Decizia nr. 861/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin contestația împotriva Ordinului de salarizare nr. 405/C/07.02.2022 înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. și X. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Maramureș și au solicitat modificarea parțială a art. 1 din Ordinul nr. 405/C/2022 din 07.02.2022, comunicat reclamanților la data de 14.02.2022, în sensul: i) recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului, începând cu data de 01 august 2016, si nu cu data de 30.12.2021; ii) ii) calculării si plătii drepturilor salariale prevăzute prin Ordin, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON si coeficientul corespunzător procurorilor DNA-DIICOT, cu depășirea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor, prin art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; iii) iii) acordarea în integralitate, fară limitarea la 30% prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a sporurilor,

compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacantă cuvenite, aplicate la indemnizația lunară de încadrare cuvenită calculată potrivit pct. 2. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1781 din data de 10 noiembrie 2023, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus astfel: A respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Tribunalul Maramureș și Curtea de Apel Cluj ca neîntemeiată. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a respins acțiunea în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. și X., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Maramureș.

A anulat în parte Ordinul Ministrului Justiției nr. 405/C/10.02.2022 în ceea ce îi privește pe reclamanți, în sensul înlăturării din conținutul acestui ordin, a plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și înlăturării mențiunii "începând cu data prezentului ordin". A obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamanți, a unor noi ordine de salarizare, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

A obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamanți, a unor noi ordine de salarizare, prin care stabilirea indemnizației brute lunare să se facă prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.00 stabilit de anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 începând cu data de 01.08.2016 și în continuare cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. A obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să efectueze demersurile prin care să asigure plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale stabilite potrivit prezentei sentințe și drepturile salariale efectiv plătite, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată. 2. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1781 din data de 10 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție prin care, invocând motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate, admiterea excepției prescripției acțiunii, iar în rejudecare, respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, respectiv ca neîntemeiată. În motivare, partea recurentă a arătat că, referitor la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, întrucât a acordat drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ICCJ tuturor magistraților, indiferent de gradul profesional, drepturi care nu erau prevăzute de actele legislative incidente în materia salarizării magistraților. Totodată, instanța de fond și-a arogat atribuții de legiferare, având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, invocând jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009).

Prin criticile formulate din perspectiva pct. 8, precizează că excepția prescripției a fost în mod greșit respinsă, întrucât reclamanții au rămas în pasivitate din data de 1 august 2016 când au intrat în vigoare prevederile legale conform cărora s-a ajuns la VRS de 605,22 RON, până la emiterea ordinului atacat, pentru o perioadă de cca 5 ani, respectiv 2016 - 2021. A indicat în acest sens dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) și art. 171 alin. (1) din Codul muncii care prevăd un termen de 3 ani pentru formularea acțiunilor de la data nașterii drepturile salariale neacordate, precum și Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la prevederile art. 11 alin. (2) din același act normativ, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Arată că data de 1 august 2016 a fost stabilită nelegal ca dată de reîncadrare și recalculare a drepturilor salariale prin sentința atacată, anterioară ordinului atacat. Mai susține recurenta-pârâtă că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată ulterior pronunțării Deciziei nr. 55/13.09.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.soluționarea recursului în interesul legii. De asemenea, susține că prin emiterea Ordinului nr. 959 din 12 aprilie 2023, capătul de cerere privind acordarea VRS 605,225 RON a rămas fără obiect.

În privința acordării coeficientului de multiplicare 19,000, se contestă argumentația instanței de fond întemeiată pe ideea egalizării indemnizațiilor de încadrare, susținând că nu sunt incidente în speță dezlegările date de Curtea Constituțională prin decizia nr. 794/2016 și nici dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile interpretative nr. 23/2016 și nr. 36/2018, pronunțate în soluționarea unor chestiuni de drept, întrucât coeficienții de salarizare nu se includ în categoria drepturilor salariale la care fac trimitere aceste decizii. În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3. Apărările formulate în cauză În cauză nu au fost depuse întâmpinări.

