Hotărâre nr. 18 din 27.09.2022

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituțională la 10 decembrie 2021 în baza articolelor 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, 25 lit. d1) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. d1) din Codul jurisdicției constituționale, de către Consiliul Superior al Magistraturii.

Consiliul Superior al Magistraturii îi solicită Curții Constituționale să exercite controlul de constituționalitate al articolului IV din Legea nr. 134 din 17 iunie 2016 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. Totodată, autorul a solicitat controlul de constituționalitate al articolului II din Legea nr. 74 din 26 aprilie 2018 pentru modificarea și completarea unor acte legislative.

Autorul sesizării a afirmat că prevederile atacate încalcă articolele 1 alin. (3), 6, 116 alineatele (1) și (6) și 123 alin. (1) din Constituție.

Prin decizia Curții Constituționale din 1 februarie 2022, sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei.

În procesul soluționării sesizării, Curtea Constituțională a solicitat opiniile Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova, Guvernului și a Asociației Judecătorilor.

În ședința publică a Curții, sesizarea a fost examinată cu participarea dlui Radu Radu, reprezentant al Parlamentului și a dlui Eduard Serbenco, secretar de stat al Ministerului Justiției, reprezentant al Guvernului. Consiliul Superior al Magistraturii a depus o cerere în care a solicitat examinarea sesizării în lipsă. ÎN FAPT 2

Prevederile relevante ale Legii cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor nr. 178 din 25 iulie 2014 sunt următoarele: Articolul 3 Temeiurile răspunderii disciplinare „Judecătorii răspund disciplinar pentru comiterea abaterilor disciplinare prevăzute de prezenta lege. Încălcarea prevederilor altor acte normative atrage răspunderea disciplinară numai în cazurile în care fapta constituie o abatere disciplinară în conformitate cu art. 4.” Articolul 4 Abaterile disciplinare 5

Prevederile relevante ale Legii nr. 132 din 17 iunie 2016 cu privire la Autoritatea Națională de Integritate sunt următoarele: Articolul 1 Domeniul de reglementare „(1) Prezenta lege reglementează: [...] b) procedura de control al averilor și al intereselor personale, privind respectarea regimului juridic al conflictelor de interese, al incompatibilităților, restricțiilor și limitărilor. [...].” Articolul 6 Funcțiile Autorității „În vederea realizării misiunii sale, Autoritatea are următoarele funcții: a) exercitarea controlului averii și al intereselor personale; b) exercitarea controlului privind respectarea regimului juridic al conflictelor de interese, al incompatibilităților, restricțiilor și limitărilor; c) constatarea și sancționarea încălcărilor regimului juridic al declarării averii și intereselor personale, al conflictelor de interese, al incompatibilităților, restricțiilor și limitărilor; [...].” Articolul 27 Verificarea declarațiilor de avere și interese personale „[...] (9) Dacă, în urma verificării declarațiilor de avere și interese personale, se constată că un subiect al declarării nu a depus sau a depus tardiv declarația de avere și interese personale, inspectorul de integritate îi aplică acestuia sancțiunea contravențională corespunzătoare. (10) În cazul în care un subiect al declarării nu depune declarația de avere și interese personale, inspectorul de integritate îi transmite acestuia un demers pentru depunerea declarației de avere și interese personale în termen de 30 de zile. (11) Nedepunerea declarației de avere şi interese personale în termen de 30 de zile de la recepționarea demersului inspectorului de integritate constituie temei de încetare a mandatului, a raporturilor de muncă sau de serviciu ale subiectului declarării. 6

Prevederile relevante ale Legii privind declararea averii și a intereselor personale nr. 133 din 17 iunie 2016 sunt următoarele: Articolul 1 Domeniul de reglementare și scopul legii „(1) Prezenta lege reglementează: a) obligația și modul de declarare a averii și a intereselor personale de către subiectul declarării și membrii familiei, concubinul/concubina acestuia; b) mecanismul de control al averii dobândite de subiectul declarării și membrii familiei, concubinul/concubina acestuia în perioada exercitării mandatelor sau a funcțiilor publice ori de demnitate publică și de control privind respectarea regimului juridic al conflictelor de interese, al incompatibilităților, restricțiilor și limitărilor; (2) Prezenta lege are drept scop instituirea măsurilor de prevenire și de combatere a îmbogățirii nejustificate, a conflictelor de interese, a stărilor de incompatibilitate, precum și a încălcării regimului juridic al restricțiilor și limitărilor.” Articolul 3 Subiecții declarării averii și intereselor personale „(1) Subiecți ai declarării averii și a intereselor personale sunt: a) persoanele care dețin funcțiile de demnitate publică prevăzute în anexa la Legea nr.199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcții de demnitate publică; [...].”

