Decizia nr. 5178/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 aprilie 2023, pe rolul Tribunalului Timiș - secția I civilă, complet specializat în litigii de muncă, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale ("MAPN"), a solicitat: (i) constatarea nulității absolute a ordinului MC 133/04.10.1985, obligarea pârâtului să îi pună la dispoziție propunerea de trecere în rezervă; (ii) să se constate că starea de fapt avută în vedere pentru emiterea ordinului de trecere în rezervă nu există în realitate; (iii) să se constate că și încadrarea juridică avută în vedere pentru emiterea ordinului de trecere în rezervă este nelegală; (iv) să se constate că reclamantului nu i s-a dat posibilitatea de a formula apărări, anterior emiterii ordinului, în fața Comisiei de disciplină; (v) să se constate că elementele obligatorii care trebuie să fie pe un ordin de trecere în rezervă nu sunt întrunite și, în consecință, să se dispună anularea ordinului MC 133/1985, întrucât a fost emis nelegal; (vi) să se dispună reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior în cadrul Ministerului Apărării Naționale. 1.

Prin încheierea din 18 aprilie 2024, instanța a admis excepția de necompetență materială funcțională a secției I Civilă a Tribunalului Timiș și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 13 mai 2024, sub nr. x/2023*. 1.

Prin sentința civilă nr. 1010 din 29 noiembrie 2024, Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii către Curtea de Apel Timișoara. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 12 decembrie 2024. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 88 din 19 februarie 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, pentru intervenirea autorității de lucru judecat. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 88 din 19 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Circumscris motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal, invocată anterior primului termen de judecată. Consideră că secția de litigii de muncă și asigurări sociale era competentă funcțional să soluționeze cauza, întrucât cauza are ca temei vechiul Cod al muncii (Legea nr. 1/1967), în vigoare la emiterea ordinului de trecere în rezervă MC nr. 133/1985. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că excepția autorității de lucru judecat a fost invocată de pârâtul MAPN prin trimitere la alte dosare, care au fost soluționate în baza Legii nr. 554/2004. Or, prezenta cauză este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 1/1967, iar dosarele respective au fost soluționate prin admiterea unor excepții, iar nu pe fond. A fost astfel afectat dreptul la un proces echitabil, nefiind analizată nelegalitatea actului contestat, instanța doar analizând sumar hotărârile judecătorești invocate, iar starea de fapt nu a fost privită prin incidența Legii nr. 1/1967. Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant critică, de asemenea, soluția de constatare a autorității de lucru judecat, reiterând argumentul că s-a reținut această autoritate în raport de dosare soluționate în temeiul Legii nr. 554/2004, deși actul contestat a fost emis în anul 1985, nefiind astfel respectat principiul tempus regit actum. 4. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 5. Alte aspecte procesuale Excepția nulității recursului pentru nemotivare a fost respinsă la termenul de judecată din 5 noiembrie 2025, pentru considerentele regăsite în practicaua prezentei decizii, Înalta Curte arătând că se identifică în cauză dezvoltarea motivelor de casare/nelegalitate prevăzute prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ. II. Soluția instanței de recurs II.1. Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., termenul de formulare a motivelor suplimentare de recurs dezvoltate prin actele procesuale înregistrate de recurentul-reclamant A. la datele de 07.07.2025, 14.07.2025 și 22.08.2025, Înalta Curte constată că acest termen nu a fost respectat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).". Totodată, conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. "Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută". În speță, sentința recurată a fost comunicată de Curtea de Apel Timișoara la data de 26.03.2025, de la acest moment începând să curgă termenul de declarare a recursului, de 15 zile, stabilit de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calculat conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., termen care s-a împlinit la 11.04.2025. Astfel fiind, Înalta Curte constată că recursul depus de recurentul A. la data de 04.03.2025 este declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de lege. Înalta Curte reține, însă, că după depunerea recursului la data de 04.03.2025 recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare (la data de 07.07.2025) și note scrise (la datele de 14.07.2025 și 22.08.2025), prin care a expus o serie de critici de nelegalitate noi față de soluția atacată. Aceste critici sunt tardiv formulate, fiind depuse în afara termenului de recurs, care s-a împlinit la data de 11.04.2025. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 185 alin. (1) și art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite excepția tardivității motivelor de casare dezvoltate prin cererile depuse de recurentul-reclamant A. ulterior împlinirii termenului de motivare a recursului, constatându-le nule în consecință, urmând ca în analiza recursului să se raporteze doar la cererea înregistrată la data de 04.03.2025. II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamantul A. - fost cadru militar, trecut în rezervă în anul 1985 - a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, să se constate nulitatea absolută a Ordinului Ministrului Apărării Naționale M.C.133/4.10.1985 (de trecere a sa în rezervă), respectiv să se dispună anularea acestui ordin pentru nelegalitate, cu consecința reintegrării pe postul avut anterior. Examinând excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, instanța de fond a constatat că între părți există un context litigios complex, întins pe o lungă perioadă, reclamantul A. promovând numeroase acțiuni ce au făcut obiectul dosarelor enumerate în cuprinsul sentinței, în cuprinsul cărora a solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă MC nr. 133/1985, reintegrarea pe postul anterior deținut, iar în unele din aceste dosare și recunoașterea drepturilor de pensie, ca urmare a anulării actului de trecere în rezervă, pârât fiind întotdeauna Ministerul Apărării Naționale și uneori Casa de pensii sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naționale. Ca atare, prima instanță a apreciat a fi incidente dispozițiile art. 430 alin. (1) și 431 alin. (1) din C. proc. civ. Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei sentințe, invocând motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ., potrivit cărora "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii; (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Prin criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond nu a soluționat excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, invocate prin notele de ședință depuse la dosar și că apreciază că în speță era competentă să judece cauza secția specializată în litigii de muncă, în temeiul prevederilor vechiul Cod al muncii - Legea nr. 1/1967. În privința criticii referitoare la omisiunea instanței de a se pronunța asupra excepției necompetenței funcționale, Înalta Curte constată că această critică este nefondată. După cum s-a arătat anterior, cauza a fost inițial înregistrată pe rolul secției civile a Tribunalului Timiș, care, constatând că partea reclamantă a cerut anularea unui act administrativ, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei către secția de contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal. La rândul său, Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara - secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de rangul autorității publice pârâte, reținând că în speță se contestă un act administrativ emis de o autoritate publică centrală. În acest context, la termenul de judecată din 19 februarie 2025, Curtea de Apel Timișoara - secția de contencios administrativ și fiscal a procedat, în temeiul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., la verificarea competenței de soluționare a cauzei, stabilind că este competentă să judece pricina, general, material și teritorial, în temeiul art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, raportat la obiectul cererii - anulare ordin de trecere în rezervă. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a omis analizarea chestiunii vizând pretinsa necompetență funcțională invocată de reclamant, ci a examinat-o cu ocazia verificării competenței, etapă obligatorie conform art. 131 din C. proc. civ., concluzionând că îi revine competența de soluționare a pricinii din toate punctele de vedere - general, material și teritorial, iar analiza competenței materiale include pe cea a competenței materiale procesuale (funcționale) a secției de contencios administrativ și fiscal. Chiar dacă instanța de fond nu a menționat în mod explicit că analizează, în cadrul verificării competenței, și susținerile reclamantului din notele de ședință depuse la dosar, nu se poate susține existența unei omisiuni în acest sens, examinarea competenței de soluționare a cauzei făcându-se sub toate aspectele prevăzute de legea incidentă cauzei, precum și în raport de susținerile părților cu privire la această chestiune. Totodată, în recurs, reclamantul A. a mai afirmat că, în opinia sa, competența de soluționare a cauzei revine secției specializate în