II. Soluția instanței de recurs și considerentele acesteia asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1781 din data de 10 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, este fondat, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că, deși a încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție se subsumează pct. 8 ale textului de lege menționat.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de fond a acordat drepturi neprevăzute de lege, vizând greșita valorificare a hotărârilor judecătorești pronunțate într-un litigiu anterior, întrucât, în raport de conținutul titlurilor executorii de care se prevalează reclamanții și în lipsa unui cadru normativ care să prevadă dreptul acestora la calcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești. Or, motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

În realitate, recurentul-pârât a expus critici referitoare la încălcarea cadrului normativ reprezentat de Legea-cadru nr. 153/2017, care se circumscriu cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub care vor fi analizate. Din examinarea criticilor referitoare la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, reținându-se în mod corect de către prima instanță că reclamantele nu au solicitat recalcularea drepturilor salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. în materia prescripției extinctive (art. 2500, 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517) invocate de recurentul-pârât.

În cauză, acțiunea a fost formulată în condițiile art. 7 alin. (2) din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 - Lege-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, solicitându-se obligarea la emiterea unui ordin de salarizare ca act administrativ, astfel că singura prescripție ce putea fi invocată de către pârât fiind aceea reglementată de prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ, care însă nu a fost invocată ca atare, consecința fiind că excepția prescripției este nefondată. Recurenta-pârâtă a mai susținut și rămânerea fără obiect a capătului de cerere privind obligarea recurentei-pârâte Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui ordin, prin care drepturile salariale să fie stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială 605,225 RON.

În esență, recurenta-pârâtă au pretins că instanța de fond ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere, ca rămas fără obiect, având în vedere că președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 959/I din 12.04.2023, iar ulterior Ordinul nr. 997/I/28.04.2023 și 2734/I din 27.09.2023, prin care s-a dispus ca stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor începând cu data de 30.12.2021 să aibă în vedere o valoare de referință sectorială 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Potrivit art. 1 din Ordinul ministrului justiției 6245/C/30.12.2021, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale reclamanților s-au stabilit prin raportare la VRS 605,225 RON cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pentru punerea în aplicare a Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021 a fost emis Ordinul ministrului justiției nr. 405/C/07.02.2022, prin care s-a dispus că "Începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel Cluj prevăzuți în Anexele 1-22 la prezentul ordin, se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, conform celor prevăzute în dreptul fiecăruia, în anexe." Înalta Curte constată că, prin Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023, la art. 1, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus că "drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat-30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017,

cu modificările și completările ulterioare". Se observă astfel că, în contextul emiterii Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin recunoașterea drepturilor judecătorilor de a fi salarizați din data de 30 decembrie 2021 cu o VRS de 605,22 RON, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu acest moment, a dispărut vătămarea cauzată recurentelor-reclamante, prin emiterea nelegală a Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021. Referitor la perioada anterioară pentru care prima instanță a dispus obligarea la emiterea ordinului, respectiv începând cu data de 01.08.2016, contrar celor invocate de recurenta-pârâtă, se observă că Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a determinat dispariția vătămării produse reclamanților prin ordinul ministrului justiției nr. 405/C/07.02.2022 și pentru perioada anterioară acestei din urmă date.

După cum s-a arătat anterior, dispoziția ordinului este clară și vizează exclusiv perioada care debutează cu data de 30 decembrie 2021. Ordinul emis de ministrul justiției a dispus atât cu privire la data începând cu care judecătorii erau îndreptățiți la recunoașterea drepturilor salariale, raportate la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, cât și cu privire la chestiunea incidenței plafonării prevăzute de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. În consecință, capătul de cerere privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, începând cu 01.08.2016 nu a rămas fără obiect prin emiterea de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a ordinelor nr. 959/I din 12.04.2023 și 2734/I din 27.09.2023.

