AFFAIRE ABU GARBIEH c. ROUMANIE

AFFAIRE ABU GARBIEH c. ROUMANIE (CtEDO, 2021)

SECȚIUNEA ABU GABIEH c. ROMÂNIA (solicitarea n 60975/13) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 noiembrie 2021 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Abu Barbieh c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-un comitet compus din Gabriele Kucsko-Stadlmayer, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, și de Ilse Freiwirth, graffière adjuncte de secțiune cererea (n 60975/13) îndreptată împotriva României și inclusiv un resortisant iordanian, Elias Abd Elsamd Mohamad Abu Garbieh, a sesizat Curtea la 21 septembrie 2013, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului român (adică la mai mult de un an), observațiile părților, decizia prin care Curtea a respins opoziția parțială a guvernului la examinarea cererii de către un comitet, După ce a deliberat în camera Consiliului la 28 septembrie 2021, a respins hotărârea pe care a adoptat-o la această dată INTRODUCERE Cererea se referă la problema garanțiilor procedurale despre care reclamantul consideră că au fost private în cadrul procedurii administrative la sfârșitul căreia a fost supusă o interdicție a teritoriului român cu o durată de zece ani, din motive legate de securitatea națională. Sunt în joc art. 8 din Convenție, luată singur și în combinație cu art. 13 din Convenție, și art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție. DE FAPT, reclamantul s-a născut în 1959 și locuiește în Tel Aviv. El a fost reprezentat de domnul G. Axinte, avocat. Guvernul a fost reprezentat de agentul său, dl Ezer, de la Ministerul Afacerilor Externe. Începând cu 1991, reclamantul, resortisantul iordanian, a desfășurat activități comerciale în România; a creat o întreprindere în România, pe care a administrat-o; s-a cuplat cu un resortisant român, cu care a avut doi copii; în 2002, și-a stabilit reședința în România. În 2012, a obținut un permis de ședere pentru activități comerciale, cu o perioadă de valabilitate de un an. La 13 martie 2012, reclamantul a plecat în călătorie în Israel. Procedura în primă instanță în fața instanței judecătorești din 11 mai 2012, Parchetul în apropierea tribunalului din București ( În cererea sa, procurorul a indicat că, potrivit unor informații confidențiale clasificate în mod confidențial ( strict secrete) (confidențiale) conform unor informații strict secrete, o persoană a fost declarată persoană nedorită pe teritoriul României și că aceasta a fost interzisă pentru o perioadă de zece ani. ) puse la dispoziția sa de către Serviciul de Informații Române (inclusiv NIS) indicii serioase că reclamantul a condus activități de natură să pună în pericol securitatea națională. Parchetul își fundamenta cererea în temeiul articolului 85 din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 0 194/2002 privind regimul străinilor din România ( În conformitate cu art. 3 litera (i) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională, coroborat cu art. 3 litera (i) și cu art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și reprimarea terorismului (□ Legea 535/2004 În același timp, procurorul a transmis la tribunal documentele clasificate secrete. La 15 mai 2012, reclamantul a fost citat în fața instanței de apel până la 16 mai 2012, ora 9:00 p.m. După ce a fost găsit la domiciliul reclamantului, citatul a fost afișat pe ușa locuinței. La 16 mai 2012, la care reclamantul nu a fost nici prezent, nici reprezentat, formarea căreia i s-a atribuit cauza sa, pe motiv că instanța nu deținea autorizația impusă prin Legea 182/2002 privind protecția informațiilor secrete ( Õ Legea 182/2002 Pentru a avea acces la documentele secrete pe care le-a depus Parchetul la dosar. La 17 mai 2012, la o oră necunoscută, reclamantul a fost citat în fața tribunalului de apel în aceeași zi la ora 12:00, convocarea fiind afișată pe ușa domiciliului său. 5 de mai sus) și nu a avut cunoștință de existența acestei proceduri. El nu sa prezentat în la  â â â â â â â la â â â â â â â â la â â â â â â â â â â â â â â â â â â â , care a avut loc la 17 mai 2012 în fața instanței de recurs și nu a mandatat un avocat pentru a-l reprezenta cu această ocazie. â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â â A informat instanța de apel că reclamantul părăsise teritoriul român cu o lună înainte, dar că nu putea dovedi acest lucru. Parchetul susținut nu era stabilit că reclamantul se afla în străinătate și că, în orice caz, se putea întoarce în România în orice moment. Printr-o hotărâre din 17 mai 2012, instanța de apel a dat dreptul la cererea Parchetului și a declarat recurentul nedorit pe teritoriul României pentru o perioadă de zece ani. După ce a amintit conținutul art. 85 alin. (1) și (5) din L A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauzele conexate C-182/03 și C-277/03, ECLI:EU:C:2006:318, punctul 41. [L] solicitant este implicat în activități legate de fenomenul terorist, și anume colectarea de informații pe teritoriul României, și a intrat în legătură cu resortisanți străini identificați de diferite servicii de securitate din diferite țări străine ; [de asemenea, a întreținut] relații cu anumite organizații teroriste, [el] a strâns fonduri pentru o organizație extremistă-teroristă, a acționat pentru a consolida punctele de sprijin din România ale entității teroriste, a sponsorizat entități aflate sub influența unei organizații teroriste. 13. Hotărârea din 17 mai 2012 a fost redactată la 6 februarie 2013 (punctul 18 de mai jos). 14. Din momentul în care reclamantul a fost declarat nedorit pe teritoriul național (punctul 12 de mai sus), a fost revocat dreptul de ședere al persoanei în cauză în România printr-o decizie din 21 mai 2012 (punctul 4 de mai sus). mai sus). Această decizie menționa că, printr-o hotărâre din 17 mai 2012, instanța de apel declarase recurentul indezirabil pe teritoriul național. La 26 iulie 2012, reclamantul s-a întors în România. La sosirea sa la aeroportul din București, i s-a opus o interdicție de intrare în țară pe motiv că dreptul său de ședere în România fusese revocat (punctul 11 de mai sus). O copie a acestei decizii de revocare (punctul 11 de mai sus) i-a fost eliberată și a fost trimis înapoi în Israel. La 31 octombrie 2012, reclamantul a mandatat un avocat pentru a-și reprezenta interesele în România. Acest avocat nu deținea un certificat eliberat de către l mai jos (punctul 25). Procedura de recurs introdusă în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție 17. La 11 ianuarie 2013, prin intermediul avocatului său, reclamantul a format în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție ( La 8 februarie 2013, hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 mai 2012 a fost comunicată avocatului reclamantului (punctul 12 de mai sus). În recursul său, reclamantul a negat că a desfășurat activități teroriste de natură să pună în pericol securitatea națională. La 20 martie 2013, avocatul său a solicitat Înaltei Curți să informeze cu privire la acuzațiile concrete aduse împotriva clientului său și să îi comunice dovezile depuse la dosar. Înalta Curte și-a respins cererea, pe motiv că nu era titularul certificatului ONRISS, care i-ar fi putut oferi acces la documentele clasificate și că cererea de acces a fost făcută în numele reclamantului, în timp ce aceste documente aveau un regim juridic specific. 