Hotărâre nr. 9 din 21.05.2013

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 29 aprilie 2013 în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit.a) din Constituţie, 25 alin. (1) lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale de un grup de deputaţi în Parlament, dnii Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu, Boris Vieru şi dna Corina Fusu, privind controlul constituţionalităţii art. 3 din Hotărârea Parlamentului nr.96 din 25 aprilie 2013 privind revocarea Preşedintelui Parlamentului şi a Legii nr. 101 din 26 aprilie 2013 pentru completarea articolului 14 din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996.

Prin art. 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 96, s-a dispus că, până la alegerea unui nou Preşedinte al Parlamentului, atribuţiile acestuia sunt exercitate de vicepreşedintele Parlamentului.

La fel, art. 14 alin. (3) din Regulamentul Parlamentului, expus în redacție nouă prin Legea nr. 101 din 26 aprilie 2013, prevede: " Dacă funcţia de Preşedinte al Parlamentului devine vacantă în caz de deces, demisie, revocare, precum şi în situaţiile de incompatibilitate sau imposibilitate de îndeplinire a atribuţiilor, interimatul se asigură de vicepreşedintele Parlamentului. În cazul în care sînt mai mulţi vicepreşedinţi, interimatul se asigură de unul dintre vicepreşedinţi desemnat prin hotărâre a Parlamentului. Interimatul se exercită pînă la alegerea noului Preşedinte al Parlamentului ."

Autorii sesizării au pretins, în special, că articolul 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 96 din 25 aprilie 2013 şi Legea nr. 101 din 26 aprilie 2013 sunt în contradicţie cu articolele 2 şi 64 din Constituţia Republicii Moldova.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 14 mai 2013 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi a Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Nici una din aceste autorităţi nu şi-au exercitat acest drept.

În şedinţa plenară publică a Curţii sesizarea a fost susţinută de dl Valeriu Munteanu, deputat în Parlament. Parlamentul a fost reprezentat de deputatul dl Valeriu Ghileţchi şi de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de Vladimir Grosu, viceministru al justiţiei. Preşedintele Republicii Moldova nu şi-a delegat reprezentantul. ÎN FAPT

Prin Hotărârea Parlamentului nr. 96 din 25 aprilie 2013, dl Marian Lupu a fost revocat din funcţia de Preşedinte al Parlamentului.

Prin aceeaşi Hotărâre s-a dispus că, până la alegerea unui nou Preşedinte al Parlamentului, atribuţiile acestuia sunt exercitate de vicepreşedintele Parlamentului. Având în vedere că Parlamentul avea la acea dată un singur vicepreşedinte, dna Liliana Palihovici, exercitarea atribuţiilor Preşedintelui Parlamentului a fost preluată de aceasta. 10. Şedinţa Parlamentului nu a fost închisă, fiind anunţată întrerupere până în ziua următoare.

La 26 aprilie 2013, Parlamentul a adoptat Legea nr. 101, prin care a reglementat exercitarea interimatului funcţiei de Preşedinte al Parlamentului în cazul vacanţei funcţiei de către unul din vicepreşedinţi.

Prevederile relevante ale Legii nr.39-XIII din 7 aprilie 1994 despre statutul deputatului în Parlament (M.O. nr.4/78, 1994, Republicată: M.O. nr.59-61/201, 2005) sunt următoarele: „ Art.1. - (1) Statutul deputatului în Parlament este determinat de Constituţie, de prezenta lege şi de Regulamentul Parlamentului. (2) Unele chestiuni ce ţin de exercitarea mandatului de deputat pot fi reglementate şi de alte acte normative." „ Art.14. - (2) Deputatul îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle pe toată legislatura pentru care a fost ales." „ Art.15. - (1) Deputatul este obligat să respecte cu stricteţe Constituţia, legile, normele etice şi morale. (2) Deputatul este dator să fie demn de încrederea alegătorilor, să contribuie prin exemplul personal la întărirea disciplinei de stat, la îndeplinirea obligaţiilor civice, la asigurarea drepturilor omului şi la respectarea legislaţiei. [...]" „ Art.16. - (1) Deputatul participă la examinarea colectivă şi liberă a problemelor ce ţin de competenţa Parlamentului, la dezbaterea şi adoptarea proiectelor puse pe ordinea de zi a şedinţei Parlamentului. [...]" „ Art.17. - (1) Deputatul beneficiază de dreptul de vot deliberativ asupra tuturor problemelor examinate de Parlament. [...]"

