Decizia nr. 5715/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată sub nr. x/2022 pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., judecători în cadrul secției penale și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel Târgu Mureș, în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției, Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș, au formulat plângere împotriva Ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 și Ordinului nr. 402/C/2022 din 07.02.2022, solicitând anularea/modificarea parțială a Ordinelor susmenționate, respectiv a art. 1 din actul administrativ, în sensul: 1. recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat; 2. recalculării și plății drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și coeficientul 19 (corespunzător procurorilor DNA-DIICOT), prin înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor prin art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; 3. acordarea și plata în integralitate,

fără limitarea la 30% prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță cuvenite, aplicate la indemnizația lunară de încadrare cuvenită calculată potrivit pct. 2; 4. plata diferențelor de drepturi salariale rezultate în urma recalculării, actualizate cu indicele de inflație, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, calculată de la scadență și până la data plății efective. Reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 9 și art. 38 alin. (6) și alin. (6) 1 și a Anexei nr. V Ia Legea nr. 153/2017, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), privind separația și echilibrul puterilor în stat, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. l), art. 76 și art. 125 alin. (2) din Constituția României.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1288 din 22 septembrie 2023, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamanților privind sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 9, 38 alin. (6) și alin. (6) 1 , respectiv Anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017. A sesizat Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 9, 38 alin. (6) și alin. (6) 1 , respectiv Anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017. A respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție (introdusă în cauză prin preluarea calității procesuale pasive de la pârâtul Ministerul Justiției) în privința capătului de cerere având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale solicitate de reclamanți și a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu-Mureș, pentru perioada 01.08.2016-12.04.2019, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale solicitate prin acțiune și a respins acest capăt de cerere pentru perioada menționată, ca fiind prescris extinctiv.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministrul Justiției, Curtea de Apel Târgu Mureș și Înalta Curte de Casație și Justiție. A anulat în parte Ordinele nr. 6245/C30.12.2021 și, respectiv nr. 402/C/07.02.2022 emise de pârâtul Ministrul Justiției cu privire la reclamanții din prezenta cauză, în sensul că a înlăturat sintagmele "...cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6)... din Legea-cadru nr. 153/2017", astfel cum acestea sunt cuprinse la art. 1 din fiecare din aceste ordine.

A obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un nou ordin în favoarea reclamanților, în funcție de perioada în care aceștia și-au desfășurat activitatea în perioada începând cu data de 13.04.2019, respectiv până la data pensionării (pentru reclamanții C., I. și K.) cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 și a VRS 605,225, fără plafonarea prevăzută de disp. art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, la stabilirea drepturilor salariale cuvenite acestora în perioada menționată, sporurile urmând a fi calculate în funcție de indemnizația de încadrare astfel stabilită, cu respectarea plafonului instituit de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi.

A obligat pârâta Curtea de Apel Târgu-Mureș la plata diferențelor de drepturi salariale cuvenite reclamanților, în funcție de perioada în care aceștia și-au desfășurat activitatea, pe perioada începând cu data de 13.04.2019, respectiv până la data pensionării (pentru reclamanții C., I. și K.), ulterior emiterii ordinului Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care să fie luate în considerare la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților atât coeficientul de multiplicare 19,000, cât și VRS 605,225, fără plafonarea prevăzută de disp.

art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, sporurile urmând a fi calculate în funcție de indemnizația de încadrare astfel stabilită, cu respectarea plafonului instituit de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, diferențe care vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu acordarea dobânzilor legale penalizatoare aferente acestor diferențe, începând cu data scadenței și până la data plății efective a acestora. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material). În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că instanța de fond a reținut în mod greșit ca dată de reîncadrare și recalculare a drepturilor salariale solicitate de intimații reclamanți data de 13.04.2019, care este anterioară emiterii Ordinelor contestate. Recurenta a susținut că ordonatorii de credite din sistemul justiției au acordat, potrivit competențelor, valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, ținând cont de necesitatea egalizării indemnizațiilor care s-a impus prin evoluția jurisprudenței, urmând ca hotărârile deja pronunțate să fie executate potrivit prevederilor legale. Pentru perioada anterioară emiterii ordinului contestat, recurenta a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G.

nr. 20/2016, dispoziții pe care instanța de fond nu le-a avut în vedere. Emiterea Ordinului nr. 6245/C/2021 a reprezentat o decizie administrativă prin care s-a urmărit, probabil, stoparea litigiilor vizând acordarea VRS 605,22 RON. Această decizie a intrat în competența de apreciere exclusivă a ordonatorului principal de credite de la acea dată, singurul în măsură să aprecieze asupra eficienței efectelor avute în vedere prin emiterea ordinului în discuție (reducerea cheltuielilor de judecată, reducerea cheltuielilor rezultate din dobânzi, etc). În opinia recurentei, acest ordin nu poate fi modificat în sensul schimbării datei de producere a efectelor, mergând către o dată anterioră emiterii lui, actualul ordonator principal de credite neputând dispune măsuri peste cele asumate deja de anteriorul ordonator principal de credite.