21. O audiere a avut loc la 21 martie 2013, în cursul căreia avocatul reclamantului, reprezentantul l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ea a considerat că mijloacele de recurs nu contrazice constatările instanței judecătorești sau conținutul probelor clasificate. După ce a amintit că reclamantul avea dreptul la respectarea vieții sale private în temeiul articolului 8 din convenție, Înalta Curte a considerat că măsura adoptată împotriva sa era prevăzută printr-o lege accesibilă și previzibilă și că urmărește scopul legitim de a proteja securitatea națională și securitatea publică. Comisia a considerat că, având în vedere faptele reproșate reclamantului, măsura era proporțională cu scopul urmărit și, în această privință, a considerat că, chiar și din străinătate, aceasta putea să-și sprijine financiar familia și să mențină contactul cu copiii minori rămași în România. Aceasta a subliniat faptul că a fost implicat în activități legate de fenomenul terorist, și anume colectarea de informații, relațiile cu resortisanți străini identificați ca aparținând unor organizații teroriste, strângerea de fonduri pentru sprijinirea acestor organizații și finanțarea anumitor entități care au legături cu organizații teroriste. CADRU JURIDIC ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE Articolele relevante în speță din cadrul L Acestea din urmă privind regimul străinilor din România, din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională, din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și reprimarea terorismului, din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor secrete și din Legea nr. 585/2002 sunt prezentate în hotărârea nr. 585/2002. Muhammad și Muhammad c. România [GC] (n 80982/12, §§ 49-53, 15 octombrie 2020). La art. 28 din Legea nr. 182/2002 (denumită în continuare "Legea nr. 182/2002"), în vigoare la momentul faptelor, împiedica divulgarea informațiilor clasificate secrete către persoane care nu aveau un certificat care să le permită accesul la astfel de documente (ibidem, § 51). Procedura de obținere de către un avocat al unui certificat ONRISS (punctul 17 de mai sus) este descrisă în Hotărârea Muhammad și Muhammad (citată anterior, §§ 54-58). Mai exact, durata procedurii de verificare desfășurată în cadrul unei cereri de acces la informații clasificate Muhammad și Muhammad (hotărârea menționată anterior, § 58), guvernul a indicat că, în decembrie 2012, opt avocați aveau un certificat ONNISS și că, în măsura în care orice avocat care a fost ales sau desemnat să reprezinte o persoană vizată de informații clasificate secrete ar putea solicita eliberarea unui certificat ONNISS, nu ar fi existat nici un lista avocaților care dețin un certificat ORIENTAT (ibidem, § 57). În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 7 LA CONVENȚIE 26. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de garanții contrarbitrale în cadrul procedurii la care a fost declarat nedorit pe teritoriul României, în lipsă de cunoștință conform art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, astfel cum este formulată 1. Un străin care își are reședința în mod regulat pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat din aceasta decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea și trebuie să poată (a) să prezinte motivele care stau la baza expulzării sale; și (c) să fie reprezentat în acest scop în fața autorității competente sau a uneia sau mai multor persoane desemnate de această autoritate. (2) Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor menționate la alin. (1) lit. (a), (b) și (c) din acest articol atunci când această expulzare este necesară în interesul ordinii publice sau se bazează pe motive de securitate națională. Pe admisibilitate 27. Curtea amintește că garanțiile prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 7 nu se aplică decât străinilor Nu se limitează la prezența fizică, ci depinde de existența unor legături suficiente și continue cu un anumit loc (Nolan și K. c. Rusia, nr 2512/04, § 110, 12 februarie 2009). 28. În acest sens, atunci când procedura de interdicție de ședere a fost inițiată împotriva reclamantului, acesta avea reședința sa în România, unde deținea un permis de ședere valabil (punctele 4 și 6 de mai sus), fapt care, de altfel, nu era de acord cu controversele dintre părți. Copii minori, de naționalitate românească, trăiau în această țară. Prin urmare, reclamantul a avut legături suficiente și continue cu România pentru a putea fi considerat ca fiind mai mult decât legal pe teritoriul României, atunci când a fost inițiată împotriva sa procedura la sfârșitul căreia a fost declarat indezirabil (a se vedea mutatis mutandis Nolan și K., menționat anterior, § 110. Prin urmare, art. 1 din Protocolul nr. 7 se aplică în speță. 29. Constatând că 194/2002 nu oferă garanții minime care l-ar fi protejat împotriva arbitrarilor autorităților. Guvernul explică că, în temeiul dreptului intern, instanțele naționale competente să examineze cauza reclamantului, pe care el subliniază că acestea sunt independente și imparțiale, au avut acces la toate documentele secrete pe care se baza cererea Parchetului. În continuare, guvernul arată că, deși menționat legal, reclamantul nu era prezent în primă instanță. Acesta consideră, de asemenea, că, după ce a aflat în iulie 2012 (punctul 15 de mai sus) existența hotărârii din 17 mai 2012, reclamantul a beneficiat de un interval de timp suficient, până în momentul examinării acțiunii sale, pentru a angaja un avocat care deține un certificat ONRISS sau pentru ca avocatul său să facă demersuri pentru obținerea unui astfel de certificat.Evaluarea Curții 32. Principiile aplicabile în acest domeniu au fost prezentate de Curte în hotărârea Muhammad și Muhammad c. România ([GC] n 80982/12, §§ 125-157, 15 octombrie 2020). 194/2002, astfel cum se aplică la momentul faptelor, atunci când decizia de a declara un străin nedorit se baza pe motive legate de securitatea națională, datele și informațiile, precum și motivele de fapt care au stat la baza cauzei judecătorilor nu puteau fi menționate în hotărâre (punctele 18 și 22 de mai sus). Pe de altă parte, dispozițiile legale relevante în speță ale Legii nr. 182/2002 se refereau la divulgarea informațiilor clasificate secrete persoanelor care nu aveau un certificat care să le permită accesul la astfel de documente (punctul 24 de mai sus). În conformitate cu dispozițiile legale relevante, reclamantul nu a avut acces la înscrisurile din dosarul său și la instanța de judecată din 17 mai 2012 a făcut o prezentare foarte generală a faptelor care au fost reproșate în mod corespunzător (punctul 8 de mai sus). Aceasta a dus la o limitare a drepturilor sale care decurge din art. 1 din Protocolul nr. 7 ( Muhammad și Muhammad , citată anterior, punctul 129). 34. Curtea va examina mai jos necesitatea restricțiilor astfel impuse drepturilor procedurale ale reclamantului și măsurile compensatorii instituite de autoritățile naționale pentru a contrabalansa aceste restricții, înainte de a evalua impactul concret al acestora asupra situației din urmă, în lumina procedurii în ansamblu ( Muhammad și Muhammad, menționat anterior, §§ 133-157). 35. În ceea ce privește întrebarea dacă limitările aduse drepturilor procedurale ale reclamantului au fost justificate în mod corespunzător, Curtea observă că, în speță, Curtea, în aplicarea dispozițiilor legale relevante, a considerat că avocatul reclamantului nu putea avea acces la dosar, fără a fi efectuat ea însăși o examinare a necesității de a restrânge drepturile procedurale ale persoanei vizate (punctul 20 litera (c) mai sus. Prin urmare, în lipsa oricărei examinări de către Înalta Curte a necesității de a restrânge aceste drepturi, Curtea va exercita un control strict pentru a stabili dacă factorii compensatori existenți erau de natură să contrabalanseze în mod eficient, în speță, restricțiile impuse acestor drepturi ( Muhammad și Muhammad, citată anterior, §§ 145-146). În ceea ce privește problema factorilor compensatori, Curtea arată mai întâi că, în cursul procedurii, deși instanțele române au prezentat în general faptele reproșate (puncte 15 și 23 de mai sus), nici un comportament concret al acestuia care ar putea pune în pericol securitatea națională nu a reieșit din dosar. În opinia Curții, indicațiile generale date nu pot constitui informații suficiente cu privire la faptele reprobabile pentru a le face pe ele însele eficiente exercitarea garanțiilor procedurale prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 7 ( Muhammad și Muhammad , citată anterior, §§ 168 și 170. 