Prevederile relevante ale Regulamentului Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996 (M.O. nr. 81-82/765, 1996, Republicat: M.O. nr. 50/237, 2007), sunt următoarele: Articolul 1 Alegerea Parlamentului „(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului. [...]" Articolul 7 Conducerea Parlamentului „După constituirea legală a Parlamentului se alege Preşedintele Parlamentului, vicepreşedinţii şi se formează Biroul permanent al Parlamentului." Articolul 8 Comisia pentru efectuarea alegerii „Preşedintelui Parlamentului (1) Parlamentul, la propunerea fracţiunilor parlamentare, instituie o comisie pentru efectuarea alegerii Preşedintelui Parlamentului, care: a) recepţionează propunerile de desemnare a candidaţilor la funcţia de Preşedinte al Parlamentului; b) stabileşte modelul şi textul buletinului de vot; c) asigură pregătirea şi desfăşurarea votării; d) totalizează rezultatele votării, declară nevalabile buletinele care: - nu sînt semnate şi ştampilate de comisie; - nu ilustrează intenţia votantului; - au toate numele candidaţilor radiate; - au adăugate alte nume; e) soluţionează conflictele şi litigiile apărute în timpul votării; f) prezintă Parlamentului spre aprobare rezultatele votării.[...]" Articolul 9 Alegerea Preşedintelui Parlamentului „(1) Preşedintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu buletine de vot pe care se înscriu numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de fracţiunile parlamentare. Fiecare fracţiune parlamentară poate face o singură propunere. (2) Este declarat ales Preşedinte al Parlamentului candidatul care a întrunit votul majorităţii deputaţilor aleşi. (3) Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează al doilea tur de scrutin, la care vor participa numai doi candidaţi care în primul tur de scrutin au obţinut cel mai mare număr de voturi. (4) În caz de paritate de voturi se organizează alegeri noi, pentru care fracţiunile parlamentare vor propune aceiaşi sau alţi candidaţi." Articolul 10 Alegerea vicepreşedinţilor Parlamentului „Vicepreşedinţii Parlamentului se aleg la propunerea Preşedintelui Parlamentului, după consultarea fracţiunilor parlamentare, prin vot deschis, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi." Articolul 11 Revocarea Preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Parlamentului „(1) Preşedintele Parlamentului poate fi revocat înainte de termen la cererea fracţiunii parlamentare care l-a propus sau a 1/3 din numărul deputaţilor aleşi. (2) Hotărîrea privind revocarea Preşedintelui Parlamentului se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleşi, prin vot secret, în condiţiile art.8 care se aplică în mod corespunzător. (3) Vicepreşedinţii Parlamentului pot fi revocaţi înainte de termen, la propunerea Preşedintelui Parlamentului, după consultarea fracţiunilor parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi." Articolul 14 Atribuţiile Preşedintelui Parlamentului „(1) Preşedintele Parlamentului are următoarele atribuţii: a) conduce lucrările Parlamentului şi ale Biroului permanent; b) convoacă sesiunile ordinare, extraordinare sau speciale ale Parlamentului; c) asigură respectarea Regulamentului şi menţinerea ordinii în timpul şedinţelor; d) primeşte şi distribuie proiectele de legi şi propunerile legislative, precum şi rapoartele comisiilor; e) anunţă rezultatul votării şi numeşte actele legislative adoptate; f) semnează legile, hotărîrile şi moţiunile adoptate de Parlament; g) reprezintă Parlamentul în relaţiile cu Preşedintele Republicii Moldova şi cu Guvernul; h) reprezintă Parlamentul în ţară şi peste hotare; i) desemnează, după consultarea fracţiunilor parlamentare, componenţa delegaţiilor parlamentare, cu excepţia delegaţiilor parlamentare permanente; j) dispune de mijloacele bugetare ale Parlamentului şi le administrează, cu informarea lunară a Biroului permanent; j 1 ) dispune de fondul Preşedintelui Parlamentului; k) angajează şi eliberează din funcţie funcţionarii publici din Secretariatul Parlamentului şi personalul din cadrul cabinetelor persoanelor cu funcţii de demnitate publică din Parlament, în modul stabilit; l) delimitează atribuţiile vicepreşedinţilor Parlamentului; m) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de prezentul Regulament sau însărcinările date de Parlament. (2) Întru exercitarea atribuţiilor regulamentare, Preşedintele Parlamentului emite dispoziţii şi ordine. (3) Dacă funcţia de Preşedinte al Parlamentului devine vacantă în caz de deces, demisie, revocare, precum şi în situaţiile de incompatibilitate sau imposibilitate de îndeplinire a atribuţiilor, interimatul se asigură de vicepreşedintele Parlamentului. În cazul în care sînt mai mulţi vicepreşedinţi, interimatul se asigură de unul dintre vicepreşedinţi desemnat prin hotărîre a Parlamentului. Interimatul se exercită pînă la alegerea noului Preşedinte al Parlamentului ." Articolul 15 Atribuţiile vicepreşedinţilor Parlamentului „(1) Vicepreşedinţii Parlamentului coordonează activitatea unor comisii permanente, asigură colaborarea cu alte autorităţi publice şi exercitarea controlului parlamentar. Delimitarea acestor atribuţii se efectuează prin hotărâre a Biroului permanent. (2) Vicepreşedinţii Parlamentului îndeplinesc, în modul stabilit de Preşedinte, atribuţiile Preşedintelui, delegate de acesta, la solicitarea sau în absenţa lui, inclusiv semnează legile şi hotărîrile adoptate de Parlament." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă interimatul funcției de Președinte al Parlamentului exercitat de unul dintre vicepreședinți.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexe, precum mandatul reprezentativ al deputaților, structura, organizarea și funcționarea Parlamentului, precum și atribuțiile constituționale ale Președintelui Parlamentului.