Prevederile relevante ale Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției, ratificată prin Legea nr. 158 din 6 iulie 2007, sunt următoarele: Articolul 8 Codurile de conduită ale agenților publici „1. Pentru a lupta împotriva corupției, fiecare stat parte încurajează în mod special integritatea, cinstea și răspunderea agenților publici, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic. [...] 5. Fiecare stat parte se străduiește, dacă este cazul și conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, să aplice măsuri și sisteme care să-i oblige pe agenții publici să declare autorităților competente toate activitățile exterioare, orice ocupație, orice plasamente, orice bunuri și orice dar sau avantaj substanțial din care ar putea rezultă un conflict de interese cu funcțiile lor de agent public. 7

Prevederile relevante ale Codului de etică și de conduită profesională al judecătorului, aprobat prin Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor nr. 8 din 11 septembrie 2015, sunt următoarele: Articolul 4 Imparțialitatea „[...] (3) Judecătorul se va abține de la oricare proces în care imparțialitatea sa ar putea fi pusă la îndoială într-un proces în care aceasta este ceruta de lege, inclusiv în cazurile în care, știe că el, personal sau ca custode, sau soțul său (soția) sau orice alte rude, au un interes financiar în obiectul disputei sau orice alt interes, care ar putea afecta rezultatul procesului. (4) Judecătorul se va abține de la luarea deciziilor, atunci când interesele sale, ale persoanelor înrudite prin sânge, adopție, afinitate, sau ale altor persoane care au legături apropiate cu familia sa, ar putea influența corectitudinea deciziilor. [...].”

Într-un Ghid practic privind implementarea obligației declarării averii și intereselor personale, realizat de Banca Mondială1, se precizează că statele, prin ordinea juridică adoptată, se deosebesc în mod substanțial cu privire la categoriile de funcționari publici obligați să depună declarații de avere și interese personale. În timp ce în unele state această obligație există în raport cu majoritatea sau cu toți funcționarii publici, inclusiv față de cei din sistemul judiciar, în altele cercul de subiecte este mai îngust. În pofida acestui fapt, mai multe motive militează pentru o aplicare vastă a acestei obligații. De altfel, funcționarii de la toate nivelele vieții publice, nu doar cei angajați politic, pot fi influențați de interese private în îndeplinirea funcțiilor lor. 1 https://star.worldbank.org/sites/star/files/getting-the-full-picture-on-public-officials-how- to-guide.pdf, (a se vedea p. 19) 8

Într-o analiză a Centrului de Resurse Anticorupție U4 se precizează că declararea averilor și intereselor personale nu prezintă riscuri semnificative pentru independența judecătorilor. Dimpotrivă, avantajele măsurii în lupta împotriva corupției constituie motive puternice pentru a cere judecătorilor să depună declarații de avere în rând cu ceilalți funcționari publici. Argumentele care pledează în favoarea obligației judecătorilor de declarare a averilor și intereselor personale este că sistemul judiciar reprezintă, ca și alte domenii ale serviciului public, un potențial loc de corupție3 . ÎN DREPT

Potrivit articolelor 25 lit. d1) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. d1) din Codul jurisdicției constituționale, Consiliul Superior al Magistraturii posedă prerogativa sesizării Curții Constituționale.

Curtea a constatat că prevederile atacate nu au făcut anterior obiect al controlului de constituționalitate.

Obiectul sesizării îl constituie controlul constituționalității articolului IV din Legea nr. 134 din 17 iunie 2016 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. Totodată, a fost solicitat și controlul constituționalității articolului II din Legea nr. 74 din 26 aprilie 2018 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. Așadar, normele al căror control se solicită vizează motivele de eliberare din funcție a judecătorului de la articolul 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea cu privire la statutul judecătorului. Potrivit normelor de tehnică legislativă, dispozițiile de modificare și de completare ale unei legi se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Din acest motiv, Curtea va raporta 2 https://www.oecd.org/daf/anti-bribery/47489446.pdf, (a se vedea pp. 13-14) 3 https://bit.ly/3padPyb 9

Autorul sesizării a pretins încălcarea articolelor 1 alin. (3) [statul de drept], 6 [separația și colaborarea puterilor în stat], 116 alineatele (1) și (6) [statutul judecătorilor] și 123 alin. (1) [atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii] din Constituție.