37. Curtea constată apoi că, în cursul procedurii de primă instanță la Cu toate acestea, dosarul nu indică faptul că reclamantul ar fi avut cunoștință de existența procedurii împotriva sa în fața tribunalului de apel și că o astfel de acțiune ar fi fost reținută sau că ar fi contribuit la crearea unei situații latent de participare și de asigurare a apărării sale (pentru o situație contrară, a se vedea mutatis mutandis Da Luz Domingus Ferreira c. Belgia, nr. 50049/99, §§ 48-51, 24 mai 2007). În această privință, Curtea constată că reclamantul a fost citat prin afișare pe poarta domiciliului său (punctele 7 și 9 litera (c) mai sus) și că, în timpul procesului de înfățișare în fața tribunalului de apel, l iulie 2012 (punctele 15 și 31 de mai sus). Prin urmare, reclamantul nu a putut să-și apere drepturile în cursul procedurii de primă instanță. 38. Curtea ține seama de altă parte că mai sus), reclamantul a mandatat un avocat să îl reprezinte în procedurile împotriva sa în România și că acest avocat nu deținea un certificat ONRISS (punctul 16 de mai sus). Curtea remarcă, de asemenea, faptul că avocatului în cauză i se acordă posibilitatea de a comunica hotărârea pronunțată în primă instanță numai la 8 februarie 2013 (punctul 18 de mai sus), atunci când a trebuit să afle că hotărârea respectivă se baza pe dovezi clasificate În ceea ce privește posibilitatea ca avocatul reclamantului să solicite amânarea procedurii pentru a obține un certificat ONNISS, Curtea observă că termenele prevăzute de dreptul intern pentru obținerea unui astfel de certificat erau mai mari decât cele prevăzute pentru prelucrarea acțiunii în cadrul procedurii de declarare a unui străin indezirabil pe teritoriul național (punctul 25 de mai sus). Prin urmare, în contextul cauzei, o cerere de amânare nu ar fi permis, în principiu, avocatului reclamantului să obțină un astfel de certificat pentru a se ocupa de acesta în cadrul procedurii (a se vedea, mutatis mutandis Muhammad și Muhammad, citată anterior, §§ 189-190). 39. Având în vedere argumentul guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să fie reprezentat în procedură de către un avocat care deține deja un certificat ONNISS, Curtea arată că, potrivit documentelor dosarului, autoritățile naționale nu au informat reclamantul, care se afla în străinătate în timpul procedurii, cu privire la posibilitatea de a fi reprezentat de un avocat care îndeplinește acest criteriu. În plus, Comisia remarcă faptul că nu s-a precizat prin ce mijloace reclamantul ar fi putut, la momentul oportun, să aibă acces efectiv și în timp util la lista avocaților care dețin un astfel de certificat, cu atât mai mult cu cât numărul acestora era foarte redus ( Muhammad și Muhammad , citată anterior, §§ 185 și 186). 40. Curtea constată, în sfârșit, că procedura prevăzută în dreptul român pentru a declara o persoană nedorită pe teritoriul național avea caracter judiciar și că instanțele competente în acest domeniu erau instanțe superioare în ierarhia instanțelor române și că acestea se bazau pe independența necesară în sensul jurisprudenței Curții. În opinia Curții, aceasta este o garanție importantă care trebuie luată în considerare în evaluarea factorilor care au putut atenua efectele restricțiilor impuse de solicitant în ceea ce privește drepturile sale procedurale ( Muhammad și Muhammad, menționat anterior, § 193).Cu toate acestea, pentru Curte, având în vedere informațiile foarte reduse și generale de care dispune reclamantul, întinderea controlului efectuat de instanțele naționale în ceea ce privește temeinicia restanței solicitate ar fi trebuit să fie cu atât mai aprofundată (ibidem, § 194). 41. Or, în speță, Curtea ia notă de faptul că Parchetul a depus la dosar în fața instanței de apel a documentelor clasificate. Deși instanța de apel și Curtea Supremă susțin că și-au întemeiat deciziile pe aceste documente (punctele 12 și 22 de mai sus), acestea au furnizat răspunsuri foarte generale pentru a respinge afirmațiile reclamantului potrivit cărora acesta nu acționase în detrimentul securității naționale. Cu alte cuvinte, nici un element din dosar nu lasă să se înțeleagă că o verificare a fost efectuată de instanțele naționale cu privire la credibilitatea și realitatea informațiilor prezentate de Parchet (punctele 8, 22 și 23 de mai sus); a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Muhammad și Muhammad , citată anterior, §§ 198-199). 42. În lumina unei examinări de ansamblu a limitărilor aduse drepturilor procedurale ale reclamantului și a elementelor instituite pentru a le compensa și ținând seama de marja de apreciere de care dispun statele în acest domeniu, Curtea consideră că restricțiile impuse de către persoana în cauză în ceea ce privește drepturile pe care le are la dispoziție art. 1 din Protocolul nr. 7 nu au fost compensate în procedurile interne astfel încât să se păstreze însăși substanța acestor drepturi. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIE, PUS singură și în combinație cu art. 13 din Convenție 44. Reclamantul susține că măsura adoptată împotriva sa nu și-a respectat dreptul la respectarea vieții sale private și de familie care decurge din art. 8 din convenție și că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă la nivel intern. Articolele 8 și 13 din convenție sunt astfel formulate art. 8 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 45. Guvernul susține că măsura contestată nu constituie o interferență în exercitarea vieții private și de familie a reclamantului. 46. Reclamantul susține că, în cursul procedurii interne, nu a beneficiat de garanții procedurale suficiente împotriva arbitrarului autorităților. 47. Curtea consideră că, având în vedere constatările sale sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție (punctele 36-43 de mai sus), nu este necesar să se ia în considerare admisibilitatea și temeinicia obiecțiilor formulate pe teren la art. 8 din Convenția luată singur sau în combinație cu art. 13 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Hassine c. România, n 36328/13, § 74, 9 martie 2021). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de la aceasta, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-a suferit din cauza faptului că nu și-a putut gestiona investițiile într-o întreprindere din România; de asemenea, solicită 300 000 EUR pentru prejudiciile morale pe care copiii săi și le-ar fi suferit prin împiedicarea de a continua să trăiască împreună. 50. În ceea ce privește cererea formulată în legătură cu prejudiciul material, guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între interdicția de intrare în România și falimentul întreprinderii sale. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul arată că numai la .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 000 EUR pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit. Taxe și cheltuieli de judecată 52. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, reclamantul solicită 15 000 EUR, sumă care ar corespunde onorariilor avocatului care l-a reprezentat în procedura internă și în procedura în fața Curții. 53. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă în ceea ce privește munca efectiv furnizată în speță de către avocatul reclamantului. 54. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care acestea sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că suma de 5 000 EUR pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurii în fața Curții, plus orice sumă care poate fi datorată de aceasta din această sumă cu titlu de impozit.interese moratoriu 55. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L.A.ANIMITATE, declară cererea admisibilă în ceea ce privește spătarul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu este cazul să se ia în considerare admisibilitatea și temeinicia obiecțiunilor formulate pe teren la art. 8 din Convenție, luate singur și în combinație cu art. 13 din Convenție A se vedea că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume: 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă de către solicitant cu titlu de impozit, pentru daune morale 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă de către solicitant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale restrâng surplusul cererii de satisfacție echitabilă. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 2 noiembrie 2021, în temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer Grefier Adjunct Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE ABU GARBIEH c. ROUMANIE