Articolele 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale abilitează deputatul în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea observă că obiect al controlului constituționalității îl constituie articolul 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 96 din 25 aprilie 2013 şi Legea nr. 101 din 26 aprilie 2013 pentru completarea articolului 14 din Regulamentul Parlamentului.

Curtea reţine că Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova, fiind adoptat prin lege organică, are statut de lege organică şi este susceptibil de controlul constituţionalităţii. Având în vedere principiul autonomiei regulamentare a Parlamentului, normele Regulamentului Parlamentului sunt supuse controlului constituţionalităţii doar în măsura în care vizează norme şi principii constituţionale.

Curtea relevă că, în prezenta cauză, vizând Preşedintele Parlamentului, funcţie reglementată expres de Constituţie, normele contestate sunt susceptibile controlului constituţionalităţii.

Prin urmare, atât Hotărârea Parlamentului, cât și Regulamentul Parlamentului sunt susceptibile controlului constituţionalităţii.

Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.

Din conţinutul sesizării, Curtea reţine că această vizează, în esenţă, două critici de neconstituţionalitate: 1) forma actului : - în privinţa articolului 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 96 din 25 aprilie 2013 - fiind o normă referitoare la organizarea şi funcţionarea Parlamentului, este necesară adoptarea unei norme legale sau e suficientă o hotărâre a Parlamentului, în lipsa unei norme legale exprese; - în privinţa Legii nr. 101 din 26 aprilie 2013 - lipsa împuternicirilor vicepreşedintelui Parlamentului de a semna actele legislative, în absenţa unei baze legale în acest sens; 2) fondul actului - în privinţa articolului 3 din Hotărârea Parlamentului şi articolului 14 din Regulamentul Parlamentului, în redacţia Legii nr. 101 din 26 aprilie 2013 - nefiind prevăzut de Constituţie, poate fi sau nu instituit interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului.

Parlamentul, Preşedintele Republicii Moldova și Guvernul au solicitat amânarea şedinţei plenare a Curţii, invocând necesitatea pregătirii suplimentare, în conformitate cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat de articolul 6 din Convenţia Europeană.

În acest context, Curtea reiterează concluziile expuse în Hotărârea nr. 7 din 18 mai 2013: „23. [J]urisdicţia constituţională, prin competenţele sale, se găseşte la limita dintre drept şi politică, fiind impregnată de un element de drept public şi departe de domeniul dreptului civil (privat), astfel încât nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6 § 1 din Convenţia Europeană. 24. În acest sens, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ţinând seama de faptul că acest control de constituţionalitate se exercită potrivit regulilor de competenţă atributivă specifică fiecărui stat contractant şi că acesta poate fi a priori sau a posteriori , iar sesizarea jurisdicţiei constituţionale poate fi făcută atât pe „cale de acţiune", cât şi pe „cale de excepţie", de către autorităţi publice, alte jurisdicţii sau de către particulari, a decis că dispoziţiile articolului 6 § 1 din Convenţie sunt aplicabile în cazul recursurilor individuale prin care au fost invocate drepturi directe aparţinând celor care le-au intentat. Nu sunt aplicabile, însă, în cazul procedurilor de „control abstract" pronunţate de autorităţile publice sau celelalte jurisdicţii care sunt titulare ale unor recursuri cu asemenea obiect (decizia CEDO din 22 octombrie 1984, în cauza Sramek v. Austria , Seria A nr. 84, § 35; decizia CEDO din 6 mai 1981, în cauza Bucholz v. Germania , Seria A nr. 42, § 48). 25. Curtea subliniază că în Republica Moldova nu este reglementată decât procedura de „ control abstract " de constituţionalitate, în cadrul căreia jurisdic ţ ia constitu ţ ional ă nu se pronun ţă asupra fondului unei contesta ţ ii, ci doar privind conformitatea deciziei unei autorit ăţ i de stat (inclusiv acte normative) cu dispozi ţ iile constitu ţ ionale şi, prin urmare, garan ţ iile dreptului la un proces echitabil , astfel cum sunt consacrate de articolul 6 din Convenţia Europeană, nu sunt aplicabile ."

De asemenea, în legătură cu demersurile de amânare a şedinţei plenare, Curtea reţine că, în conformitate cu articolul 49 alin. (1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, neprezentarea la şedinţa Curţii Constituţionale a unei părţi, înştiinţată asupra datei, orei şi locului şedinţei, nu împiedică examinarea cauzei şi pronunţarea hotărârii.