În schimb, sunt fondate susținerile recurentei Înalta Curte de Casație și Justiție în ce privește data de referință de la care se vor acorda drepturile salariale menționate, respectiv începând cu 30.12.2018, și nu cu data de 01.08.2016, cum în mod eronat a acordat instanța de fond. Înalta Curte reține că prin ordinul nr. 405/C/07.02.2022 emis de ministrul justiției în aplicarea ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, reclamanților, judecători în cadrul Tribunalului Maramureș, având diferite grade profesionale, gradații și vechimi, le-au fost stabilite indemnizații de încadrare potrivit tabelului prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 în Anexa V, Capitolul I, lit. A); totodată, reclamanților le-au fost acordate diferite sume de bani cu titlu de sporuri pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, respectiv pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității.

Altfel spus, prin ordinul litigios, intimaților-reclamanți le-au fost acordate indemnizații de încadrare brute lunare prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, reieșind explicit din motivarea actului administrativ amintit faptul că Ministerul Justiției a făcut aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.". Înalta Curte mai reține că premisa esențială a emiterii ordinului MJ nr. 405/C/2022 o constituie faptul că prin ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 ministrul justiției a recunoscut în favoarea judecătorilor ce funcționau la nivelul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor un mod de calcul al drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON.

În consecință, prin recunoașterea VRS de 605,225 RON, indemnizația de încadrare brută lunară acordată reclamantelor - recurente reiese a fi depășit nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, ceea ce a determinat Ministerul Justiției să procedeze la plafonarea drepturilor salarial la valoarea menționată. Înalta Curte mai constată că reclamanții au formulat contestație împotriva ordinului MJ nr. 405/C/2022, în ceea ce îi privește, contestație ce a fost respinsă de pârâtul Ministerul Justiției potrivit adresei nr. x/2022.

În sfârșit, Înalta Curte observă că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că "Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13, părți integrante ale prezentului ordin." În aceste condiții, în cursul soluționării procesului, ordonatorul de credite relevant potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, anume președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a stabilit faptul că drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Din moment ce ordonatorul de credite amintit a recunoscut că modul de calcul al indemnizației de încadrare acordate unui judecător nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător ordinul nr. 405/C/07.02.2022 emise de Ministerul Justiției, în limita situației reclamanților, este afectat de nulitate în ce privește dispoziția privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. În caz contrar, anume al menținerii validității ordinului MJ nr. 405/C/2022, ar exista o situație de conflict în aplicarea legii, întrucât, pe de o parte, ar fi legală plafonarea indemnizației de încadrare în condițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar, pe de altă parte, dreptul salarial în discuție nu este afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în acord cu ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023.

Instanța de recurs reamintește aspecte de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraților, sens în care face referire exemplificativă la decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-au arătat următoarele: "69. … este necesar a se ține seama de distincția esențială dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", …. Altfel spus, nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată….

70. Această distincție între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referință sectorială și elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienții de multiplicare a fost reținută, cu putere obligatorie, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 și 81), și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 și 82). În această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive,

sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale". În considerentele cuprinse la paragraful 81 s-a făcut referire la faptul că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", … 71. … distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată.

Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale.". Prin urmare, ordinul MJ nr. 405/C/2022 este anulabil în ceea ce privește data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, aceasta urmând a fi data de 30 decembrie 2018, anume 3 ani anterior datei emiterii actelor administrative litigioase.

Instanța de control judiciar constată că intimații-reclamanți nu invocă vreo hotărâre judecătorească definitivă care să le fi recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON în raport de o anumită dată. În aceste condiții, când ordonatorul de credite nu este obligat să execute la momentul emiterii actului administrativ litigios o obligație stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie și/sau definitivă existentă, problema care trebuie lămurită este dacă ordonatorul de credite trebuia să fi recunoscut dreptul litigios începând cu data emiterii actului respectiv sau și pentru perioada anterioară. Modul de soluționare a problemei amintite este determinat de faptul că aplicarea conformă a legii a fost rațiunea esențială a emiterii actului administrativ sub aspectul recunoașterii dreptului salarial calculat pe baza unei valori de referință sectorială de 605,225 RON.