(Requête n

o

60975/13)

ARRÊT

STRASBOURG

2 novembre 2021

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Abu Garbieh c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de

:

Gabriele Kucsko-Stadlmayer,

présidente,

Iulia Antoanella Motoc,

Pere Pastor Vilanova,

juges,

et de Ilse Freiwirth,

greffière adjointe

de section

,

Vu

:

la requête (n

o

60975/13) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant jordanien, M. Elias Abd Elsamd Mohamad Abu Garbieh («

le requérant

»), a

saisi la Cour le 21 septembre 2013 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»)

,

la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement roumain («

le Gouvernement

»),

les observations des parties,

la décision par laquelle la Cour a rejeté l’opposition partielle du Gouvernement à l’examen de la requête par un comité,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 28 septembre 2021,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

INTRODUCTION

1.

La requête a trait à la question des garanties procédurales dont le requérant estime avoir été privé dans le cadre de la procédure administrative à l’issue de laquelle il a été frappé d’une interdiction du territoire roumain d’une durée de dix ans, pour des raisons liées à la sécurité nationale. Sont en jeu l’article

8 de la Convention, pris seul et en combinaison avec l’article 13 de la Convention, et l’article 1 du Protocole n

o

7 à la Convention.

EN FAIT

2.

Le requérant est né en 1959 et réside à Tel-Aviv. Il a été représenté par M

e

G. Axinte, avocate.

3.

Le Gouvernement a été représenté par son agente, M

me

O. Ezer, du ministère des Affaires étrangères.

4

.

Dès 1991, le requérant, ressortissant jordanien, développa des activités commerciales en Roumanie

; il y créa une entreprise, qu’il administra. Il se mit en couple avec une ressortissante roumaine, avec qui il eut deux enfants. En 2002, il établit sa résidence en Roumanie. En 2012, il obtint

un titre de séjour pour activités commerciales, d’une durée de validité de un an.

5

.

Le 13 mars 2012, le requérant partit en voyage en Israël.

La procédure menée en première instance devant la cour d’appel

6

.