Curtea relevă că, având în vedere lipsa unui Guvern plenipotenţiar şi a unui Prim-ministru titular, în condiţiile interimatului la nivelul mai multor instituţii fundamentale ale statului, precum şi ţinând cont de impactul soluţiei date de Curte asupra funcţionării Parlamentului, soluţionarea acestei cauze este necesară în termene cât mai restrânse.

În acest context şi în conformitate cu observaţiile reprezentanţilor Guvernului şi Parlamentului, Curtea reţine că pentru exercitarea controlului constituţionalităţii normelor contestate este necesară interpretarea prevederilor articolului 64 din Constituţie în lumina posibilităţii instituirii, precum şi a întinderii atribuţiilor, interimatului funcţiei de Preşedinte al Parlamentului, nereglementată expres de Constituţie.

În acest context, Curtea reiterează concluziile enunțate în Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013 pentru controlul constituţionalităţii Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr. 534-VII din 8 martie 2013 privind demisia Guvernului, în partea ce ţine de menţinerea în funcţie a Prim-ministrului-demis prin moţiune de cenzură (pentru suspiciuni de corupţie) din data de 8 martie 2013 până la formarea noului Guvern, şi nr.584-VII din 10 aprilie 2013 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru (Sesizarea nr. 10a/2013): „30. Curtea relevă că, de fiecare dată, când se cere verificarea constituţionalităţii unor acte juridice concomitent cu interpretarea unor prevederi constituţionale, verificarea constituţionalităţii include interpretarea prevederilor în cauză în mod implicit ."

În aceste condiţii şi în conformitate cu demersul reprezentanţilor Guvernului şi Parlamentului, în temeiul articolului 6 alin. (2) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea reţine că, în prezenta cauză, solicitarea privind controlul constituţionalităţii absoarbe interpretarea normelor constituţionale.

Cele două probleme supuse Curţii spre soluţionare sunt interdependente. Având în vedere faptul că verificarea constituţionalităţii instituirii interimatului funcţiei de Preşedinte al Parlamentului influenţează raţionamentul privind constituţionalitatea actului de desemnare a persoanei care îl va exercita, fondul articolului 14 din Regulamentul Parlamentului în redacţia Legii nr. 101 din 26 aprilie 2013 şi articolului 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 96 din 25 aprilie 2013 vor fi abordate în comun, urmând ca problema formei actului să fie examinată separat.

Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un temei de sistare a procesului în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi este competentă să hotărască asupra constituţionalităţii articolului 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 96 din 25 aprilie 2013 şi a Legii nr. 101 din 26 aprilie 2013 pentru completarea articolului 14 din Regulamentul Parlamentului. Prin urmare, Curtea va examina în continuare fondul sesizării.

Pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolelor 2, 60, 64, 68 şi 72 alin. (3) lit. c) din Constituție, precum și cu jurisprudenţa sa anterioară, utilizând toate metodele de interpretare legală.

Autorii sesizării pretind că articolul 3 din Hotărârea Parlamentului nr.96 din 25 aprilie 2003 și articolul 14 din Regulamentul Parlamentului, în redacţia Legii nr. 101 din 26 aprilie 2013, supuse controlului constituţionalităţii, încalcă articolul 2 din Constituţie, care prevede următoarele: „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie. (2) Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului."

La fel, autorii sesizării invocă argumentul că normele contestate contravin aticolului 64 din Constituție, potrivit căruia: „(1) Structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament. Resursele financiare ale Parlamentului sînt prevăzute în bugetul aprobat de acesta. (2) Preşedintele Parlamentului se alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi, pe durata mandatului Parlamentului. El poate fi revocat în orice moment prin vot secret de către Parlament cu o majoritate de cel puţin două treimi din voturile tuturor deputaţilor. (3) Vicepreşedinţii se aleg la propunerea Preşedintelui Parlamentului, cu consultarea fracţiunilor parlamentare."

De asemenea, în viziunea acestora, normele contestate încalcă mandatul reprezentativ al deputaţilor, consacrat de articolul 68 din Constituţie. 1. Argumentele autorilor sesizării

Autorii sesizării menționează că funcția de Președinte al Parlamentului este una eminamente politică, care reprezintă indirect voința alegătorului.

În opinia autorilor sesizării, prin desemnarea unei persoane în calitate de interimar al funcţiei de Preşedinte al Parlamentului se încearcă eludarea conţinutului normelor juridice referitoare la Preşedintele Parlamentului, fiind, de fapt, o arogare a atribuţiilor Parlamentului, în raport cu atribuţiile conferite de Parlament Preşedintelui acestuia, şi urmărindu-se perpetuarea situaţiilor de interimat al funcţiei de Preşedinte al Parlamentului, în afara cadrului constituţional şi contrar spiritului Constituţiei. 2. Argumentele autorităţilor

În viziunea reprezentanţilor Parlamentului şi Guvernului, modificările contestate au fost operate în conformitate cu normele constituţionale şi principiul autonomiei regulamentare a Parlamentului.