În esență, Curtea a reținut că articolul 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea cu privire la statutul judecătorului prevede că încălcarea regimului juridic al conflictelor de interese, nedepunerea declarației de avere și interese personale sau refuzul de a o depune, precum și nesoluționarea situației de incompatibilitate în termenul stabilit de lege constituie fapte care determină eliberarea din funcție a judecătorului.

Sub acest aspect, Curtea a observat că obligația judecătorilor de a-și declara proprietățile și interesele personale rezultă în baza Legii nr. 132 din 17 iunie 2016 privind Autoritatea Națională de Integritate și a Legii nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale. Potrivit legilor menționate, declarația de avere și interese personale face obiectul unui control privind autenticitatea datelor sale, urmând a fi depusă anual de către subiectul declarării, până în data de 31 martie. Mai mult, pe lângă obligația depunerii declarației de avere și interese personale, judecătorii au și obligația îndeplinirii în mod imparțial și obiectiv a atribuțiilor funcționale. La modul general, conținutul acestei obligații presupune abținerea judecătorului de la examinarea unei cereri sau de la luarea unei decizii, în cazul în care are un interes personal ce influențează sau ar putea influența exercitarea imparțială și obiectivă a funcției deținute. Mai mult, Legile în discuție prevăd obligația judecătorilor de a-și rezolva situațiile de incompatibilitate. Curtea a reținut că autoritatea competentă să supravegheze respectarea acestor obligații este Autoritatea Națională de Integritate.

În Hotărârea nr. 18 din 9 iulie 2021, la § 47, Curtea a reținut că dispozițiile Legii privind declararea averii și a intereselor personale urmăresc garantarea exercitării obiective și în condiții de neutralitate a funcțiilor publice lato sensu. Curtea a precizat că obligațiile în discuție acționează și pe plan jurisdicțional. Curtea a conchis că obligația în discuție este aplicabilă a fortiori și în privința judecătorilor din instanțele de drept comun (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr. 27 din 31 octombrie 2019, § 70).

Articolul 116 alin. (1) din Constituție stabilește că judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și inamovibili, potrivit legii. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că inamovibilitatea mandatului presupune imposibilitatea destituirii, revocării sau înlocuirii judecătorului (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr. 13 din 27 aprilie 2021, § 55). La rândul ei, garanția independenței urmărește să-i asigure judecătorului protecție în vederea garantării realizării rolului său de protector al drepturilor și libertăților cetățenilor (HCC nr. 6 din 16 mai 2013, § 39; HCC nr. 13 din 27 aprilie 2021, § 47; HCC nr. 38 din 7 decembrie 2021, § 55), iar imparțialitatea 10

Curtea a reținut incidența articolului 116 alin. (1) din Constituție, care prevede garanțiile independenței, imparțialității și inamovibilității funcției de judecător. Mai mult, din aceleași motive sunt incidente și articolele 1 alin. (3), 6 din Constituție, care garantează preeminența dreptului și principiul separației și colaborării puterilor în stat (a se vedea, de exemplu, HCC nr. 27 din 31 octombrie 2019, § 25).

Cu privire la incidența articolului 123 alin. (1) din Constituție, Curtea a reținut că eliberarea din funcție a judecătorului face aplicabil, în mod direct, articolul 123 alin. (1) din Constituție. În Avizul nr. 1 din 22 septembrie 2020, la §§ 41 și 42, Curtea a precizat că Consiliului Superior al Magistraturii îi revine rolul primar în procedurile privind numirea, promovarea, transferarea, demisia sau eliberarea din funcția de judecător, iar orice abatere de la această regulă contravine articolului 123 alin. (1) din Constituție. În Hotărârea nr. 38 din 7 decembrie 2021, la § 56, Curtea și-a reconfirmat jurisprudența în discuție.

Așadar, stabilind incidența articolelor constituționale invocate supra, precum și faptul că sesizarea pune în discuție aspecte similare celor analizate în Hotărârea nr. 18 din 9 iulie 2021, i.e obligația exercitării cu imparțialitate a funcției de judecător, autoritatea competentă cu controlul respectării acestei obligații și tragerea la răspundere pentru încălcarea ei, Curtea a conchis că este necesară cercetarea fondului sesizării.