Le 11 mai 2012, le parquet près la cour d’appel de Bucarest («

le parquet

») saisit la cour d’appel de Bucarest («

la cour d’appel

») d’une action tendant à ce que le requérant fût déclaré personne indésirable sur le territoire roumain et à ce qu’il lui fût interdit d’y séjourner pour une période de dix ans. Dans sa demande, le parquet indiqua que, selon des informations classées «

secrètes

» (

strict secret

) mises à sa disposition par le Service roumain du renseignement (« le SRI »), des indices sérieux montraient que le requérant menait des activités de nature à mettre en danger la sécurité nationale. Le parquet fondait sa demande sur l’article 85 de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n⁰ 194/2002 sur le régime des étrangers en Roumanie («

l’OUG n⁰

194/2002

»), combiné avec l’article 3 i) et l) de la loi n⁰ 51/1991 sur la sûreté nationale («

la loi n⁰ 51/1991

») et l’article 44 de la loi n⁰

535/2004 sur la prévention et la répression du terrorisme («

la loi

n⁰

535/2004

»). L’acte de saisine de l’instance ne mentionnait que les articles de loi précités, sans exposer les faits concrets qui étaient reprochés à l’intéressé. À l’appui de sa demande, le parquet transmit en même temps à la cour d’appel les documents classés «

secrets

».

7

.

Le 15 mai 2012, le requérant fut cité à comparaître devant la cour d’appel pour le 16 mai 2012 à 9 heures. Personne n’ayant été trouvé au domicile du requérant, la citation à comparaître fut affichée sur la porte du logement.

8

.

Lors de l’audience du 16 mai 2012, à laquelle le requérant ne fut ni présent ni représenté, la formation à laquelle l’affaire avait été attribuée s’en dessaisit, au motif que le juge n’avait pas l’autorisation requise par la loi

n

o

182/2002 sur la protection des informations secrètes («

la loi

n

o

182/2002

») pour pouvoir accéder aux documents secrets que le parquet avait versés au dossier. L’affaire fut attribuée à une autre formation de jugement, habilitée en vertu d’une autorisation délivrée par l’Office du registre national des informations relevant du secret-défense («

l’ORNISS

») à accéder aux documents classifiés, et une nouvelle audience fut fixée au 17

mai 2012.

9

.

Le 17 mai 2012, à une heure inconnue, le requérant fut cité à comparaître devant la cour d’appel le jour même à 12 heures, la convocation ayant été affichée sur la porte de son domicile.

10.

Le requérant indique qu’il se trouvait alors à l’étranger (paragraphe

5 ci-dessus) et n’avait pas connaissance de l’existence de cette procédure. Il ne se présenta pas à l’audience qui eut lieu le 17 mai 2012 devant la cour d’appel et il ne mandata pas d’avocat pour le représenter à cette occasion.

11

.

Lors de cette audience, le représentant de l’Office roumain de l’immigration («

l’ORI

») informa la cour d’appel que le requérant avait quitté le territoire roumain un mois auparavant mais qu’il ne pouvait pas le prouver. Le parquet soutint qu’il n’était pas établi que le requérant se trouvât à l’étranger et qu’en tout état de cause il pouvait revenir à tout moment en Roumanie.

12

.

Par un arrêt du 17 mai 2012, la cour d’appel fit droit à la demande du parquet et déclara le requérant indésirable sur le territoire roumain pour une période de dix ans. Après avoir rappelé la teneur des articles 85 §§ 1 et 5 de l’OUG n

o

194/2002 et de l’article 3 i) et l) de la loi n

o

51/1991, la cour d’appel jugea qu’il ressortait des documents classés «

secrets

» versés au dossier par le parquet que le requérant avait mené des activités de nature à porter atteinte à la sécurité nationale. Elle exposa ce qui suit

:

«

[L]e requérant est impliqué dans des activités connexes au phénomène terroriste, à savoir la collecte d’informations sur le territoire de la Roumanie, et il est entré en relation avec des ressortissants étrangers identifiés par divers services de sécurité de différents pays étrangers

; [il a aussi entretenu] des relations avec certaines organisations terroristes, [il a] collecté des fonds pour une organisation extrémiste-terroriste, il a agi dans le but de consolider les points d’appui en Roumanie de l’entité terroriste, il a sponsorisé des entités se trouvant sous l’influence d’une organisation terroriste.

»

13.

L’arrêt du 17 mai 2012 fut rédigé le 6 février 2013 (paragraphe 18 ci-dessous).

14.

Dès lors que le requérant avait été déclaré indésirable sur le territoire national (paragraphe 12 ci-dessus), l’ORI révoqua le droit de séjour de l’intéressé en Roumanie par une décision du 21 mai 2012 (paragraphe

4 ci

‑

dessus). Cette décision mentionnait que, par un arrêt du 17 mai 2012, la cour d’appel avait déclaré le requérant indésirable sur le territoire national.

15

.

Le 26 juillet 2012, le requérant revint en Roumanie. À son arrivée à l’aéroport de Bucarest, il se vit opposer une interdiction d’entrer dans le pays au motif que son droit de séjour en Roumanie avait été révoqué (paragraphe 11 ci-dessus). Une copie de cette décision de révocation (paragraphe 11 ci-dessus) lui fut délivrée et il fut renvoyé en Israël.

16

.

Le 31 octobre 2012, le requérant mandata un avocat pour représenter ses intérêts en Roumanie. Cet avocat n’était pas titulaire d’un certificat délivré par l’ORNISS (paragraphe 25 ci-dessous).

La procédure de recours introduite devant la Haute Cour de cassation et de justice

17.

Le 11 janvier 2013, par le biais de son avocat, le requérant forma devant la Haute Cour de cassation et de justice («

la Haute Cour

») un recours contre l’arrêt du 17 mai 2012.

18

.

Le 8 février 2013, l’arrêt de la cour d’appel du 17 mai 2012 fut communiqué à l’avocat du requérant (paragraphe 12 ci-dessus). L’intéressé dit avoir appris lors de la communication de l’arrêt qu’il était soupçonné d’avoir commis des actes menaçant la sécurité nationale, actes censément établis par des documents classés «

secrets

».

19.

Dans son recours, le requérant nia avoir mené des activités terroristes de nature à mettre en danger la sécurité nationale.

20

.