Reprezentantul Parlamentului a relevat existenţa unui vid juridic legat de interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului şi necesitatea specificării atribuţiilor unui vicepreşedinte care asigură interimatul funcţiei.

În acest sens, reprezentantul Parlamentului a recunoscut inadmisibilitatea permanentizării interimatului, apreciind că este necesară o restrângere în timp a acestuia, nu şi în privinţa funcţiilor, astfel încât Preşedintele interimar al Parlamentului ar urma să exercite integralitatea funcţiilor unui Preşedinte titular al Parlamentului, însă pentru o perioada limitată de timp.

În viziunea reprezentantului Guvernului, nu există vid legislativ, vicepreşedintele Parlamentului urmând, în baza legii, să îndeplinească funcţiile delegate, care în mod normal ar trebui să fie îndeplinite de Preşedintele Parlamentului.

Potrivit acestuia, prin actele contestate (hotărâre de Parlament şi lege), Parlamentul a venit să clarifice dubiile de interpretare privind exercitarea interimatului funcţiei de Preşedinte al Parlamentului în cazul existenţei a doi şi mai mulţi vicepreşedinţi.

În opinia reprezentantului Guvernului, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, în motivarea prezentei hotărâri, este necesar Curtea să interpreteze normele constituţionale în partea ce ţine de competenţele vicepreşedintelui care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului . 3. Aprecierea Curţii 3.1. Principii generale 3.1.1. Parlamentul - organ reprezentativ suprem

Curtea reține că, potrivit articolului 2 din Constituție, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituție.

Concomitent, Curtea relevă că, în prezenta cauză, dispoziţia cuprinsă la art. 2 alin. (1) din Legea Supremă urmează a fi coroborată cu art. 60, potrivit căruia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativă a statului .

Fiind unica autoritate legislativă, funcţia de legiferare reprezintă principala funcţie a Parlamentului, care constă în capacitatea acestuia de a elabora şi adopta legi.

Prin atribuirea respectivei funcții, în regimul nostru constituțional, Parlamentul are un loc central, de funcționarea sa depinzând eficiența întregii activități statale și, implicit, social-economice. 3.1.2. Autonomia parlamentară

Curtea reține că, potrivit articolului 64 din Constituţie, structura, organizarea și funcționarea Parlamentului se stabilesc prin regulament .

Întru realizarea acestui scop, prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996 Parlamentul a adoptat Regulamentul său, care conține propriile reguli de activitate. Adoptarea regulamentului prin lege rezultă din art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie, potrivit căruia organizarea şi funcţionarea Parlamentului se reglementează prin lege organică .

Parlamentul dispune de deplină autonomie în ceea ce priveşte stabilirea normelor juridice ce îi guvernează organizarea şi funcţionarea. În acest sens, Regulamentul Parlamentului se constituie dintr-un ansamblu de norme juridice, menit să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat. În acelaşi timp, normele regulamentare reprezintă instrumente juridice care permit şi asigură desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile articolului 2 alin. (1) din Constituţie.

În acest context, Curtea reiterează constatările din Decizia nr. 5 din 28 septembrie 2000, potrivit căreia: „[...] numai Parlamentul este în măsură să decidă asupra modalităţilor, procedurilor şi condiţiilor în care procedează la luarea unor măsuri, potrivit principiului autonomiei regulamentare, în virtutea căruia el îşi stabileşte modul de organizare şi desfăşurare a propriilor activităţi, evident, în condiţiile normelor constituţionale. [...]"

Curtea reține că, examinând autonomia regulamentară parlamentară consacrată în art.64 alin. (1) din Constituție în comun cu alte prevederi legale, aceasta nu poate fi absolutizată , întrucât supremația Constituției reprezintă un principiu general, a cărui respectare este obligatorie, inclusiv pentru autoritatea legiuitoare, care nu poate adopta acte legislative și aproba reguli procedurale parlamentare contrare dispozițiilor sau principiilor Constituției. Autonomia parlamentară nu legitimează instituirea unor reguli care încalcă litera și spiritul Legii Supreme. Așadar, și reglementările cuprinse în Regulamentul Parlamentului trebuie să fie în concordanță cu prevederile constituționale .

Totodată, Parlamentul în problemele și aspectele legate de organizarea și funcționarea sa internă în privința cărora Constituția nu dispune , are libertatea să decidă în mod autonom , autonomie care se exercită prin voința majorității membrilor manifestată prin vot .

În concordanță cu cele expuse supra , Parlamentul are competența exclusivă de a stabili prevederi referitoare la atribuțiile organelor sale de conducere, de a decide asupra modului de aplicare a acestora, iar nerespectarea unor prevederi regulamentare se poate constata şi rezolva pe căi şi proceduri exclusiv parlamentare . 3.1.3. Rolul instituţional al Preşedintelui Parlamentului

Constituţia prevede o serie de atribuţii exprese ale Preşedintelui Parlamentului.