Cu privire la argumentele care vizează incidența articolului 116 alin. (6) din Constituție, Curtea a reținut că autorul sesizării nu pretinde inexistența legii sau caracterul ei deficient, ci susține, în esență, încălcarea principiului independenței judecătorilor. Din acest motiv, Curtea a respins argumentele privind aplicabilitatea articolului 116 alin. (6) din Constituție, care prevede că sancționarea judecătorilor se face în conformitate cu legea.

Consiliul Superior al Magistraturii susține că articolul 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului încalcă principiul independenței justiției. În special, autorul sesizării pretinde că tragerea la răspundere a unui judecător este permisă doar de organele de autoadministrare judecătorească. Totuși, normele contestate îi recunosc inspectorului de integritate, în detrimentul Consiliului Superior al Magistraturii, competența de a decide în chestiunea eliberării din funcție a judecătorului. Acest fapt este contrar principiului independenței justiției, afectând, totodată, echilibrul existent între puterile legislativă, executivă și judecătorească. 11

În opinia sa, Guvernul a precizat că articolul 8 § 5 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, ratificată prin Legea nr. 158 din 6 iulie 2007, stabilește că statele vor adopta măsuri pentru a obliga agenții săi să declare autorităților competente toate activitățile exterioare, orice ocupație, orice plasamente, orice bunuri și orice dar sau avantaj substanțial din care ar putea rezulta un conflict de interese cu funcțiile lor de agent public. Astfel, articolul contestat din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 implementează această obligație față de judecători. Deși autorul sesizării a susținut încălcarea principiului independenței justiției în cazul controlului privind respectarea regimului juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților funcției de judecător, Guvernul a subliniat că aplicarea normelor atacate nu conduce la imixtiuni în activitatea de înfăptuire a justiției. De altfel, controlul poate fi demarat doar după consumarea faptelor sesizate și fără a se interveni într-un proces judiciar pendinte.

Cu privire la motivul de eliberare din funcție a judecătorului în cazul nedepunerii declarației de avere și interese personale, Guvernul a susținut că articolul 46 alin. (2) lit. e) din Legea integrității definește ca fapte coruptibile încălcarea regulilor de depunere a declarației de avere și interese personale.

Totodată, Guvernul a precizat că decizia finală referitoare la eliberarea judecătorului din funcție în baza articolului 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 este lăsată la latitudinea Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, Guvernul consideră neîntemeiat capătul de sesizare care susține încălcarea articolului 123 alin. (1) din Constituție, care reglementează atribuțiile Consiliului.

În opinia sa, Parlamentul Republicii Moldova a precizat că, pentru a- și putea îndeplini îndatoririle constituționale, judecătorii trebuie să fie integri, imparțiali și independenți față de puterea legislativă și executivă. Prin urmare, importanța funcției de judecător și rolul justiției în societate impun un șir de exigențe față de persoanele ce exercită puterea judecătorească, i.e. integritatea persoanei. Astfel, funcția de judecător implică standarde înalte privind ținuta și comportamentul profesional.

Într-o societate democratică judecătorul nu poate fi la adăpostul unei imunități absolute. Dimpotrivă, orice nerespectare a îndatoririlor funcției de judecător impune tragerea la răspundere și sancționarea abaterilor. În acest context, Parlamentul relevă că verificarea integrității persoanelor care dețin funcția de judecător este realizată de Autoritatea Națională de Integritate. Controlul respectiv se efectuează în baza Legii nr. 132 din 17 iunie 2016, care prevede obligația depunerii anuale a declarației de avere și interese personale, regimul juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților. În cazul în care se constată o abatere de la aceste prevederi, Autoritatea întocmește un act de constatare în care reține fapta de încălcare și măsurile care urmează a 12

Așadar, Parlamentul susține că tragerea la răspundere a judecătorilor în baza Legii nr. 132 din 17 iunie 2016 nu încalcă articolele 1 alin. (3), 6, 54, 116 alin. (1) și 123 din Constituție.