Le 20 mars 2013, son avocat pria la Haute Cour de l’informer des accusations concrètes portées contre son client et de lui communiquer les preuves versées au dossier. La Haute Cour rejeta sa demande, aux motifs qu’il n’était pas titulaire du certificat ORNISS qui aurait pu lui donner accès aux documents classifiés et que la demande d’accès auxdits documents avait été faite au nom du requérant alors que ces pièces relevaient d’un régime juridique spécifique.

21.

Une audience eut lieu le 21 mars 2013, au cours de laquelle l’avocat du requérant, le représentant de l’ORI et le procureur exposèrent oralement leurs arguments.

22

.

Par un arrêt du 21 mars 2013, la Haute Cour rejeta le recours du requérant. Elle nota que l’intéressé avait été informé des faits qui lui étaient reprochés même s’il n’avait pas eu accès aux preuves classées «

secrètes

» du dossier. Elle jugea que les moyens du recours ne contredisaient ni les constats de la cour d’appel ni le contenu des preuves classifiées.

23

.

Après avoir rappelé que le requérant avait droit au respect de sa vie privée au regard de l’article 8 de la Convention, la Haute Cour jugea que la mesure prise contre lui était prévue par une loi accessible et prévisible et qu’elle poursuivait le but légitime consistant à protéger la sécurité nationale et la sûreté publique. Elle considéra que, compte tenu des faits reprochés au requérant, la mesure était proportionnée au but poursuivi. À cet égard, elle estima que, même depuis l’étranger, l’intéressé pouvait soutenir financièrement sa famille et maintenir le contact avec ses enfants mineurs restés en Roumanie. Elle souligna qu’il était impliqué dans des activités connexes au phénomène terroriste, à savoir la collecte d’informations, des relations avec des ressortissants étrangers identifiés comme ayant appartenu à certaines organisations terroristes, la collecte de fonds pour soutenir ces organisations et le financement de certaines entités ayant des liens avec des organisations terroristes.

LE CADRE JURIDIQUE ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

24

.

Les articles pertinents en l’espèce de l’OUG n

o

194/2002 sur le régime des étrangers en Roumanie, de la loi n

o

51/1991 sur la sûreté nationale, de la loi n

o

535/2004 sur la prévention et la répression du terrorisme, de la loi n

o

182/2002 sur la protection des informations secrètes et de l’arrêté gouvernemental n

o

585/2002 sont présentés dans l’arrêt

Muhammad et Muhammad c. Roumanie

[GC] (n

o

80982/12, §§ 49-53, 15

octobre 2020). L’article 28 de la loi n

o

182/2002 susmentionnée, telle qu’en vigueur à l’époque des faits, empêchait la divulgation des informations classées secrètes à des personnes qui n’étaient pas titulaires d’un certificat les autorisant à avoir accès à ce type de documents (

ibidem

, §

51).

25

.

La procédure d’obtention par un avocat d’un certificat ORNISS (paragraphe 17 ci-dessus) est décrite dans l’arrêt

Muhammad et Muhammad

(précité, §§ 54-58). Plus précisément, la durée de la procédure de vérification menée dans le cadre d’une demande d’accès à des renseignements classés «

secrets

» est de soixante jours ouvrés (article 148 de l’arrêté gouvernemental n

o

585/2002). Dans l’affaire

Muhammad et Muhammad

(arrêt précité, § 58), le Gouvernement a indiqué qu’en décembre 2012 huit avocats étaient titulaires d’un certificat ORNISS et que, dans la mesure où tout avocat ayant été choisi ou désigné pour représenter une personne concernée par des informations classées secrètes pouvait solliciter la délivrance d’un certificat ORNISS, il n’existait pas de «

liste des avocats titulaires d’un certificat ORNISS

» (

ibidem

, §

57).

EN DROIT

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

O

7 À LA CONVENTION

26.

Le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié de garanties contre l’arbitraire dans la procédure à l’issue de laquelle il a été déclaré indésirable sur le territoire roumain, en méconnaissance selon lui de l’article 1 du Protocole n

o

7 à la Convention, ainsi libellé

:

«

:

a) faire valoir les raisons qui militent contre son expulsion,

b) faire examiner son cas, et

c) se faire représenter à ces fins devant l’autorité compétente ou une ou plusieurs personnes désignées par cette autorité.

1 a), b) et c) de cet article lorsque cette expulsion est nécessaire dans l’intérêt de l’ordre public ou est basée sur des motifs de sécurité nationale.

»

Sur la recevabilité

27.

La Cour rappelle que les garanties prévues par l’article 1 du Protocole n

o

7 ne s’appliquent qu’aux étrangers «

résidant régulièrement

» sur le territoire d’un État ayant ratifié ce protocole (

Géorgie c. Russie (I)

[GC], n

o

13255/07, § 228, CEDH 2014 (extraits)). En outre, la Cour a jugé que la notion de «

résidence

» ne se limite pas à la présence physique mais dépend de l’existence de liens suffisants et continus avec un lieu déterminé (

Nolan et K. c. Russie

, n

o

2512/04, § 110, 12 février 2009).

28.

En l’occurrence, lorsque la procédure d’interdiction de séjour a été engagée contre le requérant, celui-ci avait sa résidence en Roumanie, où il disposait d’un titre de séjour valable (paragraphes 4 et 6 ci-dessus), fait qui ne prête d’ailleurs pas à controverse entre les parties. L’intéressé avait en Roumanie une société commerciale qu’il administrait lui-même et ses deux

enfants mineurs, de nationalité roumaine, vivaient dans ce pays. Le requérant entretenait donc des liens suffisants et continus avec la Roumanie pour pouvoir être considéré comme «

résidant régulièrement

» sur le territoire roumain lorsque a été entamée contre lui la procédure à l’issue de laquelle il a été déclaré indésirable (voir,

mutatis mutandis

,

Nolan et K.

, précité, §

110). Dès lors, l’article 1 du Protocole n

o

7 est applicable en l’espèce.

29.

Constatant que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

Sur le fond

Arguments des parties

30.

Le requérant allègue que l’OUG n

o

194/2002 n’offre pas de garanties minimales qui l’auraient protégé contre l’arbitraire des autorités.

31

.