Acesta are o serie de atribuţii exclusive privind numirile unor persoane oficiale. Astfel, Preşedintele Parlamentului este cel care propune vicepreşedinţii Parlamentului (art. 64 alin. (3) din Constituţie), Procurorul General (art. 125 din Constituţie) şi preşedintele Curţii de Conturi (art. 133 din Constituţie).

Legea Supremă poziţionează Preşedintele Parlamentului în prima treaptă a succesiunii pentru asigurarea interimatului funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova în cazul vacanţei funcţiei (articolul 91 din Constituţie).

Totodată, în conformitate cu articolul 67 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele Parlamentului poate cere întrunirea Parlamentului în sesiuni extraordinare sau speciale. Această competenţă nu este exclusivă, existând adiţional posibilitatea convocării Parlamentului în sesiuni extraordinare sau speciale la cererea Preşedintelui Republicii Moldova sau a unei treimi din deputaţi.

De asemenea, Regulamentul Parlamentului stabileşte Președintelui Parlamentului o serie de atribuţii organizatorice şi administrative pentru ordonarea lucrărilor Parlamentului: conduce lucrările Parlamentului şi ale Biroului permanent; convoacă sesiunile ordinare, extraordinare sau speciale ale Parlamentului; asigură respectarea Regulamentului şi menţinerea ordinii în timpul şedinţelor; primeşte şi distribuie proiectele de legi şi propunerile legislative, precum şi rapoartele comisiilor; anunţă rezultatul votării şi numeşte actele legislative adoptate; semnează legile, hotărârile şi moţiunile adoptate de Parlament; reprezintă Parlamentul în relaţiile cu Preşedintele Republicii Moldova şi cu Guvernul; reprezintă Parlamentul în ţară şi peste hotare; desemnează, după consultarea fracţiunilor parlamentare, componenţa delegaţiilor parlamentare, cu excepţia delegaţiilor parlamentare permanente; dispune de mijloacele bugetare ale Parlamentului şi le administrează, cu informarea lunară a Biroului permanent; dispune de fondul Preşedintelui Parlamentului; angajează şi eliberează din funcţie funcţionarii publici din Secretariatul Parlamentului şi personalul din cadrul cabinetelor persoanelor cu funcţii de demnitate publică din Parlament, în modul stabilit; delimitează atribuţiile vicepreşedinţilor Parlamentului; îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de prezentul Regulament sau însărcinările date de Parlament [art. 14 alin. (1) din Regulamentul Parlamentului]. 3.2. Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză 3.2.1. Instituirea interimatului funcției de Președinte al Parlamentului

Curtea observă că, potrivit modificărilor operate la art.14 alin.(3) din Regulamentul Parlamentului prin Legea nr. 101 din 26 aprilie 2013, dacă funcţia de Preşedinte al Parlamentului devine vacantă în caz de deces, demisie, revocare, precum şi în situaţiile de incompatibilitate sau imposibilitate de îndeplinire a atribuţiilor, interimatul se asigură de vicepreşedintele Parlamentului . În cazul în care sînt mai mulţi vicepreşedinţi, interimatul se asigură de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat prin hotărîre a Parlamentului. Interimatul se exercită până la alegerea noului Preşedinte al Parlamentului.

Prin respectiva normă, în situațiile enumerate supra, când intervine vacanța funcției de Președinte, unul dintre vicepreședinți de drept preia atribuțiile acestuia.

Prin Hotărârea nr. 2 din 8 februarie 2011 pentru interpretarea art. 90 alin. (4) din Constituția Republicii Moldova, Curtea a reținut: „[...] în sens constituţional, vacanţa funcţiei constituie intervalul de timp în care o funcţie nu este ocupată. [...] În situaţiile în care survine vacanţa funcţiei se instituie interimatul funcţiei, care reprezintă o perioadă de timp în care funcţia vacantă este exercitată de o altă persoană decât titularul funcţiei. [...]"

Curtea menționează că interimatul funcției este asigurat expres prin Constituție doar pentru Președintele Republicii Moldova și Prim-ministru (articolele 91 și 101).

Curtea reține că Legea Supremă nu operează cu noțiunea de „interimat al funcției de Președinte al Parlamentului", la fel cum nu conține prevederi referitoare la celelalte organe de lucru ale Forului Legislativ.

Curtea reiterează că, în problemele și aspectele legate de organizarea și funcționarea sa internă în privința cărora Constituția nu dispune , Parlamentul are libertatea să decidă în mod autonom , autonomie care se exercită prin voința majorității membrilor manifestată prin vot .

Prin urmare, Curtea reţine că adoptarea de către Parlament a unor norme prin care se instituie interimatul funcției de Președinte al Parlamentului în sine nu contravine normelor constituţionale. 3.2.2. Statutul persoanei care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului

Curtea reţine că raţiunea dispunerii interimatului rezidă în depăşirea situaţiei create ca urmare a imposibilităţii exercitării atribuţiilor de către titularul mandatului şi în evitarea unor perturbaţii în activitatea acestei instituții.

