directe asupra activității sale. În plus, durata acestei măsuri nu ar fi fost nerezonabilă, având în vedere, în special, complexitatea și natura anchetei. Aprecierea Curții

Curtea observă că a examinat recent în cauza Credit Europe Leasing Ifn S.A. c. România (nr. 38072/11, §§ 68 și urm., 21 iulie 2020) plângeri similare bazate pe art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Aplicând principiile dezvoltate în această hotărâre și ținând seama de diferențele factuale între cele două cauze, observă că nu este necesar să determine cu precizie norma aplicabilă din perspectiva articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, principiile generale fiind similare și tindând să verifice scopul amestecului și existența unui raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele puse în aplicare (ibidem, §§ 68-71). În continuare, reamintește că nu trebuie să hotărască asupra legialității amestecului suferit în cauza de față de reclamantă și că întrebări care necesită o examinare aprofundată din partea ei se referă la scopul legitim urmărit și la existența și eficacitatea garanțiilor procedurale la dispoziția interesatei (ibidem, § 74).

Curtea observă că plasarea sub sechestru a sumelor aparținând reclamantei a fost hotărâtă în cadrul unei proceduri penale pentru manipularea piețelor financiare și spălare de bani (§4 de mai sus). Măsura denunțată urmarea, deci, un scop de interes general (Credit Europe Leasing Ifn S.A., precitată, § 75 cu referințele citate).

În continuare, Curtea reamintește că, în ciuda tăcerii articolului 1 al Protocolului nr. 1 privind cerințele procedurale, o procedură judiciară afferentă dreptului la respectarea bunurilor trebuie să ofere, de asemenea, persoanei în cauză o ocazie adecvată de a-și expune cauza autorităților competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile care afectează drepturile garantate de această dispoziție. Un amestec în drepturile prevăzute de art. 1 al Protocolului nr. 1 nu poate avea, deci, legitimitate în absența unui dezbatere contradictorie și respectuoase a principiului egalității armelor, care permite discutarea aspectelor care prezintă importanță pentru rezultatul cauzei. Pentru a se asigura respectarea acestei condiții, este necesar să se considere procedurile aplicabile dintr-o perspectivă generală (G.I.E.M. S.R.L. și alții c. Italia [GC], nr. 1828/06 și 2 altele, § 302, 28 iunie 2018, cu referințele citate, și Credit Europe Leasing Ifn S.A., precitată, § 78).

Îndreptând-se către faptele cauzei de față, Curtea observă că, potrivit Guvernului, reclamanta dispunea de mai multe căi de atac pentru a-și face valabil plângerea (paragrafele 18 și 23 de mai sus). Referitor la calea de atac prevăzută de NCPP, reamintește că a examinat argumente similare în cauza Credit Europe Leasing Ifn S.A. (hotărârea precitată, § 83) și le-a respins pe motiv că NCPP a introdus un termen de trei zile de la hotărârea de plasare sub sechestru pentru a sesiza instanțele judecătorești (§14 de mai sus) și că Guvernul nu furnizase niciun exemplu de caz din jurisprudență în care instanțele judecătorești interne au aplicat aceste dispoziții la contestații introduse împotriva hotărârilor care au fost luate de parchet înainte de intrarea în vigoare a NCPP. În cauza de față, Guvernul se bazează pe o hotărâre pronunțată în 2016 de instanța judecătorească de primă instanță din cea de-a doua circumscripție a Bucureștiului (§15 de mai sus). Or, Curtea observă că Guvernul nu precizează dacă această hotărâre a devenit definitivă. Observă, de asemenea, că situația examinată de instanța judecătorească de primă instanță din cea de-a doua circumscripție a Bucureștiului este diferită de cea a cauzei de față în măsura în care obiectul cererii viza o restricționare a măsurii de sechestru litigioase în vederea împărțirii bunurilor comune ale soților (ibidem). Consideră, în plus, că această hotărâre nu poate dovedi singură că instanțele judecătorești interne au examinat legalitatea și temeinicia cererilor privitoare la măsuri de sechestru hotărâte înainte de intrarea în vigoare a NCPP. Rezultă că excepția de neepuizare ridicate de Guvern (§18 de mai sus) trebuie respinsă.