Le Gouvernement explique qu’en vertu du droit interne les juridictions nationales compétentes pour examiner l’affaire du requérant, dont il souligne qu’elles sont indépendantes et impartiales, ont eu accès à l’intégralité des documents secrets sur lesquels reposait la demande du parquet. Le Gouvernement indique ensuite que, bien que légalement cité, le requérant n’était pas présent à l’audience de première instance. Il considère aussi qu’après avoir appris en juillet 2012 (paragraphe 15 ci-dessus) l’existence de l’arrêt de la cour d’appel du 17 mai 2012, le requérant a bénéficié d’un laps de temps suffisant, jusqu’au moment de l’examen de son recours, pour engager un avocat titulaire d’un certificat ORNISS ou pour que son avocat fasse des démarches pour obtenir un tel certificat.

Appréciation de la Cour

32.

Les principes applicables en la matière ont été présentés par la Cour dans l’arrêt

Muhammad et Muhammad c.

Roumanie

([GC] n

o

80982/12, §§

125-157, 15

octobre 2020).

33.

En l’occurrence, en vertu de l’article 85 § 5 de l’OUG n

o

194/2002, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, lorsque la décision de déclarer un étranger indésirable était fondée sur des raisons liées à la sécurité nationale, les données et les informations ainsi que les raisons factuelles ayant forgé l’opinion des juges ne pouvaient pas être mentionnées dans l’arrêt (paragraphes 18 et 22 ci-dessus). Par ailleurs, les dispositions légales pertinentes en l’espèce de la loi n

o

182/2002 s’opposaient à la divulgation des informations classées secrètes à des personnes qui n’étaient pas titulaires d’un certificat les autorisant à avoir accès à ce type de documents (paragraphe 24 ci-dessus). En application des dispositions légales pertinentes, le requérant n’a pas eu accès aux pièces de son dossier et la cour d’appel, dans son arrêt du 17 mai 2012, a fait une présentation très générale des faits qui étaient reprochés à l’intéressé (paragraphe 8 ci

‑

dessus). Il en est résulté une limitation de ses droits découlant de l’article

1 du Protocole n

o

7 (

Muhammad et Muhammad

, précité, § 129).

34.

La Cour examinera ci-dessous la nécessité des restrictions ainsi apportées aux droits procéduraux du requérant et les mesures compensatoires mises en place par les autorités nationales pour contrebalancer ces restrictions, avant d’évaluer leur impact concret sur la situation de l’intéressé à la lumière de la procédure dans son ensemble (

Muhammad et Muhammad

, précité, §§ 133-157).

35.

Sur la question de savoir si les limitations apportées aux droits procéduraux du requérant étaient dûment justifiées, la Cour note qu’en l’espèce la Haute Cour, appliquant les dispositions légales pertinentes, a jugé d’emblée que l’avocat du requérant ne pouvait pas avoir accès au dossier, sans avoir elle-même procédé à un examen de la nécessité de restreindre les droits procéduraux de l’intéressé (paragraphe 20 ci

‑

dessus). Dès lors, à défaut de tout examen par la Haute Cour de la nécessité de restreindre lesdits droits, la Cour exercera un contrôle strict pour établir si les facteurs compensateurs mis en place étaient de nature à contrebalancer efficacement en l’espèce les restrictions apportées à ces droits (

Muhammad et Muhammad

, précité, §§

145-146).

36

.

Sur la question des facteurs compensateurs, la Cour relève d’abord qu’au cours de la procédure, bien que les juridictions roumaines aient présenté de manière générale les faits reprochés à l’intéressé (paragraphes

15 et 23 ci-dessus), aucun comportement concret de celui-ci susceptible de mettre en danger la sécurité nationale ne ressortait du dossier. De l’avis de la Cour, les indications générales données ne sauraient constituer une information suffisante sur les faits reprochés pour rendre effectives à elles seules l’exercice des garanties procédurales prévues à l’article 1 du Protocole n

o

7 (

Muhammad et Muhammad

, précité, §§ 168 et

170).

37.

La Cour note ensuite que pendant la procédure de première instance l’intéressé se trouvait à l’étranger (paragraphe 5 ci-dessus). Or le dossier ne fait pas apparaître que le requérant aurait eu connaissance de l’existence de la procédure menée contre lui devant la cour d’appel et qu’il s’en serait désintéressé ou qu’il aurait contribué à créer une situation l’empêchant d’y participer et d’y assurer sa défense (pour une situation contraire, voir,

mutatis mutandis

,

Da Luz Domingues Ferreira c. Belgique

, n

o

50049/99, §§

48-51, 24 mai 2007). À cet égard, la Cour observe que le requérant a été cité par affichage sur la porte de son domicile (paragraphes 7 et 9 ci

‑

dessus) et que, lors de l’audience devant la cour d’appel, l’ORI et le parquet ont noté l’absence de l’intéressé (paragraphe 11 ci-dessus). Par ailleurs, les parties s’accordent à dire que le requérant a appris l’existence de l’arrêt de la cour d’appel du 17 mai 2012 lorsqu’il a essayé de revenir en Roumanie, le 26

juillet 2012 (paragraphes 15 et 31 ci-dessus). Dès lors, le requérant n’a pas pu défendre ses droits pendant la procédure de première instance.

38.

La Cour relève d’autre part qu’après avoir été informé de l’existence de l’arrêt rendu par la cour d’appel du 17 mai 2012 (paragraphe 15 ci

‑

dessus), le requérant mandata un avocat pour le représenter dans les procédures engagées contre lui en Roumanie et que cet avocat n’était pas titulaire d’un certificat ORNISS (paragraphe 16 ci-dessus). La Cour observe aussi que l’avocat en question ne s’est vu communiquer l’arrêt rendu en première instance que le 8 février 2013 (paragraphe 18 ci-dessus), moment où il a dû apprendre que ledit arrêt était fondé sur des preuves classées «

secrètes

». S’agissant de la possibilité pour l’avocat du requérant de demander l’ajournement de la procédure afin de se procurer un certificat ORNISS, la Cour remarque que les délais prévus par le droit interne pour l’obtention d’un tel certificat dépassaient ceux qui étaient prévus pour le traitement du recours dans la procédure visant à faire déclarer un étranger indésirable sur le territoire national (paragraphe 25 ci-dessus). Dans le contexte de l’affaire, une demande d’ajournement n’aurait donc pas permis, en principe, à l’avocat du requérant de se procurer un tel certificat pour s’en prévaloir dans le cadre de la procédure (voir,

mutatis mutandis

,

Muhammad et Muhammad

, précité, §§ 189-190).