În opinia sa amicus curiae, Asociația Judecătorilor precizează că problema ridicată în sesizare pretinde o analiză în baza principiilor separației și colaborării puterilor în stat și independenței justiției. Principiile menționate recunosc independența puterii judecătorești față de puterile legislativă și executivă. Totodată, ele îi recunosc Consiliului Superior al Magistraturii competența de a decide sancționarea judecătorilor, în cazul comiterii unor abateri. În baza acestui motiv, Asociația Judecătorilor susține că obligația judecătorilor de a depune anual declarația de avere și interese personale și controlul respectării regimului juridic al conflictelor de interese exercitat de către Autoritatea Națională de Integritate în privința judecătorilor încalcă principiile menționate. De altfel, obligațiile în discuție vin în contradicție cu normele din Legea nr. 178 din 25 iulie 2014 privind răspunderea disciplinară a judecătorilor. Astfel, Asociația Judecătorilor susține că procedurile privind pretinsele conflicte de interese ale judecătorilor trebuie soluționate în baza Legii nr. 178 din 25 iulie 2014.

Așadar, în opinia sa, Asociația Judecătorilor îi solicită Curții să declare neconstituționale prevederile articolului 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului.

În opinia sa, Autoritatea Națională de Integritate a menționat că este o entitate publică independentă, abilitată cu controlul integrității în exercitarea funcției publice sau a funcției de demnitate publică și cu prevenirea corupției prin realizarea controlului averii și intereselor personale. Legea nr. 132 din 17 iunie 2016 stabilește funcțiile și atribuțiile sale, precum și subiectele obligate să depună, anual, declarația de avere și interese personale și să respecte regimul juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților. Judecătorii, în calitate de funcționari care exercită o demnitate publică, sunt obligați să depună, anual, declarații de avere și interese personale. Autoritatea verifică respectarea de către judecători a obligației prezentării anuale a declarației de avere și interese personale, a regimului juridic al conflictelor de interese și a incompatibilităților.

Cu privire la abținerea și la recuzarea judecătorului în proces, care sunt reglementate în Codul de procedură civilă, în Codul de procedură penală și în alte legi, Autoritatea a menționat că mecanismul de soluționarea a cererilor de recuzare este similar cu cel reglementat în Legea nr. 132 din 17 iunie 2016. De altfel, ambele proceduri urmăresc prevenirea conflictelor de interese reale în exercițiul funcției publice. Totuși, recuzarea judecătorului, spre deosebire de regimul juridic al conflictelor de interese din Legea nr. 132 din 17 iunie 2016, este ineficientă în cazul conflictelor de interese consumate. În acest sens, Autoritatea relevă că cererile de recuzare pot fi formulate fie înainte de 13

Așadar, Autoritatea Națională de Integritate susține că competențele de control care îi sunt recunoscute în privința activității judecătorilor respectă exigențe care rezultă în baza articolelor 1 alin. (3), 6, 116 alin. (1) și 123 din Constituție. 3. Aprecierea Curții

Curtea observă că argumentele autorului ridică mai multe probleme de drept constituțional, i.e. obligația judecătorilor de a prezenta o declarație de avere și interese personale, regimul juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților funcției de judecător, autoritatea competentă cu controlul respectării lor și răspunderea pentru încălcarea acestor obligații. Din acest motiv, având în vedere caracterul complex al problemelor care au fost ridicate în sesizare și urmărind facilitarea lecturii Hotărârii, Curtea va analiza separat fiecare dintre aceste chestiuni. Curtea își va începe analiza cu privire la pretinsa încălcare a articolelor 1 alin. (3), 6 și 116 alin. (1) din Constituție. Ulterior, Curtea va decide cu privire la pretinsa încălcare a articolului 123 alin. (1) din Constituție.

Curtea reiterează că încrederea cetățenilor în integritatea persoanelor cu funcții publice și în instituții în general constituie fundamentul democratic al funcționării acestora. Încrederea în unele instituții este influențată decisiv de către reprezentanții acestora. În conformitate cu principiul fundamental al statului de drept, persoanele care vor să acceadă sau care exercită funcții publice trebuie să demonstreze că îndeplinesc standardele ridicate în materie de integritate. Așadar, valorile Constituției consacrate în articolul 1 alin. (3) presupun, în mod implicit, și responsabilitatea celor care dețin funcții publice și care activează pentru realizarea interesului public (HCC nr. 37 din 7 decembrie 2021, § 66). 14

Curtea consideră că prerogativa constituțională a fiecărei autorități publice indicate în Constituție constă în a-și exercita atribuțiile astfel încât să asigure funcționalitatea eficientă și neîntreruptă a întregului mecanism statal. Pentru atingerea acestui deziderat trebuie să existe instrumentele și condițiile necesare, excluzându-se orice tentativă de limitare sau de blocare a activității acestor autorități. Iată de ce instanțele judecătorești, ca autorități publice care, în virtutea funcțiilor constituționale, exercită controlul de legalitate asupra activității autorităților executive și legislative, trebuie să se bucure de independență. În caz contrar, funcționalitatea mecanismului statal ar putea fi afectată.