Referitor la alte căi de atac evocate de Guvern, Curtea reamintește că a examinat argumente similare în cauza Credit Europe Leasing Ifn S.A. (hotărârea precitată, §§ 80-85) și le-a respins, Guvernul nereușind să-i aducă dovada efectivității acestora. Consideră că aceleași concluzii se impun în cauza de față, Guvernul nefiind prezentat-o cu argumente noi convingătoare. Estimează că faptul că măsura de sechestru a fost hotărâtă în cadrul procedurii penale care viza acționarul reclamantei sau că reclamanta a fost ulterior supusă urmăririi penale nu poate duce la o concluzie diferită pe motiv că situația denunțată de interesată decurgea din dispozițiile CPP și din interpretarea pe care Înalta Curte o dăduse acestora (paragrafele 12 și 13 de mai sus). Instanțele judecătorești interne, și în special curtea de apel, au remarcat aceste elemente factuale, dar nu le-au acordat importanță și au respins contestația reclamantei pe baza jurisprudenței Înaltei Curți (§9 de mai sus).

Curtea concluzionează, deci, că în curs de urmărire penală, reclamanta nu a putut sesiza instanțele judecătorești interne pentru a contesta plasarea sub sechestru a bunurilor sale ordonată de parchet.

În continuare, Curtea observă că există o divergență între părți privind suma efectiv plasată sub sechestru. Reclamanta pretinde că suma efectiv plasată sub sechestru era mai mare decât cea pentru care parchetul ordonase plasarea sub sechestru, în timp ce Guvernul susține, din contră, că suma plasată sub sechestru era de fapt mai mică din cauza fluctuațiilor piețelor financiare (paragrafele 12 și 25 de mai sus). Curtea consideră că nu poate hotărî asupra acestei probleme în măsura în care, în absența unei căi de atac la dispoziția interesatei, instanțele judecătorești interne nu au examinat niciodată argumentele relevante ale părților în acest sens.

Cu toate acestea, măsura litigioasă a fost menținută pentru o durată de aproximativ patru ani și cinci luni. Ținând seama de suma considerabilă care a fost plasată sub sechestru, Curtea consideră că durata măsurii este departe de a fi neglijabilă (Credit Europe Leasing Ifn S.A., precitată, § 86).

Curtea recunoaște, atunci când sunt în cauză acuzații de crime economice grave, importanța conducerii cu diligență a anchetelor penale pentru a stabili faptele în mod corespunzător și pentru a finaliza în mod corespunzător procedurile. Cu toate acestea, având în vedere elementele deja examinate, inclusiv durata măsurii de plasare sub sechestru a bunurilor reclamantei și valoarea sumelor indisponibilizate, și faptul că reclamanta s-a găsit în imposibilitatea de a sesiza instanțele judecătorești interne pentru a contesta măsura în cauză, ordonată în cadrul unei proceduri penale în care nu era parte, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au menținut un echilibru corect între interesul general al societății și interesele reclamantei, care a fost, deci, supusă unei poveri excesive (Credit Europe Leasing Ifn S.A., precitată, § 87 cu referințele citate).

În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Reclamanta solicită 726.253,82 EUR cu titlu de daune materiale de care susține că a fost victimă. Această sumă, calculată într-un raport de expertiză, corespunde, potrivit acesteia, pierderii folosinței bunurilor sale în curs de sechestru. Consideră, de asemenea, că recunoașterea încălcării drepturilor sale reprezintă în sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral pe care susține a-l fi suferit.