39.

Eu égard à l’argument du Gouvernement selon lequel le requérant aurait dû se faire représenter dans la procédure par un avocat déjà titulaire d’un certificat ORNISS, la Cour relève que d’après les pièces du dossier les autorités nationales n’ont pas informé le requérant, qui se trouvait à l’étranger pendant la procédure, de la possibilité de se faire représenter par un avocat remplissant ce critère. Elle note en outre que le Gouvernement n’a pas précisé par quel moyen le requérant aurait pu, à l’époque pertinente, accéder effectivement et en temps utile à la liste des avocats titulaires d’un tel certificat, d’autant plus que leur nombre était très réduit (

Muhammad et Muhammad

, précité, §§ 185 et 186).

40.

La Cour observe enfin que la procédure prévue en droit roumain pour faire déclarer une personne indésirable sur le territoire national revêtait un caractère judiciaire et que les juridictions compétentes en la matière étaient des juridictions supérieures dans la hiérarchie des juridictions roumaines et qu’elles jouissaient de l’indépendance requise au sens de la jurisprudence de la Cour. De l’avis de la Cour, il s’agit là de garanties importantes à prendre en considération dans l’évaluation des facteurs ayant pu atténuer les effets des restrictions subies par le requérant dans la jouissance de ses droits procéduraux (

Muhammad et Muhammad

, précité, §

193). Toutefois, pour la Cour, vu les informations très réduites et générales dont le requérant disposait, l’étendue du contrôle opéré par les juridictions nationales quant au bien-fondé de l’expulsion demandée aurait dû être d’autant plus approfondie (

ibidem

, §

194).

41.

Or, en l’espèce, la Cour note que le parquet a versé au dossier devant la cour d’appel des documents classés «

secrets

» (paragraphes 6 et 8 ci

‑

dessus). Bien que la cour d’appel et la Haute Cour affirment avoir fondé leurs décisions sur ces documents (paragraphes 12 et 22 ci-dessus), elles ont fourni des réponses très générales pour rejeter les affirmations du requérant selon lesquelles il n’avait pas agi au détriment de la sécurité nationale. En d’autres termes, aucun élément du dossier ne laisse entrevoir qu’une vérification a bien été réalisée par les juridictions nationales quant à la crédibilité et à la réalité des informations soumises par le parquet (paragraphes 8, 22 et 23 ci

‑

dessus

; voir également,

mutatis mutandis

,

Muhammad et Muhammad

, précité, §§

198-199).

42.

À la lumière d’un examen d’ensemble des limitations apportées aux droits procéduraux du requérant et des éléments mis en place pour les compenser, et tout en tenant compte de la marge d’appréciation dont disposent les États en la matière, la Cour estime que les restrictions subies par l’intéressé dans la jouissance des droits qu’il tire de l’article 1 du Protocole n

o

7 n’ont pas été compensées dans les procédures internes de manière à préserver la substance même de ces droits.

43

.

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

7 à la Convention.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION, PRIS seul et en combinaison avec l’article 13 de la Convention

44.

Le requérant allègue que la mesure prise contre lui a méconnu son droit au respect de sa vie privée et familiale découlant de l’article 8 de la Convention, et qu’il n’a pas bénéficié d’un recours effectif au niveau interne. Les articles 8 et 13 de la Convention sont ainsi libellés

:

Article 8

«

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

45.

Le Gouvernement soutient que la mesure contestée ne constitue pas une ingérence dans l’exercice de la vie privée et familiale du requérant.

46.

Le requérant soutient qu’au cours de la procédure interne il n’a pas bénéficié de garanties procédurales suffisantes contre l’arbitraire des autorités.

47.

La Cour considère que, compte tenu de ses constats sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

7 à la Convention (paragraphes 36 à 43 ci

‑

dessus), il n’y a pas lieu d’examiner la recevabilité et le bien-fondé des griefs formulés sur le terrain de l’article 8 de la Convention pris seul ou en combinaison avec l’article 13 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Hassine c. Roumanie

, n

o

36328/13, § 74, 9

mars 2021).

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

48.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

Dommage

49.

Le requérant demande 1

000

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il dit avoir subi en raison de l’impossibilité de gérer ses investissements dans une entreprise en Roumanie. Il réclame aussi 300

000

EUR au titre du préjudice moral que ses enfants et lui auraient subi en étant empêchés de continuer à vivre ensemble.

50.

Concernant la demande formée au titre du préjudice matériel, le Gouvernement estime qu’il n’existe aucun lien de causalité entre l’interdiction d’entrer en Roumanie faite à l’intéressé et la faillite de son entreprise. S’agissant du préjudice moral, le Gouvernement relève que seul l’intéressé est requérant dans la procédure devant la Cour et il considère que la somme sollicitée à ce titre est excessive.

51.

La Cour constate que la demande présentée pour dommage matériel n’est aucunement étayée. Dès lors, aucune somme ne sera accordée à ce titre. En revanche, elle octroie au requérant 5

000 EUR pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt.

Frais et dépens

52.

Au titre des frais et dépens, le requérant réclame 15

000 EUR, somme qui correspondrait aux honoraires de l’avocat qui l’a représenté dans la procédure interne et dans la procédure devant la Cour.

53.

Le Gouvernement estime que la somme sollicitée est excessive au regard du travail effectivement fourni en l’espèce par l’avocat du requérant.

54.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d’allouer au requérant la somme de 5

000 EUR pour les frais encourus dans la procédure devant la Cour, plus tout montant pouvant être dû par celui-ci sur cette somme à titre d’impôt.

Intérêts moratoires

55.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

Déclare

la requête recevable

quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

7 à la Convention

;

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

7 à la Convention

;

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner la recevabilité et le bien-fondé des griefs formulés sur le terrain de l’article 8 de la Convention, pris seul et en combinaison avec l’article 13 de la Convention

;

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans un délai de trois mois, les sommes suivantes

:

5

000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme par le requérant à titre d’impôt, pour dommage moral

;

5

000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

Rejette

le surplus de la demande de satisfaction équitable.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 novembre 2021, en application de l’article

77

§§

2 et

3 du règlement.

Ilse Freiwirth

Gabriele Kucsko-Stadlmayer

Greffière adjointe

Président