Or, într-o astfel de situație, recunoașterea dreptului salarial trebuia să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat în maniera în discuție, iar nu doar pentru viitor, sub condiția însă de a nu se fi împlinit termenul general de prescripție de 3 ani, calculat regresiv în raport de data emiterii actului. Spre o astfel de concluzie, nu poate fi acceptată o imposibilitate de emitere în mod retroactiv a actului administrativ de către ordonatorul de credite, deoarece prin intermediul său sunt conferite în mod suplimentar drepturi în favoarea beneficiarilor, iar nu invalidate sau restrânse drepturi deja acordate. Înalta Curte mai subliniază că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 și astfel preexistent ordinelor litigioase.

În schimb, limita temporală până la care ordonatorul de credite era dator a recunoaște în acord cu legea dreptul respectiv este aceea a termenului de prescripție, dincolo de care acesta se poate prevala de aplicarea legii în scopul sancționării pasivității creditorului. Calculând în mod regresiv termenul general de prescripție de 3 ani în raport de data emiterii ordinului nr. 6245/C/30.12.2021 rezultă că data limită până la care ordonatorul de credite avea obligația de a fi recunoscut dreptul litigios era data de 30 decembrie 2018, moment la care valoarea de referință sectorială relevantă era cea amintită anterior și determina modul de calcul a indemnizației de încadrare potrivit celor învederate de recurenții-pârâți.

În aceste condiții, obligația ce se va institui în sarcina ordonatorului de credite relevant potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2022, anume Înalta Curte de Casație și Justiție, este de a emite un nou ordin pentru încadrarea salarială a intimaților-reclamanți, având în vedere o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 30.12.2018 și ulterior, desigur până la momentul la care ordonatorul de credite a recunoscut deja prin acte administrative proprii dreptul respectiv. De asemenea, obligația dispusă privește doar intervalul de timp în care fiecare parte reclamantă a funcționat în calitate de judecător începând cu data de 30.12.2018.

Prin urmare, Înalta Curte validează susținerile recurentei-pârâte sub acest aspect, hotârârea atacată fiind pronunțată cu nerespectarea legii în acest sens. În ce privește criticile referitoare la calcularea drepturilor salariale cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, corespunzător procurorilor DNA-DIICOT, Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 4 din 11.03.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt.

6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.

Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte". [s.n.] În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 4/2024, apreciate a fi relevante pentru calificarea naturii juridice a diferențelor salariale rezultate din utilizarea coeficentului de multiplicare 19,000, acordate prin hotărâri judecătorești: "76. Reamintind că limitele învestirii cu prezentul recurs în interesul legii se referă exclusiv la componenta variabilă reprezentată de coeficienții de multiplicare prevăzuți la nr. crt.

6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar nu și la componenta fixă constând în valoarea de referință sectorială, se cuvine a sublinia că jurisprudența instanței supreme a lămurit distincția esențială dintre elementele componente prin intermediul cărora se determină indemnizațiile de încadrare ale magistraților, reglementate de legislația anterioară de salarizare.

77. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă.

78. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii.

79. Această distincție între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referință sectorială și elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienții de multiplicare a fost reținută, cu putere obligatorie, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 și 81) și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 și 82). (...) 82. Așadar, distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată.

Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale. 83. În schimb, coeficienții de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport de nivelul instanței sau al parchetului și de funcția ocupată. Prin respectarea acestor coeficienți prevăzuți de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate.

De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil. (...) 91. Ținând cont de limitele învestirii instanței supreme și analizând cu prioritate problema naturii juridice a acestor drepturi recunoscute magistraților - judecători și procurori - din examinarea hotărârilor judecătorești atașate recursului în interesul legii rezultă că acestea se referă la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa prejudiciul cauzat magistraților reclamanți în privința cărora instanțele judecătorești au reținut că au fost supuși unui tratament salarial discriminatoriu sub aspectul cuantumului drepturilor salariale cuvenite. 92. Natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.