Guvernul se opune acordării unei sume de bani cu titlu de daune materiale pretinse. Consideră, de asemenea, că recunoașterea unei încălcări poate reprezenta în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Ținând seama de circumstanțele cauzei de față, Curtea consideră că întrebarea aplicării articolului 41 al Convenției nu se află în stare (vezi în acest sens Credit Europe Leasing Ifn S.A., precitată, § 100). Prin urmare, aceasta trebuie rezervată și se va fixa în termen de șase luni de la data acestei hotărâri procedura ulterioară ținând seama de eventualitatea unui acord între Statul pârât și reclamantă. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Unește la fond excepția preliminară bazată pe neepuizarea căilor de atac interne ridicată de Guvern și o respinge; Declară cererea admisibilă; Spune că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; Spune că întrebarea aplicării articolului 41 al Convenției nu se află în stare; În consecință: a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamanta să-i transmită în scris, în termen de șase luni de la data acestei hotărâri, observațiile lor asupra acestei probleme și, în special, să-i comunice orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui comisiei sarcina de a o fixa, dacă este necesar. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 octombrie 2021, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer Grefieră adjunctă Președintă

La requête concerne la mise sous séquestre de la somme de 1 001 000 euros sur les comptes bancaires de la société requérante, décidée dans le cadre d’une procédure pénale à laquelle la société requérante n’était pas partie, et l’impossibilité alléguée de contester cette mesure devant les tribunaux. La société requérante se plaint sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ainsi que sous l’angle des articles 6 et 13 de la Convention. EN FAIT

La société requérante est une société de droit chypriote ayant son siège à Nicosie. Elle a été représentée par M es I.A. Stoia et F.C. Plopeanu , avocats à Cluj-Napoca.

Le Gouvernement a été représenté par ses agents, en dernier lieu M me O.F. Ezer, représentante permanente de la Roumanie à la Cour européenne des droits de l’homme. 4 . Par une ordonnance en date du 17 février 2010, le service territorial de la direction des enquêtes sur la criminalité organisée et le terrorisme de Cluj (« le parquet ») fit procéder à la mise sous séquestre, en vue d’une confiscation spéciale, de la somme de 1 001 000 euros (EUR) sur les comptes bancaires de la société requérante. Cette mesure s’inscrivait dans le cadre d’une procédure pénale pour manipulation des marchés financiers et blanchiment d’argent qui visait S.C.E.I., l’actionnaire unique de la société requérante. Elle fut ordonnée sur le fondement des articles 163-167 du code de procédure pénale (« le CPP »), tels qu’en vigueur à cette date, ainsi que de l’article 25 § 3 de la loi n o 656/2002 sur la prévention et la répression du blanchiment d’argent (« la loi n o 656/2002 ») (paragraphes 11 et 12 ci ‑ dessous). Le parquet considéra que la société requérante appartenait à S.C.E.I., qui avait mené des opérations financières dans le but de dissimuler la provenance illicite d’une partie des sommes générées par les actes visés dans la procédure. 5 . Il ressort du dossier qu’une procédure pénale a par la suite été ouverte à l’encontre de la société requérante pour des faits de blanchiment d’argent. 6 . La société requérante contesta la mesure de séquestre devant le parquet à plusieurs reprises, sans succès. Par une ordonnance en date du 5 février 2013, le procureur en chef du parquet confirma le rejet des contestations que la société requérante avait introduites. 7 . Le 13 février 2013, le parquet constata que la mesure de séquestre avait visé non seulement des sommes d’argent qui se trouvaient sur les comptes bancaires de la société requérante mais aussi des actions. Se fondant sur les taux de change de la Banque nationale de Roumanie et sur les cours affichés par les marchés financiers, il conclut que la valeur totale des biens placés sous séquestre s’élevait à 950 162,70 EUR.