litigii de muncă a Curții de Apel Timișoara, invocând prevederile «Legii nr. 1/1967 privind vechiul Cod al muncii». Or, recurentul-reclamant susține în mod greșit că vechiul Cod al muncii era adoptat prin Legea nr. 1/1967. Astfel, în vigoare la data emiterii ordinului de trecere în rezervă contestat era Legea nr. 10/1972 privind Codul muncii al Republicii Socialiste România. Pe de altă parte, Legea nr. 1/1967 privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale reglementa contenciosul administrativ (în prezent reglementat prin Legea nr. 554/2004). În măsura în care recurentul-reclamant susține categoric că prezenta cauză este supusă dispozițiilor Legii nr. 1/1967 (astfel cum arată în repetate rânduri în cuprinsul recursului), atunci argumentele sale referitoare la natura litigiului de dreptul muncii nu au suport, întrucât obiectul actului normativ de care se prevalează reglementează contenciosul administrativ, iar nu raporturile de dreptul muncii. Așadar, recurentul-reclamant se află în eroare în privința identificării cadrului normativ incident, iar pe de altă parte nu înfățișează, în memoriul de recurs, niciun alt motiv de recurs referitor la competența materială procesuală a instanței de fond, necontestând concret și efectiv aspectele reținute de prima instanță în verificarea competenței de soluționare a cauzei. În lipsa oricărui raționament juridic care să contraargumenteze soluția primei instanțe cu privire la competența de soluționare a cauzei și având în vedere că instanța de recurs are obligația de a verifica legalitatea hotărârii recurate strict în raport de argumentele părții recurente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-reclamant subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., constatând că în cauză nu se poate reține omisiunea instanței de a examina o cerere a părții și nici o greșită stabilire a competenței de soluționare a cauzei. Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat (argumente care sunt reiterate și din perspectiva cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., urmând a fi analizate sub acest temei legal, în prezenta decizie), afirmând și că hotărârea instanței nu este motivată întrucât nu s-a analizat legalitatea actului contestat și că analiza hotărârilor judecătorești în raport de care s-a reținut autoritatea de lucru judecat a fost sumară. Înalta Curte constată că și acest set de critici este nefondat. În prim rând, neanalizarea de către instanța de fond a legalității actului contestat s-a datorat soluționării cu prioritare și admiterii unei excepții care a făcut inutilă examinarea fondului pricinii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. În al doilea rând, nu se poate reține nemotivarea sentinței ca urmare a unui caracter excesiv de sumar al considerentelor hotărârii. Deși argumentația instanței de fond are o întindere succintă, din cuprinsul acesteia rezultă cu evidență motivele de fapt și de drept care stau la baza soluției, respectiv raționamentul juridic utilizat în analiza excepției autorității de lucru judecat, fiind indicate hotărârile judecătorești în raport de care a fost invocată excepția, obiectul acestora, precum și aspecte similare reținute de Înalta Curte în două dintre deciziile pronunțate în astfel de cauze. Este adevărat că instanța de fond nu a analizat pe larg fiecare hotărâre judecătorească în parte, dar a înfățișat elementele comune ale cauzelor care conduc la concluzia existenței triplei identități de părți, obiect și cauză și la aplicarea dispozițiilor art. 430-431 din C. proc. civ. Instanța de control judiciar mai reține că hotărârea judecătorească nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor esențiale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătorești nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susțin soluția nefiind o chestiune de volum, ci una de sinteză, iar în cauză motivarea sentinței recurate cuprinde argumente suficiente sub aspectul tranșării excepției invocate. Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că sentința recurată respectă exigențele art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, în consecință, va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Referitor la criticile subsumate motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a contestat soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat, susținând că s-a reținut această autoritate în raport de dosare soluționate în temeiul Legii nr. 554/2004, deși actul contestat a fost emis în anul 1985, nefiind astfel respectat principiul tempus regit actum. Înalta Curte reține că argumentul succint al recurentului-reclamant nu este suficient pentru a contura pretinsa nelegalitate a sentinței atacate și nici nu contestă, efectiv, aspectele reținute de prima instanță cu privire la tripla identitate de părți, obiect