O atare concluzie se sprijină în primul rând pe dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), care prevăd că "Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)". 93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde și din Deciziile Curții Constituționale nr. 818, nr. 819 și nr. 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanța de contencios constituțional, examinând inclusiv dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate și aplicate în sensul că ar conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituțională, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială.

95. Reținând așadar că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizației de încadrare, instanța supremă constată, totuși, că aceste despăgubiri au fost determinate și acordate prin raportare la norme legale, respectiv, la dispozițiile ce reglementează coeficienții de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru o anumită categorie de magistrați (procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism), valoarea acestor despăgubiri fiind așadar circumscrisă unor prevederi legale aplicabile drepturilor salariale". Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc.

civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecată este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluția primei instanțe, care a valorificat argumentele intimaților-reclamanți, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinului de încadrare luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, conform hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2019.

La pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a reținut, pe de-o parte, hotărârile judecătorești menționate menționate generic de care s-au prevalat intimații-reclamanți, iar, pe de altă parte, că stabilirea indemnizației de încadrare în raport de coeficientul 19,000 se impune și în aplicarea principiului egalizării, alți magistrați care dețin funcții și condiții de vechime identice cu ale reclamanților, beneficiind de calcularea drepturilor salariale în raport de acest coeficient. Or, după cum rezultă din decizia interpretativă pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamantul nu dă naștere decât unui drept la despăgubiri.

În plus, după cum reiese cu evidență din considerentele deciziei pronunțate în procedura de recurs în interesul legii, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii; de asemenea, coeficienții de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport de nivelul instanței sau al parchetului și de funcția ocupată.

Prin respectarea acestor coeficienți prevăzuți de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază caracterul fondat al criticilor recurentei-pârâte, confirmat de dezlegările date prin decizia nr. 4 din 11.03.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În ce privește obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la efectuarea demersurilor prin care să asigure plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale litigioase solicitate și drepturile salariale efectiv plătite, instanța de recurs reține că, potrivit art. 142 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, "Activitatea instanțelor este finanțată integral din bugetul de stat." În temeiul dispozițiilor art. 142, alin. (2) din Legea nr. 304/2022, bugetul tribunalelor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe. precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legale de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta.

Conform aceluiași act normativ, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la cheltuielile de personal ale acestor instanțe., președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite. În ceea ce privește cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar, acesta este reglementat de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, obligarea ordonatorului principal la alocarea creditelor bugetare necesare executării obligațiilor bănești derivate din raporturile de muncă este lipsită de suport legal în condițiile în care executarea acestei obligații nu poate fi făcută decât cu respectarea strictă a procedurii bugetare cuprinsă în Legea nr. 500/2002. Rolul, responsabilitățile și, în consecință, relațiile dintre ordonatorii de credite sunt tratate de legiuitor în art. 20-25 din Legea nr. 500/2002 și detaliate prin acte normative subsecvente. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de cele arătate în precedent, observând art. 496 C. proc. civ.

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța de control judiciar va admite recursul declarat; va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va obliga pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamanți, a unor noi ordine de salarizare, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2018 și în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, va respinge capetele de cerere privind obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unor noi ordine de salarizare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.000 stabilit de anexa la O.U.G.

nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, ca neîntemeiate și va respinge capetele de cerere privind obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la efectuarea demersurilor prin care să asigure plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale litigioase solicitate și drepturile salariale efectiv plătite, ca neîntemeiate. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate care nu au fost criticate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1781 din data de 10 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința recurată și, rejudecând: Obligă pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea pentru reclamanți, a unor noi ordine de salarizare, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2018 și în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Respinge capetele de cerere privind obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unor noi ordine de salarizare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.000 stabilit de anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, ca neîntemeiate. Respinge capetele de cerere privind obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la efectuarea demersurilor prin care să asigure plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale litigioase solicitate și drepturile salariale efectiv plătite, ca neîntemeiate. Menține în rest sentința recurată. Definitivă. Pronunțată astăzi, 19 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.