La société requérante contesta ensuite devant les tribunaux l’ordonnance par laquelle le parquet avait rejeté les contestations qu’elle avait introduites pour se plaindre de la mesure de séquestre dont elle avait fait l’objet (paragraphe 6 ci-dessus). Par un jugement en date du 4 avril 2013, le tribunal départemental de Cluj (« le tribunal départemental ») déclara cette action irrecevable et la rejeta. Il fonda sa décision sur un arrêt (n o 71/2007) dans lequel la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour ») avait dit que la tâche d’examiner toute contestation introduite contre une mesure préventive revenait au parquet si la contestation en question était introduite pendant l’enquête pénale, et au tribunal si elle était introduite une fois celui-ci saisi (paragraphe 13 ci-dessous). 9 . La société requérante forma un recours ( recurs) , que la cour d’appel de Cluj (« la cour d’appel »), par un arrêt définitif en date du 4 septembre 2013, rejeta sans avoir procédé à un examen au fond. Les parties pertinentes de l’arrêt définitif sont ainsi libellées : « Aucune mesure préventive ( măsură asigurătorie ) n’a été prise à l’encontre de la société Wellane Limited en tant que suspect ( învinuit ). Les biens de la société ont été indisponibilisés à hauteur de 1 001 000 euros en raison de la mesure préventive ordonnée le 17 février 2010 contre S.C.E.I. en sa qualité de suspect et du fait que la société Wellane Limited est sa propriété. (...) Les poursuites pénales étant toujours en cours, l’accès à un tribunal serait purement formel puisque [le tribunal] ne serait pas en mesure de vérifier si la mesure de séquestre est toujours justifiée. (...) Par conséquent, le juge de première instance ne pouvait examiner la présente requête en faisant abstraction de cette décision [l’arrêt n o 71/2007 de la Haute Cour] dont le non-respect aurait engagé sa responsabilité disciplinaire. (...) En ce qui concerne l’argument de la partie requérante qui consiste à dire qu’elle n’a pas eu accès à un tribunal, la cour [d’appel] estime que cet accès est conditionné par la prise d’une décision – de renvoi en jugement ou de classement – relative à la phase des poursuites pénales. »

Par une ordonnance en date du 24 juillet 2014, le parquet classa les poursuites pénales dirigées contre la société requérante (paragraphe 5 ci ‑ dessus) et décida, dans le même temps, de lever la mesure de séquestre qui visait les biens de l’intéressée.

La société requérante se plaint d’une atteinte au droit au respect de ses biens découlant de la décision du parquet de procéder au séquestre de la somme de 1 001 000 euros (EUR). Elle soutient en outre qu’elle n’a pas pu contester cette décision devant les tribunaux internes. Elle allègue de surcroît que c’est en fait une somme plus importante (1 006 449,31 EUR) qui a été placée sous séquestre. Elle invoque l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention et les articles 6 et 13 de la Convention.

La Cour rappelle qu’elle peut décider de la qualification juridique à donner aux faits d’un grief en examinant celui-ci sur le terrain d’articles ou de dispositions de la Convention autres que ceux invoqués par le requérant ( Radomilja et autres c. Croatie [GC], n os 37685/10 et 22768/12, § 126, 20 mars 2018). En l’espèce, eu égard aux circonstances dénoncées par la société requérante et à la formulation de ses griefs, la Cour examinera ces derniers sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir, mutatis mutandis , Forminster Enterprises Limited c. République tchèque , n o 38238/04, § 59, 9 octobre 2008). Ces dispositions sont ainsi libellées : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité 18 . Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes. Il se fonde principalement sur le NCPP (paragraphe 14 ci-dessus), dont il estime qu’il mettait à la disposition de la société requérante une voie de recours devant le juge des droits et libertés. Il argue que ce recours pouvait être exercé avant l’examen du fond de l’affaire par les tribunaux, y compris pendant l’enquête devant le parquet.

La société requérante soutient que l’article 250 § 1 du NCPP dispose qu’un recours contre la mesure décidée par le parquet pouvait être introduit dans un délai de trois jours à compter de la communication de la décision à la partie intéressée, et que la loi d’application du NCPP ne comporte pas de dispositions transitoires relatives aux mesures prises avant son entrée en vigueur. Elle estime donc qu’elle ne pouvait pas exercer ce recours.