Curtea menționează că garanția unei instanțe independente, în sensul articolului 116 alin. (1) din Constituție, impune ca judecătorii să beneficieze de independență nu doar din punct de vedere legal, ci și în exercitarea funcțiilor lor. În Hotărârea nr. 27 din 31 octombrie 2019, § 28, Curtea a precizat că această noțiune acordă puterii judecătorești o dimensiune internă, precum și o dimensiune externă, potrivit căreia judecătorii trebuie să-și poată exercita activitatea fără existența influențelor părților în proces sau ale altor puteri în stat.

De asemenea, în Hotărârea nr. 7 din 24 martie 2020, Curtea a reținut că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate și să acționeze fără restricții și fără a fi supuși unor influențe, incitări, presiuni, amenințări sau intervenții ilegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cui vin și sub ce motiv. În calitate de deținător al autorității judecătorești, judecătorul trebuie să-și poată exercita funcția în deplină independență în raport cu toate constrângerile de natură socială, economică și politică, și chiar în raport cu alți judecători și în raport cu administrația judecătorească (a se vedea § 38 din Hotărârea citată).

La această etapă, Curtea va examina următoarele aspecte: (i) dacă Constituția îi permite Autorității Naționale de Integritate să exercite controlul declarațiilor de avere și interese personale ale judecătorilor, (ii) dacă reglementarea controlului conflictelor de interese și al incompatibilităților judecătorilor este clară și (iii) dacă răspunderea pentru fapta de nedepunere a declarației de avere și interese personale este conformă cu valorile pe care le garantează articolele 1 alin. (3), 6 și 116 alin. (1) din Constituție. 15

Cu privire la controlul declarațiilor de avere ale judecătorilor, Comisia de la Veneția a susținut că sunt posibile două soluții: fie crearea unui organ specializat în cadrul sistemului judiciar, fie încredințarea acestei sarcini unui organism extern abilitat cu competența controlului declarațiilor funcționarilor publici. Prima soluție este preferabilă din perspectiva independenței judiciare, dar este lipsită de transparență, fapt care poate da naștere unui comportament corporatist [(CDL-AD(2019)024), § 27]. Comisia de la Veneția a subliniat că nu poate fi identificat un standard european comun în această materie. În timp ce în unele acte se sugerează că doar un organ judiciar ar trebui să aibă puterea de a iniția cauze disciplinare împotriva judecătorilor [(DAJ/DOC(98)23), § 5.1], în altele se acceptă ideea că verificarea situației financiare a judecătorilor poate fi efectuată și de o autoritate din afara justiției [CCJE nr. 21 (2018), § 37]. Comisia de la Veneția a conchis că depinde de realitățile naționale dacă verificarea declarațiilor judecătorilor este efectuată de un organism care vizează toți funcționarii, inclusiv judecătorii, sau de un organism specializat din cadrul sistemului judiciar [(CDL-AD(2019)024), § 28].

Totodată, Comisia de la Veneția a precizat că crearea unui mecanism special de verificare a declarațiilor judecătorilor nu este o exigență care ar rezulta în baza actelor internaționale. Dimpotrivă, modelul în care declarațiile judecătorilor și ale altor funcționari publici sunt verificate de același organism este cel dominant (CDL-PI(2020)018, § 51).

Așadar, Curtea reține că există dovezi pertinente și concludente care permit să se conchidă că o autoritate externă este mai bine plasată pentru a realiza controlul declarațiilor judecătorilor. În primul rând, identificarea încălcărilor și comportamentelor ilicite reclamă existența unei expertize pe care o comisie judiciară nu o are, în mod obișnuit. Din acest motiv, o autoritate specializată de integritate este mai potrivită pentru a investiga o gamă largă de încălcări financiare. Deși dezvoltarea unei astfel de capacități este posibilă în cadrul puterii judecătorești, acest lucru implică timp și resurse. Mai mult, Curtea reține că ar putea exista o dublare a eforturilor. Totodată, autocontrolul în cadrul sistemului judiciar poate crea percepția că judecătorii sunt în afara oricărei răspunderi. Referitor la acest pericol, 16

