Decizia nr. 5713/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 143 a Curții de Apel Pitești

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., au formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul București, Tribunalul Ilfov, solicitând să se dispună: reîncadrarea, recalcularea indemnizației de încadrare și obligarea la emiterea ordinelor de salarizare și a celorlalte drepturi aferente raportat un coeficient de multiplicare de 19,00, începând cu data de 20.09.2018 și în continuare; obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,00 și venitul efectiv plătit, începând cu data de 20.09.2018 și în continuare, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 143/F-Cont din 07 noiembrie 2023, Curtea de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Ilfov în cererile reclamantei I., vizând reîncadrarea, recalcularea și obligarea la emiterea ordinului de salarizare. A respins cererile reclamantei I. vizând reîncadrarea, recalcularea și obligarea la emiterea ordinului de salarizare, formulate în contradictoriu cu Tribunalul Ilfov, ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Ilfov în cererea reclamantei I. privind atât plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G.

nr 27/2006), care să fie actualizate cu indicele de inflație, cât și plata dobânzii legale aferente diferențelor salariale. A admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererile reclamantei K. prin care se solicită, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și pârâta Curtea de Apel Brașov, obligarea acestor doi pârâți la recalcularea indemnizației reclamantei în raport cu coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006), dar și la plata atât a diferențelor salariale rezultate din această recalculare, actualizate cu indicele de inflație, cât și a dobânzii legale aferente diferențelor salariale.

A respins, ca urmare a intervenirii autorității de lucru judecat, cererile reclamantei K. prin care solicită, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și pârâta Curtea de Apel Brașov, obligarea acestor doi pârâți la recalcularea indemnizației reclamantei în raport cu coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006), dar și la plata atât a diferențelor salariale rezultate din această recalculare, actualizate cu indicele de inflație, cât și a dobânzii legale. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Brașov în cererea reclamantei K. privind recalcularea indemnizației și plata diferențelor salariale, ca rămasă fără obiect.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în cererile reclamanților A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., L., M., N., O., P., Q., R., S. privind plata atât a diferențelor salariale rezultate din aplicarea coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006), actualizate cu indicele de inflație, cât și a dobânzii legale aferente diferențelor salariale. A respins cererea reclamanților indicați la paragraful anterior privind plata atât a diferențelor salariale rezultate din aplicarea coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006), actualizate cu indicele de inflație, cât și a dobânzii legale aferente diferențelor salariale, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins în rest excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, ca neîntemeiată. A respins ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate, invocată de pârâtul Tribunalul Ilfov. A respins ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate, invocată de pârâtul Ministerul Justiției. A admis, în parte, cererea reclamanților A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., L., M., N., O., P., Q., R., S., formulată în contradictoriu cu pârâții ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE, cu sediul în municipiul București, str. x, sector 2 și MINISTERUL JUSTIȚIEI, privind emiterea unor sau unui ordin de salarizare prin care să fie reîncadrați reclamanții, cu recalcularea indemnizațiilor cuvenite acestora în raport cu coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G.

nr. 27/2006), începând cu data de 20.09.2018. A obligat pe pârâta ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE să procedeze la emiterea unor sau unui ordin de salarizare prin care să fie reîncadrați reclamanții, cu recalcularea indemnizațiilor cuvenite acestora în raport cu coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006), începând cu data de 20.09.2018, cu respectarea condițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. A admis, în parte, cererea reclamanților A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., L., M., N., O., P., Q., R., S., formulată în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL ILFOV, privind obligarea pârâților la plata, către reclamanții cu care au avut raporturi de serviciu, a diferențelor salariale rezultate prin aplicarea coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G.

nr 27/2006), începând cu data de 20.09.2018, sume care să fie actualizate cu indicele de inflație și la care să se adauge dobânda legală aferentă acestor diferențe salariale. A obligat pârâții CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL ILFOV, la plata, către reclamanții cu care au avut raporturi de serviciu, proporțional cu perioadele lucrate în aceste instituții, a diferențelor salariale rezultate prin aplicarea coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G. nr 27/2006), începând cu data de 20.09.2018, cu respectarea condițiilor art. 38 alin (6) din Legea nr. 153/2017, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală aferentă acestor diferențe salariale.