La Cour considère que cette exception est étroitement liée à la substance des griefs de la société requérante. Elle décide par conséquent de la joindre au fond.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour la déclare recevable. Sur le fond Thèses des parties a) La société requérante

La société requérante estime que le NCPP ne lui offrait pas un recours adéquat et qu’elle ne disposait en outre d’aucune autre voie de recours. Elle soutient qu’une action en dédommagement contre l’État n’était pas envisageable en l’absence d’une disposition législative expresse et compte tenu de la jurisprudence, d’interprétation stricte, des tribunaux. Elle argue également qu’une action fondée sur la responsabilité civile délictuelle n’était pas envisageable non plus, la Haute Cour ayant selon elle expressément statué qu’en cas de dommage subi dans le cadre d’une procédure pénale, seules les dispositions de procédure pénale trouvaient à s’appliquer. Elle allègue en outre qu’une contestation contre la décision de non-lieu rendue par le parquet ne pouvait pas représenter un recours effectif. Elle considère en effet qu’un tel recours n’aurait pu être introduit qu’une fois les poursuites pénales finalisées et non pendant la phase des poursuites. b) Le Gouvernement 23 . Le Gouvernement soutient qu’outre le recours prévu par le NCPP (paragraphe 14 ci-dessus), le droit interne mettait à la disposition de l’intéressée un ensemble de voies de recours qu’elle aurait pu exercer pour faire valoir son grief. Il estime qu’elle aurait notamment pu introduire une demande de compensation pour erreur judiciaire en matière pénale, une contestation des décisions de non ‑ lieu du parquet ou une action en responsabilité civile délictuelle. De l’avis du Gouvernement, le NCPP était applicable à la situation dénoncée par la société requérante et les tribunaux internes avaient examiné des contestations introduites contre des mesures de séquestre décidées avant son entrée en vigueur (voir le jugement du 21 septembre 2016 rendu par le tribunal de première instance du 2 ème arrondissement de Bucarest, mentionné au paragraphe 15 ci ‑ dessus).

Le Gouvernement fait en outre remarquer que la société requérante n’a pas saisi les juridictions internes d’une action en réparation du préjudice qu’elle allègue avoir subi en conséquence de la mise sous séquestre d’une somme d’argent supérieure à celle décidée initialement. 25 . Le Gouvernement soutient en outre que la valeur effective des actifs de la société requérante ayant fait l’objet d’une mise sous séquestre s’élevait en réalité à seulement 950 162,70 EUR compte tenu des fluctuations des marchés financiers. Il se fonde sur le procès ‑ verbal du parquet en date du 13 février 2013 (paragraphe 7 ci ‑ dessus).

D’après le Gouvernement, la mise sous séquestre était une mesure temporaire et l’ingérence dans le droit de la société requérante était justifiée. Cette mesure aurait reposé sur le CPP en vigueur au moment des faits et sur la loi n o 656/2002. Cette base légale aurait été claire, accessible et prévisible. La mise en place d’une mesure de séquestre aurait été obligatoire en application de la loi n o 656/2002, l’actionnaire de la société requérante étant visé par une procédure pénale pour manipulation des marchés de capitaux. La mise sous séquestre des biens d’une personne morale n’étant pas partie à la procédure pénale découlerait ainsi des spécificités de l’infraction de blanchiment d’argent.

L’ingérence aurait donc visé un but légitime d’intérêt général motivé par la lutte contre la corruption, et elle aurait été proportionnée. La mesure aurait été temporaire et la société requérante n’aurait pas démontré que cette mesure ait eu des conséquences directes sur son activité. En outre, la durée de cette mesure n’aurait pas été déraisonnable, eu égard notamment à la complexité et à la nature de l’enquête. Appréciation de la Cour

La Cour note qu’elle a récemment examiné dans l’affaire Credit Europe Leasing Ifn S.A. c. Roumanie (n o 38072/11, §§ 68 et suiv., 21 juillet 2020) des griefs similaires fondés sur l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Faisant application des principes développés dans cet arrêt et tout en tenant compte des différences factuelles entre les deux affaires, elle observe qu’il n’est pas nécessaire de déterminer avec précision la norme applicable sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, les principes généraux étant similaires et tendant à vérifier la finalité de l’ingérence et l’existence d’un rapport de proportionnalité entre le but poursuivi et les moyens mis en œuvre ( ibidem , §§ 68-71). Ensuite, elle rappelle qu’elle n’a pas à trancher la question de la légalité de l’ingérence subie en l’espèce par la société requérante et que les questions qui appellent un examen approfondi de sa part ont trait au but légitime poursuivi et à l’existence et à l’efficacité des garanties procédurales à la disposition de l’intéressée ( ibidem , § 74).