Curtea relevă că normele Regulamentului Parlamentului nu prevăd exhaustiv atribuţiile persoanei care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului.

În acest context, Curtea reţine că statutul Preşedintelui interimar al Parlamentului este diferit de cel al Preşedintelui titular al Parlamentului. Preşedintele interimar al Parlamentului are un statut provizoriu, prin instituirea interimatului urmărindu-se asigurarea continuităţii exercitării funcţiilor Parlamentului. Persoana care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului nu parcurge procedurile numirii în funcţie inerente unui Preşedinte titular al Parlamentului (vot secret) şi nici nu beneficiază de garanţiile exercitării funcţiei (revocarea prin votul secret a 2/3 din deputaţi) . Astfel, dispoziţiile constituţionale enunţate exclud egalarea mandatului de Preşedinte al Parlamentului cu interimatul acestei funcţii , prin care se asigură continuitatea exercitării funcţiilor Parlamentului, dar nu se pune începutul unui mandat deplin de Preşedinte al Parlamentului.

În acest context, persoana care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului poate să preia doar atribuţiile funcționale ale titularului referitoare la ordonarea activităţii Parlamentului, prevăzute de Regulamentul Parlamentului, inclusiv semnarea legilor adoptate, convocarea şi conducerea şedinţelor Parlamentului.

Atribuţiile exclusive ale Preşedintelui Parlamentului stabilite prin Constituție sunt intuitu personae şi nu pot fi nici delegate, nici preluate și exercitate de persoana care exercită interimatul. Prin urmare, persoana care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului nu poate propune vicepreşedinţii Parlamentului (art. 64 alin. (3) din Constituţie), nu poate asigura interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova (art. 91 din Constituţie), nu poate propune Procurorul General sau revocarea acestuia (art. 125 din Constituţie), nu poate propune preşedintele Curţii de Conturi sau revocarea acestuia (art. 133 din Constituţie) .

În partea ce ţine de semnarea legilor, Curtea reţine că aceasta nu are valoare decizională, ci de confirmare a corespunderii conţinutului actului semnat cu textul adoptat de deputaţi, fiind o atribuţie tehnică, astfel încât nu poate și nici nu ar trebui să poată, prin natura sa, să genereze obstrucţionarea funcţionării Parlamentului în calitatea sa de organ colegial, deliberativ suprem al statului.

În lumina celor expuse, Curtea reține că articolul 14 din Regulamentul Parlamentului, în redacţia Legii nr. 101 din 26 aprilie 2013, nu este contrară articolelor 2, 64 și 68 din Constituție. În acelaşi context, sub aspectul fondului problemei abordate, nici articolul 3 din Hotărârea Parlamentului nr.96 din 25 aprilie 2013 nu contravine normelor constituţionale menţionate.

În acelaşi timp, Curtea relevă că nici o prevedere din Regulamentul Parlamentului nu prevede expres termenul de exercitare a interimatului funcţiei de Preşedinte al Parlamentului.

Curtea reiterează că normele şi spiritul Constituţiei urmăresc să asigure continuitatea exercitării puterii de către instituţiile statului, constituite în conformitate cu prevederile Constituţiei, iar situaţiile provizorii, precum interimatul, menite să evite crearea vidului de putere şi să asigure organizarea mecanismelor de formare a instituţiilor funcţionale plenipotenţiare, trebuie să fie înlăturate cât mai curând posibil .

Având în vedere întinderea atribuţiilor acordate, precum şi lipsa unor norme imperative privind limitele temporale, Curtea reiterează inadmisibilitatea permanentizării situaţiilor de interimat, inclusiv al funcţiei de Preşedinte al Parlamentului .

În acelaşi context, Curtea reţine că, indiferent de circumstanţele care au determinat revocarea Preşedintelui Parlamentului, deputaţii au obligaţia imperativă de a se subordona Constituţiei şi, pentru asigurarea funcţionalităţii depline a instituţiilor statului, de a desfăşura neîntârziat alegerile pentru funcţia de Preşedinte titular al Parlamentului, în conformitate cu prevederile articolului 64 alin. (2) din Constituţie.

La evaluarea termenului rezonabil în acest sens, urmează să se ţină cont şi de contextul actual din ţară, în care ambele persoane susceptibile să asigure interimatul funcţiei de Preşedinte al ţării sunt interimare, fiind astfel excluse de la soluţionarea acestei eventuale situaţii excepţionale . II. Pretinsa încălcare a articolelor 60, 64 şi 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie

În viziunea autorilor sesizării, articolul 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 96 din 25 aprilie 2013 şi Legea nr. 101 din 26 aprilie 2013 încalcă, prin aspectele formale, articolele 60, 64 şi 72 alin. (3) lit.c) din Constituţie. 1. Argumentele autorilor sesizării

Potrivit autorilor sesizării, până la amendamentele operate, Regulamentul Parlamentului nu reglementa instituţia interimatului funcţiei de Preşedinte al Parlamentului.