Curtea reține că regimul juridic al conflictelor de interese presupune, inter alia, obligația de a raporta orice conflict de interese real sau potențial unui organism sau funcționar corespunzător. Obligația declarării conflictelor de interese le solicită, în mod explicit, funcționarilor publici să evalueze în mod constant dacă au un conflict de interese și, dacă da, să ia măsurile adecvate pentru a-l soluționa. Abținerea și raportarea sunt, potrivit legii, pași ce trebuie urmați în ciclul de gestionare a conflictelor de interese (articolul 12 alin. (4) din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016). Curtea observă că, în esență, abținerea presupune neparticiparea subiectului la luarea deciziei în care are un interes, iar raportarea implică informarea șefului său ierarhic sau a organului ierarhic superior despre existența conflictului de interese. Și abținerea, și raportarea urmăresc limitarea influenței funcționarului asupra procesului decizional și protejarea corectitudinii procesului de luare a deciziilor.

Cu privire la abținere, Curtea reține că ea impune ca persoana aflată într-un conflict de interese să nu ia parte la deciziile care ar putea să o privească. Curtea observă că metoda în discuție recunoaște responsabilitatea funcționarului public de rezolvarea conflictului de interese. Articolul 14 alin. (3) din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 stabilește în mod explicit obligația de abținere a funcționarului public în cazul în care există un conflict de interese real. Totodată, cu privire la judecători, și articolul 52 alin. (1) din Codul de procedură civilă și, respectiv, articolul 34 alin. (1) din Codul de procedură penală îl obligă pe judecător să se abțină de la examinarea cauzei atunci când există motive care afectează imparțialitatea sa. Referitor la normele procedurale menționate, Curtea reține că aceste articole prevăd o specie a conflictului de interese în activitatea jurisdicțională. În aparență, ar părea să existe un conflict între aceste norme și normele din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016, pentru că impun obligații cu conținut similar.

Curtea reține că obligația respectării regimului juridic al conflictelor de interese este tipică fiecărui funcționar care poate fi subiect al declarării. Așadar, dobândirea calității de subiect al declarării în sensul Legii nr. 133 din 17 iunie 2016 obligă persoana să se conformeze limitărilor care decurg din acest statut. Astfel, judecătorii, exercitând o funcție de demnitate publică, sunt obligați să respecte exigențele Legii nr. 133 din 17 iunie 2016, inclusiv regimul juridic al conflictelor de interese. Pe de altă parte, Curtea reține că judecătorii au o obligație de imparțialitate, urmând să se abțină de la judecarea 17

Analiza sistematică a conținutului acestor obligații permite să se constate caracterul distinct al câmpurilor lor de aplicare. Deși judecătorii depun declarații de avere și interese personale și au obligații în baza statutului de funcționar cu demnitate publică, acest fapt nu presupune că Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 a abrogat sau a făcut desuetă obligația de imparțialitate a judecătorului. Concluzia în discuție are la bază faptul că obligația judecătorului de a examina cauza în mod imparțial și obiectiv își găsește o justificare constituțională, pe când obligația respectării regimului conflictelor de interese are o justificare legală. Mai mult, prima obligație acționează la înfăptuirea justiției, pe când a doua în sfera administrativă.

Chiar dacă judecătorul aflat în conflict de interese ar parcurge etapele de rezolvare a conflictelor de interese din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016, acest fapt nu ar avea nicio eficiență din perspectiva caracterului echitabil al procedurii. De altfel, obligația judecătorului de a se abține de la examinarea unei cauze, atunci când există motive în acest sens, decurge din dreptul la un proces echitabil. Mai mult, garanția caracterului echitabil al procedurii este aplicabilă cu privire la orice incident din fața instanței de judecată și pretinde ca în privința fondului acesteia să decidă un tribunal independent și imparțial.

Astfel, Curtea reține că declarația de abținere a unui judecător este o garanție a echității procedurii. Totodată, Curtea menționează că examinarea abținerii în activitatea jurisdicțională presupune standarde de analiză care țin cont de importanța principiilor concurente (i.e. obligația imparțialității și obligația de a judeca un caz). Așadar, Curtea reține că obligația imparțialității nu acționează de o manieră absolută, așa cum pretinde Legea nr. 133 din