A admis, în parte, cererea reclamantei K., formulată în contradictoriu cu pârâții ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE și MINISTERUL JUSTIȚIEI, privind emiterea unui ordin de salarizare prin care să fie reîncadrată reclamanta, cu recalcularea indemnizației cuvenite acesteia în raport cu coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006), începând cu data de 20.09.2018. A obligat pe pârâta ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE să procedeze la emiterea unui ordin de salarizare prin care să fie reîncadrată reclamanta, cu recalcularea indemnizației cuvenite acesteia în raport cu coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G.

nr. 27/2006), începând cu data de 20.09.2018, cu respectarea condițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. A respins ca inadmisibilă cererea pârâtului Ministerului Justiției privind sesizarea Curții Constituțional a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și a dispozițiilor relevante cuprinse în O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și T. și pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul București și Tribunalul Ilfov.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în tot a acțiunii în sensul acordării drepturilor solicitate fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Recurenții-reclamanți au invocat sentința civilă nr. 208/2019 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin decizia civilă nr. 1509/2020 a Curții de Apel Iulia (dosar nr. x/2018), sentința civilă nr. 685/2020 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia civilă nr. 1245/2020 a Curții de Apel Cluj (dosar nr. x/2020), sentința civilă nr. 1664/17.10.2019 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 1679/2020 a Curții de Apel Ploiești (dosar nr. x/2019), sentința civilă nr. 1268/27.04.2021 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin neapelare (dosar nr. x/2020, în țară fiind pronunțate un număr foarte mare de hotărâri judecătorești puse deja în executare, sumele fiind primite de judecătorii destinatari până la 01.01.2018, când s-a aplicat plafonarea prev. de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Au arătat că dreptul la aplicarea coeficientului de multiplicare 19 exista în patrimoniu la data intrării în vigoare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, motiv pentru care el nu poate fi plafonat prin dispoziții legale intrate în vigoare ulterior, același raționament avându-l și Președintele ÎCCJ la momentul emiterii ordinului nr. 105/29.03.2023 pentru aplicarea VRS 605,225 fără aplicarea plafonării prev. de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Din această perspectivă au considerat că sentința recurată are considerente contradictorii.

Astfel, pe de o parte s-a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererile reclamantei K., reținându-se că prin sentința nr. 914/04.11.2020 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 462/A/10.08.2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș s-au recunoscut drepturile solicitate prin prezenta acțiune, existând identitate de părți, obiect, cauză, încă din 12.11.2016, când Legea nr. 153/2017 nu era în vigoare, dreptul existând în patrimoniu la data intrării în vigoare a acestei legi, iar pe de altă parte, prima instanța a obligat pe pârâta I. C. civ..J. la emiterea ordinului de salarizare cu plafonarea prevăzută de această lege.

Au susținut că prima instanță a încălcat chiar autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 914/04.11.2020 pronunțate de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 462/A/10.08.2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, negând prin sentința pe care a pronunțat-o un drept al reclamantei câștigat în instanță.

Aceeași este situația și a reclamanților E., L., M. și T. pentru care s-a pronunțat sentința civilă nr. 208/2019 de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2018 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1509/18.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, recunoscându-li-se drepturile începând din 11.06.2015 pentru reclamanții E. și L., începând cu data de 01.08.2018 pentru reclamanta M. și începând cu data de 27.07.2015 pentru reclamantul T., reclamanți care au interes în prezența cauză având în vedere că Ministerul Justiției, respectiv înalta Curte de Casație și Justiție nu le-au emis ordine de salarizare, iar Curtea de Apel București nu le-a acordat coeficinetul 19, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 Tribunalul București a declarat recurs pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ. A apreciat că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care Tribunalului București, în calitate de ordonator terțiar de credite, nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile bănești în condițiile solicitate de reclamanți, în lipsa fondurilor alocate de către ordonatorii superiori de credite. Recurentul a învederat că, oricare ar fi obligația instituită în sarcina Tribunalului București, instanța trebuia să aibă în vedere faptul că îndeplinirea acesteia este subsecventă față de executarea obligațiilor ce revin înaltei Curți de Casație și Justiție în domeniul procedurii de execuție bugetară. Potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G.

nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acest din urmă minister este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, precum și proiectul pentru rectificare bugetară. De asemenea, responsabilitățile ordonatorilor principali de credite sunt prevăzute de art. 64 Legea nr. 69/2010. Prin urmare, este necesar ca Ministerul Finanțelor Publice să pună în prealabil la dispoziția Înaltei Curți de Casație și Justiție fondurile necesare achitării drepturilor salariale datorate, iar aceasta din urmă le repartizează către ordonatorii secundari/terțiari, în funcție de solicitările justificate ale acestora, în condițiile legii, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.

Referitor la cererea reclamanților de acordare a dobânzii penalizatorii, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, conform cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". Au susținut că în cauza de față nu poate fi vorba despre neachitarea la scadență a unei sume de bani câtă vreme dreptul reclamanților nu este recunoscut. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Tribunalul Ilfov a declarat recurs pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Referitor la coeficientul de multiplicare 19,000, recurentul a arătat că nu există justificare și cadru legislativ care să impună recunoașterea acestora judecătorilor în contextul Legii nr. 153/2017. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, nu mai este incidentă Decizia nr. 794/2016 a Curții-Constituționale, aceasta fiind avută în vedere în mod implicit la aplicarea principiilor în materia salarizării. Ca atare, solicitarea de recalculare a indemnizației de încadrare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este neîntemeiată, în condițiile în care, de la data de 01.01.2018, în aplicarea prevederilor acestui act normativ, drepturile salariale ale judecătorilor nu se mai determină prin raportare la anumiți coeficienți de multiplicare, ci doar prin raportare la disp.

Anexei V din Legea nr. 153/2017. Astfel, coeficientul de multiplicare 19,000 s-a utilizat ca parte a unui calcul de determinare a salariului, alături de valoarea sectorială de referință, însă utilitatea lui se oprește în momentul în care, prin calculul realizat, se ajunge la maximul prevăzut de Legea nr. 153/2017. În sistemul Legii nr. 153/2017, grilele de salarizare pentru judecători și procurori sunt diferite, neexistând temei pentru utilizarea grilei dedicate procurorilor pentru reîncadrarea judecătorilor. Nivelul salarial, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, se stabilește în funcție de coordonatele carierei profesionale (grad, vechime în muncă și funcție) nu ale unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.

și D.I.I.C.O.T, întrucât hotărârea judecătorească nu poate atribui grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate, ci acordă drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul). Prin urmare, este neîntemeiată solicitarea de stabilire a indemnizațiilor "și în continuare", după anul 2018, în funcție de coeficientul de multiplicare 19,000 pentru procurorii DNA și DIICOT, ignorându-se plafonul maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017. Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

Maximul la care se oprește indemnizația lunară este cel stabilit de lege pentru funcția de judecător (anexa A), nu procuror. Coeficientul 19, ca și valoarea VRS este un element care se utilizează în prima etapă a calculului indemnizației, ori de câte ori valoarea acesteia depășește maximul din anexa, indemnizația reducându-se la acest maxim. Recurentul-pârât a apreciat că nu sunt admisibile pretențiile întemeiate pe considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, având în vedere perioadă anterioară și, cu atât mai puțin, prin raportare la acte normative care nu au fost avute în vedere de Curte la momentul pronunțării acesteia.

Cu privire la pretinsa discriminare invocată, a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că instanțele naționale nu au posibilitatea legală de a proceda ele însele la o analiză a caracterului discriminatoriu al unei prevederi legale, acesta fiind atributul exclusiv al instanței constituționale, ca element fundamental al ordinii de drept românești, bazată pe principiul separației și echilibrului puterilor în stat. Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ. Subsumat primului motiv de recurs invocat, recurenta a arătat că instituirea unui alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A.

și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă I. C. civ. J. Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanțele de judecată care se subrogă competențelor legiuitorului se desprinde și din jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Recurenta a apreciat că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a respins în mod eronat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, întrucât intimații-reclamanți au învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unor noi ordine de salarizare, însă fără a contesta modul de stabilire a indemnizației de încadrare și a da instanței competente posibilitatea analizei legalității actelor administrative prin care i s-a stabilit indemnizația de încadrare.