În acest context, articolul 3 din Hotărâre, la data adoptării, era lipsit de bază legală, or, structura, organizarea și funcționarea Parlamentului se stabilesc prin regulament (art. 64 din Constituţie), care face parte din categoria legilor organice (art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie).

Autorii sesizări consideră că, reieşind din conţinutul şi sensul normei contestate, vicepreşedintele Parlamentului a fost desemnat în calitate de preşedinte interimar al Parlamentului, instituţie de drept nereglementată de prevederile legale. Nereglementarea unor instituţii nu conferă legiuitorului dreptul de a soluţiona ad-hoc aceste aspecte, ci doar prin prisma modificărilor şi completărilor necesar a fi operate, conform procedurii stabilite.

Astfel, în viziunea autorilor sesizării, articolul 3 din Hotărâre este neconstituţional, deoarece nu corespunde categoriei legii organice, prevăzută pentru reglementarea organizării şi funcţionării Parlamentului.

Autorii sesizării menționează că, până la operarea modificărilor în art.14 din Regulamentul Parlamentului, doar Președintele Parlamentului putea delega atribuţii în domeniul semnării legilor către vicepreşedinte. Astfel, nefiind delegate expres respectivele atribuții de către Președintele Parlamentului, vicepreședintele nu a fost în drept să semneze legile adoptate după revocarea Președintelui, adică după 25 aprilie 2013.

În respectivele circumstanțe, autorii sesizării consideră că semnarea Legii nr. 101 din 26 aprilie 2013, contravine Constituției, deoarece persoana care a semnat această lege nu avea împuterniciri în acest sens. 2. Argumentele autorităţilor

Potrivit reprezentanţilor Parlamentului şi Guvernului, vicepreşedinţii Parlamentului sunt abilitaţi prin lege să semneze legile şi hotărârile adoptate de Parlament la solicitarea sau în absenţa Preşedintelui Parlamentului în virtutea funcţiei pe care o deţin, iar Preşedintele Parlamentului doar stabileşte cine dintre vicepreşedinţi va semna, în cazul în care sunt mai mulți vicepreşedinți. 3. Aprecierea Curţii

Curtea reţine că art. 15 din Regulamentul Parlamentului prevede că vicepreşedinţii Parlamentului coordonează activitatea unor comisii permanente, asigură colaborarea cu alte autorităţi publice şi exercită controlul parlamentar. Delimitarea acestor atribuţii se efectuează prin hotărîre a Biroului permanent. Vicepreşedinţii Parlamentului îndeplinesc, în modul stabilit de Preşedinte, atribuţiile Preşedintelui, delegate de acesta, la solicitarea sau în absenţa lui, inclusiv semnează legile şi hotărârile adoptate de Parlament.

Curtea reţine că Legea Supremă stabilește doar condiții privind modul de adoptare a legilor, adică numărul necesar de voturi pe categorii de legi (constituționale, organice și odinare), iar procedura semnării nu intră în sfera de aplicabilitate a normelor constituționale, fiind o procedură strict parlamentar-administrativă.

În același timp, Curtea reține că, în cazul în care se constată o lacună legislativă, urmează a se aplica a nalogia legii pentru situații similare, ca o modalitate de interpretare a dreptului. Prin urmare, în lipsa conducătorului unei instituții, atribuțiile acestuia sunt exercitate de către adjunct.

Curtea reține că, deși la data revocării Președintelui Parlamentului (25 aprilie 2013), Regulamentul Parlamentului nu cuprindea norme referitoare la posibilitatea vicepreședintelui de a exercita atribuțiile acestuia, inclusiv de a semna legile adoptate, în virtutea autonomiei regulamentare a Parlamentului și prin raportare la analogia legii, această competenţă putea fi exercitată de vicepreşedintele Parlamentului, împuternicit în acest sens de deputaţi prin votul majorităţii, chiar şi în lipsa unei norme legale exprese în Regulamentul Parlamentului.

În lumina celor expuse, Curtea reține că articolul 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 96 din 25 aprilie 2013 nu contravine articolelor 60, 64 şi 72 alin. (3) lit.c) din Constituție. Pentru aceste motive şi în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 60 lit. a) și lit. e), 61, 62 lit. a) şi 68 din Codul Jurisdicţiei Constituţionale, Curtea Constituţională Hotărăște : 1. Se recunoaşte constituţional articolul 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 96 din 25 aprilie 2013 privind revocarea Preşedintelui Parlamentului. 2. Se recunoaşte constituţională Legea nr. 101 din 26 aprilie 2013 pentru completarea articolului 14 din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996. 3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Preşedinte Alexandru TĂNASE Chişinău, 21 mai 2013 HCC nr. 9 Dosarul nr.12a/2013