Recurenta a învederat că, în absența deciziei administrative, singura posibilitate deschisă reclamanților era de promovare a unei acțiuni judiciare, jurisprudența unanimă fiind în sensul reținerii prescripției. În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a admis în mod greșit capătul de cerere privind recalcularea indemnizației reclamanților prin raportare la o VRS de 605,225 RON, acesta impunându-se a fi respins, ca rămas fără obiect. A arătat că Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 959 din 12.04.2023, ulterior fiind emise și ordinele individuale de stabilire a drepturilor salariale intimaților din prezenta cauză, respectiv Ordinul nr. 1003/1/02.052023, iar la data de 27.09.2023 a fost emis Ordinul nr. 2734/I/2023 de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În condițiile în care reclamanții beneficiază deia de recunoașterea drepturilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, prin efectul recalculării drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 31.12.2021, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele 1-13 la ordinul emis, acțiunea pe acest capăt de cerere a rămas fără obiect. Totodată, recurenta a arătat că prin Ordinul nr. 2734/I/2023 s-a prevăzut că plata diferențelor salariale rezultate, în mod actualizat și la care se adaugă dobânda legală, să se facă după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta a mai criticat și soluția de anulare a Ordinului nr. 402/C/2021 în ceea ce privește cuantumul sporurilor. A arătat că intimații reclamanți au beneficiat, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 959/1/2023 de stabilirea, prin ordine individuale, a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,22 RON neplafonată, cu acordarea corespunzătoare a sporurilor aferente, aceste drepturi salariale fiind acordate și pentru trecut în raport cu situația individuală a fiecăruia în parte.

Prin urmare, soluția cu privire la acest capăt de cerere se impunea a fi cea de respingere ca lipsită de obiect în privința perioadei acoperite prin Ordinul nr. 959/1/2023, prin raportare la Ordinul nr. 6245/C/2021 și, ca neîntemeiată în rest (soluția extinderii Ordinului nr. 6245/C/2021 pentru alte perioade decât cea avută deja în vedere fiind nelegală, inclusiv în privința sporurilor, atât din perspectiva efectelor prescripției cât și din perspectiva imposibilității obligării actualui ordonator principal de credite să depășească limitele deizionale de apreciere în care s-a manifestat voința administrativă a unui ordonator principal de credite diferit). În ceea ce privește acordarea coeficientului de multiplicare 19.00, recurenta a arătat că aceste drepturi au fost recunoscute reclamanților din hotărârile invocate strict sub forma unor despăgubiri, pentru starea de discriminare pe care aceștia au invocat-o în raport cu procurorii DNA și DIICOT.

Aceste despăgubiri au natura juridică reglementată de dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, astfel încât acestea nu pot fi incluse în indemnizația de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic. Obligarea prin hotărârea recurată la includerea, prin ordin al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție a unor despăgubiri în baza de calcul a indemnizației de încadrare brute lunare, care nici nu au fost obținute prin hotărâre judecătorească de reclamanții din prezenta cauză, reprezintă o încălcare gravă a cadrului legal care stabilește organizarea judiciară (organizarea de tip ierahic), precum și prevederilor legale în materia salarizării.

Astfe, criteriul nivelului instanțelor și parchetelor și cel al funcției deținute (de execuție sau de conducere) au fost prevăzute în mod constant în actele normative din materia salarizării magistraților, regăsindu-se atât în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, în art. 3 alin. (1), cât și în Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în art. 6 al Anexei nr. VI - "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției", în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în art. 8 al Capitolului al VUI-lea - "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției" din Anexa nr. VI - "Familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție»", precum și în actuala Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în art. 8 al Capitolului al VHI-lea - "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției" din Anexa nr. V - "Familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională"; totodată criteriile menționate se regăsesc și în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în art. 74 alin. (1). Prin urmare,

coeficienții de multiplicare au fost stabiliți de legiuitor cu luarea în considerare a nivelului instanțelor și parchetelor și a funcției deținute. Față de aceste aspecte, recurenta-pârâtă a considerat că soluția pronunțată de instanța de fond este contrară principiului reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017, respectiv principiul ierarhizării, pe verticală, cât si pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. Nivelul salarial, după intrarea în vigoare a Legii - cadru nr. 153/2017, s-a stabilit în funcție de coordonatele carierei profesionale a reclamantei (grad, vechime în muncă și funcție) nu ale unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.