La Cour note que la mise sous séquestre des sommes appartenant à la société requérante a été décidée dans le cadre d’une procédure pénale pour manipulation des marchés financiers et blanchiment d’argent (paragraphe 4 ci-dessus). La mesure dénoncée poursuivait donc un but d’intérêt général ( Credit Europe Leasing Ifn S.A. , précité, § 75 avec les références citées).

Ensuite, la Cour rappelle que, nonobstant le silence de l’article 1 du Protocole n o 1 en matière d’exigences procédurales, une procédure judiciaire afférente au droit au respect des biens doit aussi offrir à la personne concernée une occasion adéquate d’exposer sa cause aux autorités compétentes afin de contester effectivement les mesures portant atteinte aux droits garantis par cette disposition. Une ingérence dans les droits prévus par l’article 1 du Protocole n o 1 ne peut ainsi avoir de légitimité en l’absence d’un débat contradictoire et respectueux du principe de l’égalité des armes, qui permette de discuter des aspects présentant de l’importance pour l’issue de la cause. Pour s’assurer du respect de cette condition, il y a lieu de considérer les procédures applicables d’un point de vue général ( G.I.E.M. S.R.L. et autres c. Italie [GC], n os 1828/06 et 2 autres, § 302, 28 juin 2018, avec les références citées, et Credit Europe Leasing Ifn S.A. , précité, § 78).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que d’après le Gouvernement, la société requérante disposait de plusieurs voies de recours pour faire valoir son grief (paragraphes 18 et 23 ci-dessus). En ce qui concerne la voie de recours prévue par le NCPP, elle rappelle qu’elle a examiné des arguments similaires dans l’affaire Credit Europe Leasing Ifn S.A. (arrêt précité, § 83) et qu’elle les a rejetés au motif que le NCPP avait introduit un délai de trois jours à compter de la décision de mise sous séquestre pour saisir les tribunaux (paragraphe 14 ci ‑ dessus) et que le Gouvernement n’avait fourni aucun exemple de cas tiré de la jurisprudence où les tribunaux internes avaient appliqué ces dispositions à des contestations introduites contre des décisions qui avaient été prises par le parquet avant l’entrée en vigueur du NCPP. En l’espèce, le Gouvernement se fonde sur un jugement rendu en 2016 par le tribunal de première instance du 2 ème arrondissement de Bucarest (paragraphe 15 ci ‑ dessus). Or, la Cour observe que le Gouvernement n’indique pas si ce jugement est devenu définitif. Elle note également que la situation examinée par le tribunal de première instance du 2 ème arrondissement de Bucarest est différente de celle de l’espèce dans la mesure où l’objet de la demande visait une restriction de la mesure de séquestre litigieuse en vue du partage des biens communs des époux ( ibidem ). Elle estime en outre que ce jugement ne saurait prouver à lui seul que les juridictions internes aient examiné la légalité et le bien ‑ fondé des demandes relatives à des mesures de séquestre décidées avant l’entrée en vigueur du NCPP. Il s’ensuit que l’exception de non ‑ épuisement soulevée par le Gouvernement (paragraphe 18 ci-dessus) doit être rejetée. 32 . En ce qui concerne les autres voies de recours évoquées par le Gouvernement, la Cour rappelle qu’elle a examiné des arguments similaires dans l’affaire Credit Europe Leasing Ifn S.A. (arrêt précité, §§ 80-85) et qu’elle les a rejetés, le Gouvernement n’étant pas parvenu à lui apporter la preuve de leur effectivité. Elle considère que les mêmes conclusions s’imposent en l’espèce, le Gouvernement ne lui ayant pas présenté de nouveaux arguments convaincants. Elle estime que le fait que la mesure de séquestre ait été décidée dans le cadre de la procédure pénale qui visait l’actionnaire de la société requérante ou que la société requérante ait ultérieurement fait l’objet de poursuites pénales ne saurait mener à une conclusion différente au motif que la situation dénoncée par l’intéressée découlait des dispositions du CPP et de l’interprétation que la Haute Cour en avait faite (paragraphes 12 et 13 ci-dessus). Les juridictions internes, et notamment la cour d’appel, ont relevé ces éléments factuels mais elles n’y ont pas attaché d’importance et elles ont rejeté la contestation de la société requérante en se fondant sur la jurisprudence de la Haute Cour (paragraphe 9 ci-dessus).