A invocat Decizia nr. 9/2017, prin care instanța supremă a reținut că, spre deosebire de norma specială, care instituie o procedură specială în fața ordonatorului de credite, dispoziția cu aplicare generală nu instituie o procedură prealabilă, salariatul nemulțumit urmând a se îndrepta la instanța competentă în ceea ce privește raportul său de muncă, însă doar în situația în care pretențiile angajaților nu ar rezulta dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală. A susținut că în speța de față sunt incidente dispozițiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, astfel că, în mod neîntemeiat, prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017. A arătat că nu au fost administrate probe din care să rezulte că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret, instanța făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G.

nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT. Au invocat decizia civilă nr. 411/24.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, susținând că despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acestea și, prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim. A subliniat că situația intimaților-reclamanți este diferită față de ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 1 alin. (5) din O.U.G.

nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și, prin urmare, sunt corecte, pertinente și legale argumentele Ministerului Justiției referitoare la criteriile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea și calcularea indemnizațiilor acestora, respectiv nivelul instanțelor sau parchetelor, funcția deținută, vechimea în magistratură. Recurenta a învederat că Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010. Actele normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006 au stabilit că salarizarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 - din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 33 0/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 284/2010), iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea intimaților-reclamanți potrivit dispozițiilor acesteia.

Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap. I, cuprinzând art. 1-121, art. 13 și 16 O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016. Prin urmare, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor și nici deciziile instanței supreme prin s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept generate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acțiunii.

În final, recurenta-pârâtă a invocat minuta Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2023 și a arătat că drepturile salariale acordate de instanța de fond intimaților-reclamanți nu au o aplicabilitate generală la nivelul tuturor salariaților care fac parte din familia ocupațională Justiție, întrucât ele au fost stabilie de legiuitor doar în favoarea procurorilor din cadrul DNA și DIICOT. În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, înlăturarea obligației stabilite în sarcina Înaltei Curți de Casație și Justiție de a emite noi ordine de salarizare.

4. Apărările formulate în cauză Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefon recurenții-pârâți Tribunalul București și Tribunalul Ilfov au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamanți ca nefondat. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a solicitat scoaterea sa din cauză, având în vedere transmiterea calității procesuale a Ministerului Justiției către Înalta Curte. Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de recurenții-reclamanți pentru nemotivare, excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea la plata diferențelor salariale, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului recurenții-reclamanți ca nefondat.

II.

Analiza motivelor de casare Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat reîncadrarea, recalcularea indemnizației de încadrare și obligarea la emiterea ordinelor de salarizare și a celorlalte drepturi aferente raportat un coeficient de multiplicare de 19,00, începând cu data de 20.09.2018 și în continuare, precum și obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,00 și venitul efectiv plătit, începând cu data de 20.09.2018 și în continuare, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prima instanță a admis în parte cererea reclamanților, obligând pârâta Înalta Curte de Casatie și Justitie la emiterea unor sau unui ordin de salarizare prin care să fie reîncadrați reclamanții, cu recalcularea indemnizațiilor cuvenite acestora în raport cu coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006), începând cu data de 20.09.2018, cu respectarea condițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Totodată, instanța de fond a obligat pârâții Curtea de Apel București, Tribunalul București și Tribunalul Ilfov, la plata, către reclamanții cu care au avut raporturi de serviciu, proporțional cu perioadele lucrate în aceste instituții, a diferențelor salariale rezultate prin aplicarea coeficientul de multiplicare 19,00 (prevăzut de lit. A) pc 13 din Anexa la O.U.G.

nr. 27/2006), începând cu data de 20.09.2018, cu respectarea condițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală aferentă acestor diferențe salariale. . Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta U. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și T. împotriva sentinței nr. 143/F-cont din 07 noiembrie 2023 a Curții de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursurile formulate de recurenții-pârâți Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul București și Tribunalul Ilfov împotriva sentinței nr. 143/F-cont din 07 noiembrie 2023 a Curții de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința recurată, și în rejudecare: Respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și T., ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Definitivă. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 4 decembrie 2024.