și D.I.I.C.O.T, întrucât hotărârea judecătorească nu poate atribui grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea reclamanților pe alte coordonate, ci acordă drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul). În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii Curții de Apel București și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, prin înlăturarea obligației stabilite în sarcina ÎCCJ de a emite un nou ordin de salarizare. II. Soluția instanței de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenții-reclamanți au supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Ordinul nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 și Ordinul nr. 402/C/2022 din 07.02.2022, solicitând anularea/modificarea parțială a acestor ordine, în sensul: I. recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat; II. recalculării și plății drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și coeficientul 19 (corespunzător procurorilor DNA-DIICOT), prin înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor prin art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Au mai solicitat acordarea și plata în integralitate, fără limitarea la 30% prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță cuvenite, aplicate la indemnizația lunară de încadrare cuvenită calculată potrivit pct. 2; plata diferențelor de drepturi salariale rezultate în urma recalculării, actualizate cu indicele de inflație, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, calculată de la scadență și până la data plății efective. Curtea de apel a admis în parte acțiunea reclamanților, anulând în parte Ordinele nr. 6245/C30.12.2021 și, respectiv nr. 402/C/07.02.2022 emise de pârâtul Ministrul Justiției cu privire la reclamanții din prezenta cauză, în sensul că a înlăturat sintagmele "...cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6)... din Legea-cadru nr. 153/2017", astfel cum acestea sunt cuprinse la art. 1 din fiecare din aceste ordine.

A obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un nou ordin în favoarea reclamanților, în funcție de perioada în care aceștia și-au desfășurat activitatea în perioada începând cu data de 13.04.2019, respectiv până la data pensionării (pentru reclamanții C., I. și K.) cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 și a VRS 605,225, fără plafonarea prevăzută de disp. art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, la stabilirea drepturilor salariale cuvenite acestora în perioada menționată, sporurile urmând a fi calculate în funcție de indemnizația de încadrare astfel stabilită, cu respectarea plafonului instituit de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi.

A obligat pârâta Curtea de Apel Târgu-Mureș la plata diferențelor de drepturi salariale cuvenite reclamanților, în funcție de perioada în care aceștia și-au desfășurat activitatea, pe perioada începând cu data de 13.04.2019, respectiv până la data pensionării (pentru reclamanții C., I. și K.), ulterior emiterii ordinului Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care să fie luate în considerare la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților atât coeficientul de multiplicare 19,000, cât și VRS 605,225, fără plafonarea prevăzută de disp.

art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, sporurile urmând a fi calculate în funcție de indemnizația de încadrare astfel stabilită, cu respectarea plafonului instituit de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, diferențe care vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu acordarea dobânzilor legale penalizatoare aferente acestor diferențe, începând cu data scadenței și până la data plății efective a acestora. Sunt nefondate criticile recurentei cu privire la data de reîncadrare și recalculare a drepturilor salariale solicitate de intimații reclamanți și stabilită de instanța de fond începând cu 13.04.2019. Instanța de recurs constată că la emiterea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, Ministerul Justiției a avut în vedere considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (11) din O.U.G.

nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, decizie în care se reține că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare care trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive sau irevocabile/definitive urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituția sau autoritatea publică". De asemenea, Ministerul Justiției a avut în vedere și Decizia nr. 55/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în considerarea căreia "analiza jurisprudenței naționale relevă, (...) că deja au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive, care au recunoscut dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON,

incidentă în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem". În acest context, chiar din actele atacate rezultă că intimații-reclamanți sunt îndreptățiți a li se stabili drepturile salariale în raport de o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, prin raportare la principiul nediscriminării salariale, ce are finalitate asigurarea unei egalități salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, având în vedere că la nivelul familiei ocupaționale există personal care beneficiază de o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, recunoscută.

Emitentul actului administrativ s-a raportat în motivarea ordinului la practica judiciară - deciziile ICCJ nr. 3021/2021 și nr. 55/2021 și la decizii administrative ale ordonatorilor de credite în sistemul justiției emise la date anterioare ordinelor atacate (anume ordinele din 2020 ale Președintelui ÎCCJ, ordinul din 2020 al Inspecției Judiciare, etc), însă deși invocă principiul nediscriminării salariale, emitentul nu asigură o reparare integrală a prejudiciului suportat de intimații-reclamanți, ci recunoaște acestora dreptul la valoare de referință sectorială de 605,225 RON doar începând cu data emiterii ordinelor, fără să prezinte în preambulul ordinelor o motivare pentru diferența de tratament pe care o aplică reclamanților în raport cu ceilalți beneficiari ai actelor administrative emise de ceilalți ordonatori de credite din sistemul justiției.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că în mod corect a reținut judecătorul fondului că drepturile salariale ale intimaților-reclamanți prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 ar fi trebuit recunoscute și în mod retroactiv, cu respectarea unui termen de prescripție de 3 ani anterior introducerii acțiunii, respectiv începând cu data de 13.04.2019. Nefondate sunt și susținerile recurentei în sensul că acțiunea reclamanților a rămas fără obiect în raport de Ordinul nr. 959/12.04.2023 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de recurs reține că solicitările reclamanților vizează perioada 01.08.2016-30.12.2021, în timp ce prin Ordinul nr. 959/12.04.2023 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.04.2023. Pentru considerentele expuse anterior se impune și respingerea criticilor recurentei privind cuantumul sporurilor.