La Cour conclut donc que pendant la phase des poursuites pénales, la société requérante n’a pas pu saisir les juridictions internes pour contester la mise sous séquestre de ses biens ordonnée par le parquet.

Ensuite, la Cour observe qu’il y a une divergence entre les parties quant à la somme effectivement mise sous séquestre. La société requérante allègue que la somme effectivement placée sous séquestre était supérieure à celle dont le parquet avait ordonné la mise sous séquestre, quand le Gouvernement soutient au contraire que la somme placée sous séquestre était en fait inférieure en raison des fluctuations des marchés financiers (paragraphes 12 et 25 ci-dessus). La Cour estime qu’elle ne peut trancher cette question dans la mesure où, en l’absence d’une voie de recours à la disposition de l’intéressée, les tribunaux internes n’ont jamais examiné les arguments pertinents des parties à cet égard.

Il n’en reste pas moins que la mesure litigieuse a été maintenue pour une durée d’environ quatre ans et cinq mois. Compte tenu de la somme considérable qui a été mise sous séquestre, la Cour estime que la durée de la mesure est loin d’être négligeable ( Credit Europe Leasing Ifn S.A., précité, § 86).

La Cour reconnaît, lorsque sont en cause des allégations de crimes économiques graves, l’importance qu’il y a à mener avec diligence des enquêtes pénales afin d’établir les faits de manière adéquate et de pouvoir dûment finaliser les procédures. Toutefois, eu égard aux éléments déjà examinés, dont la durée de la mesure de mise sous séquestre des biens de la société requérante et la valeur des sommes rendues indisponibles, et au fait que la société requérante se soit trouvée dans l’impossibilité de saisir les juridictions internes pour contester la mesure en question, ordonnée dans le cadre d’une procédure pénale à laquelle elle n’avait pas été partie, la Cour estime que les autorités nationales n’ont pas ménagé un juste équilibre entre l’intérêt général de la société et les intérêts de la société requérante, qui s’est ainsi vu imposer une charge excessive ( Credit Europe Leasing Ifn S.A., précité, § 87 avec les références qui y sont citées).

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention .

La société requérante demande 726 253,82 EUR au titre du dommage matériel dont elle se dit victime. Cette somme, calculée dans un rapport d’expertise, correspond selon elle à la perte d’usage de ses biens pendant la durée du séquestre. Elle estime en outre que la reconnaissance de la violation de ses droits représente en soi une satisfaction équitable pour le préjudice moral qu’elle allègue avoir subi.

Le Gouvernement s’oppose à l’octroi d’une somme d’argent au titre du dommage matériel allégué. Il estime en outre que la reconnaissance d’une violation peut représenter en elle-même une satisfaction équitable suffisante.

Compte tenu des circonstances de l’espèce, la Cour estime que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état (voir en ce sens Credit Europe Leasing Ifn S.A. , précité, § 100). Par conséquent, il y a lieu de la réserver et de fixer dans un délai de six mois à compter de la date du présent arrêt la procédure ultérieure en tenant compte de l’éventualité d’un accord entre l’État défendeur et la société requérante. PAR CES MOTIFS, LA COUR,