și cauză. În prim rând, Înalta Curte observă că recurentul-reclamant nu a indicat, drept temei al acțiunii, dispozițiile Legii nr. 1/1967, acest act normativ fiind invocat, pentru prima dată, în cuprinsul memoriului de recurs, deși cauza s-a aflat anterior pe rolul Tribunalului Timiș și Curții de Apel Timișoara, iar recurentul a depus numeroase acte procesuale (note scrise, note de ședință, etc.), fără a invoca vreodată prevederile acestei legi. De altfel, acesta nici nu a considerat că prezenta cauză are natura contenciosului administrativ, afirmând în mod constant că litigiul este unul de dreptul muncii și competența de soluționare a cauzei aparține instanței specializate. În al doilea rând, Înalta Curte apreciază că Legea nr. 1/1967 privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale nu guvernează procedura de judecată a cererii de față, aceasta derulându-se după regulile Legii nr. 554/2004. Acest act normativ a fost în vigoare până la data de 07.12.1990, fiind abrogat și înlocuit cu Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990. Potrivit art. 20 din această lege, "Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței". Legea nr. 29/1990 a fost în vigoare până la data de 05 ianuarie 2005, fiind la rândul său abrogată și înlocuită de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care în cuprinsul art. 27, statuează identic: "Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței". Pornind de la obiectul de reglementare al Legii nr. 29/1990 și al Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în conținutul acestor acte legislative se stabilesc inclusiv regulile și procedurile de soluționare a litigiilor generate de actele și faptele autorităților publice, iar natura juridică de dispoziții cu caracter procedural generează o deosebire importantă față de prevederile dreptului substanțial, în ceea ce privește aplicarea în timp a legii noi. Astfel, aplicarea în timp a dispozițiilor dreptului substanțial se raportează la legea în vigoare la data întocmirii/emiterii actului contestat, pe când procedura de judecată a contestațiilor judiciare împotriva acestor acte se raportează la legea în vigoare la momentul introducerii lor pe rolul instanțelor de judecată. Această concluzie rezultă din interpretarea per a contrario a art. 27 din Legea nr. 554/2004 (identice cu cele din art. 20 al Legii nr. 29/1990), litigiilor pornite după data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 fiindu-le aplicabile prevederile de procedură din această lege, chiar dacă la momentul emiterii actelor administrative a căror anulare se solicită era în vigoare Legea nr. 1/1967 sau, după caz, Legea nr. 29/1990, acte normative care au reglementat anterior procedura contenciosului administrativ. Deși este real faptul că, la data emiterii actului administrativ contestat în cauză, respectiv Ordinul de trecere în rezervă MC nr. 133/04.10.1985, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 1/1967, acest aspect nu are relevanță în soluționarea cauzei de față, câtă vreme dispozițiile legale prin care se reglementează acțiunea în contencios administrativ nu se supun regulilor de aplicare în timp a normelor de drept substanțial. Întrucât acțiunea a fost introdusă la data de 19.04.2023, aceasta se judecă sub regulile de procedură din legea în vigoare la momentul sesizării instanței, anume Legea nr. 554/2004. În consecință, nu poate fi reținută nici critica recurentului-reclamant în sensul că prezenta cauză era promovată în temeiul Legii nr. 1/1967, pe când cauzele anterioare s-au judecat în temeiul Legii nr. 554/2004, câtă vreme și cererea de față se supune tot regulilor de procedură prevăzute de Legea nr. 554/2004. Înalta Curte mai constată și că recurentul-reclamant nu a contestat, în calea de atac, existența dosarelor și hotărârilor judecătorești indicate de instanța de fond, nici părțile cu care s-a judecat în aceste pricini și nici obiectul și cauza acestor litigii, dar nici concluzia instanței de judecată cu privire la identitatea de părți, obiect și cauză a litigiilor (susținând doar că aceste dosare s-au soluționat în temeiul Legii nr. 554/2004, pe când prezenta cauză este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 1/1967, în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat, argument care a fost respins de instanța de control judiciar). Prin urmare, instanța de recurs nu a fost învestită de partea recurentă cu examinarea legalității sentinței de fond sub acest aspect, astfel că nu va proceda la examinarea elementelor de identitate dintre procesul de față și procesele enumerate de instanța de fond, sub aspectul părților, obiectului și cauzei, în lipsa unei argumentații a recurentului-reclamant în acest sens. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 88 din 19 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.