O cu totul altă soluție se impune cu privire la criticile referitoare la soluția de emitere a unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, Înalta Curte constatând că recursul este fondat, în raport de soluția și considerentele deciziei nr. 4/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 4 din 11.03.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a dispus: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt.

6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.

Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte.". În acest sens, instanța de recurs va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei ÎCCJ - RIL nr. 4/2024, apreciate a fi relevante pentru calificarea naturii juridice a diferențelor salariale rezultate din utilizarea coeficentului de multiplicare 19,000, acordate prin hotărâri judecătorești: "76. Reamintind că limitele învestirii cu prezentul recurs în interesul legii se referă exclusiv la componenta variabilă reprezentată de coeficienții de multiplicare prevăzuți la nr. crt.

6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar nu și la componenta fixă constând în valoarea de referință sectorială, se cuvine a sublinia că jurisprudența instanței supreme a lămurit distincția esențială dintre elementele componente prin intermediul cărora se determină indemnizațiile de încadrare ale magistraților, reglementate de legislația anterioară de salarizare.

77. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă.

78. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii.

79. Această distincție între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referință sectorială și elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienții de multiplicare a fost reținută, cu putere obligatorie, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 și 81) și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 și 82). (...) 82. Așadar, distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată.

Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale. 83. În schimb, coeficienții de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport de nivelul instanței sau al parchetului și de funcția ocupată. Prin respectarea acestor coeficienți prevăzuți de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate.

De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil. (...) 91. Ținând cont de limitele învestirii instanței supreme și analizând cu prioritate problema naturii juridice a acestor drepturi recunoscute magistraților - judecători și procurori - din examinarea hotărârilor judecătorești atașate recursului în interesul legii rezultă că acestea se referă la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa prejudiciul cauzat magistraților reclamanți în privința cărora instanțele judecătorești au reținut că au fost supuși unui tratament salarial discriminatoriu sub aspectul cuantumului drepturilor salariale cuvenite. 92. Natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.

O atare concluzie se sprijină în primul rând pe dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), care prevăd că "Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)". 93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde și din Deciziile Curții Constituționale nr. 818, nr. 819 și nr. 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanța de contencios constituțional, examinând inclusiv dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate și aplicate în sensul că ar conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituțională, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială.

95. Reținând așadar că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizației de încadrare, instanța supremă constată, totuși, că aceste despăgubiri au fost determinate și acordate prin raportare la norme legale, respectiv, la dispozițiile ce reglementează coeficienții de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru o anumită categorie de magistrați (procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism), valoarea acestor despăgubiri fiind așadar circumscrisă unor prevederi legale aplicabile drepturilor salariale". Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc.

civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecată este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluția primei instanțe, care a valorificat argumentele intimaților-reclamanți, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinului de încadrare luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, conform hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele în care reclamanții din prezenta cauză au avut calitatea de părți. La pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că hotărârile judecătorești de care s-au prevalat reclamanții trebuie puse în executare de ordonatorul de credite atât prin plata diferențelor salariale, cât și prin emiterea unor dispoziții de salarizare în concordanță cu titlurile executorii.

Or, după cum rezultă din decizia interpretativă pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamanții nu dă naștere decât unui drept la despăgubiri.

Așa cum reiese din considerentele deciziei pronunțate în procedura de recurs în interesul legii, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii; de asemenea, coeficienții de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport de nivelul instanței sau al parchetului și de funcția ocupată.

Prin respectarea acestor coeficienți prevăzuți de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil. Pentru toate aceste considerente, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în sensul că înlătură obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție de a emite un nou ordin cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, respectiv obligarea pârâtei Curtea de Apel Târgu Mureș la plata diferențelor de drepturi salariale aferente coeficientului de multiplicare 19,000, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1288 din 22 septembrie 2023 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința recurată și, rejudecând: Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. în sensul că: înlătură obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție de a emite un nou ordin cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, respectiv obligarea pârâtei Curtea de Apel Târgu Mureș la plata diferențelor de drepturi salariale aferente coeficientului de multiplicare 19,000.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Definitivă. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 4 decembrie 2024.