Decizia nr. 4842/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1676/2023 a Curții de Apel București

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021 la data de 23.04.2021, astfel cum a fost completată și precizată prin cererile de la 10 și 11.05.2023, reclamanta A. S.A a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței anularea Deciziei nr. 68 din data de 09.12.2020 emisă de pârâtul Consiliului Concurenței, prin care a fost sancționată cu amendă în cuantum de 9.054.491,05 RON, precum și anularea tuturor actelor preparatorii realizate ulterior datei de 24.03.2020, emise în cadrul operațiunilor administrative, care au stat la baza emiterii Deciziei (raportul de investigație final, convocarea Plenului, Minuta emisă în dosarul nr. x/2020 din data de 09.12.2020) și, pe cale de consecință, exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 9.054.491,05 RON, reprezentând 2,75% din cifra de afaceri realizată în anul 2019; anularea Ordinului Președintelui Consiliului Concurentei nr. 1149/20.11.2017 prin care a fost declanșată investigația; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea cauzei. I.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1676 din data de 25 octombrie 2023, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind anularea raportului de investigație și a minutei ca neîntemeiată, excepție invocată de pârât și a respins acțiunea formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A. solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței recurate, și în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată. I.3.1. Sentința este nemotivată (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Instanța de fond nu a examinat in mod efectiv, real și consistent critica A. referitoare la faptul că mandatul Președintelui Consiliului Concurenței nu s-a prelungit ulterior datei de 24.03.2020, întrucât art. 18 alin. (3) din Legea concurenței nu este aplicabil în cauză. Prin cererea de chemare în judecată, a solicitat instanței anularea actelor contestate având în vedere că mandatul Președintelui Consiliului Concurentei expirase încă din 24.03.2020, fără posibilitatea reînnoirii acestuia, conform prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea concurenței, aplicabile celui de-al doilea mandat al președintelui în funcție. Astfel, A. a invocat că art. 18 alin. (3) din Legea concurenței nu este aplicabil cu privire la prelungirea mandatului Președintelui Consiliului Concurenței numit prin Decretul nr. 301/05.03.2015. Prima instanță nu a reținut acest argument în considerente, nici în arătarea susținerilor pe scurt ale A., nici în cadrul motivării soluției. Drept urmare, sub acest aspect, sentința nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. În subsidiar, chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că mandatele Președintelui și ale membrilor Plenului s-ar fi prelungit în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea Concurenței, norma este eliminată de la aplicare în virtutea Deciziei Curții Constituționale nr. 58/2021, ale cărei efecte se produc în prezentul litigiu, având în vedere natura de cauză pendinte. În cauză, argumentul A., detaliat în cererea introductivă, a fost în sensul că art. 18 alin. (3) din Legea Concurenței nu a fost niciodată incident în cauză ca urmare a faptului că ipoteza sa normativă nu corespundea situației în care se regăsea domnul B. la data expirării mandatului său. Textul normativ, clar și precis, nu permitea nicio îndoială cu privire la faptul că interpretarea corectă a normei era în sensul că, în circumstanțele din cauză, o persoană ocupând funcția de Președinte al Consiliului Concurenței și al cărui mandat a fost anterior reînnoit nu putea beneficia de o nouă prelungire de drept al mandatului său în condițiile art. 18 alin. (3) din Legea Concurenței. În cererea introductivă, A. a argumentat pe larg faptul că art. 18 trebuie interpretat prin coroborare cu art. 15 alin. (2) din Legea Concurenței care, sub diversele renumerotări și redactări de-a lungul desfășurării mandatului domnului B. stabilea în mod clar, constant și imperativ, faptul că mandatul putea fi reînnoit o singură dată. O dovadă clară a validității acestei interpretări constă în faptul că ea face parte tocmai din linia de interpretare adoptată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 58/2021(para. 34 din Decizia nr. 58/2021). O motivare corespunzătoare și efectivă a unei hotărâri oferă părților posibilitatea de a cunoaște considerentele legale și factuale pe care se bazează hotărârea. Totodată, o motivare adecvată este de asemenea o condiție prealabilă necesară pentru formularea unei căi de atac efective. A solicitat Înaltei Curți să observe că prima instanță nici nu a avut în vedere critica A., astfel că soluția de respingere a acestei critici este nemotivată. I.3.2. Instanța a reținut în mod greșit și nemotivat că Decizia CCR nr. 58/2021 nu produce efecte asupra raportului juridic dedus judecății (motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.). Prima instanță a considerat în mod greșit că epuizarea unei situații juridice, respectiv caracterul acesteia de facta pendentia, se raportează exclusiv la efectele imediate ale normei și nu la totalitatea efectelor juridice ale acesteia. De asemenea, prima instanță în mod greșit a ignorat jurisprudența constantă a CCR în sensul că deciziile de neconstituționalitate sunt aplicabile în cazul litigiilor aflate în curs de soluționare. Mai mult, prima instanță nu a menționat când se presupune că ar fi încetat efectele art. 18 alin. (3) din Legea concurenței, dar a reținut în mod vădit greșit că situația juridică născută în baza acestei prevederi ar fi fost epuizată la data publicării Deciziei 58/2021 în Monitorul Oficial, în data de 4 mai 2021. În final, prima instanță a considerat greșit și cu încălcarea normelor din Legea concurenței care guvernează mandatul și puterile membrilor Plenului, inclusiv ale Președintelui, că, chiar dacă efectele art. 18 alin. (3) din Legea concurenței ar fi eliminate, nu ar interveni nulitatea Ordinului de investigație și a Deciziei, pentru că ar fi fost adoptate cu respectarea cvorumului. De asemenea, soluția instanței nu este motivată și nu sunt analizate efectiv, criticile invocate de A. prin actele de procedură. I.3.2. A. Sentința este rezultatul greșitei aplicări și interpretări a normelor de drept material privind aplicarea în timp a deciziilor de neconstituționalitate, instituția mandatului, rolul și puterile membrilor Plenului și nulitatea actelor administrative Soluția instanței de a nu înlătura efectele art. 18 alin. (3) din Legea concurenței, declarate neconstituționale prin Decizia 58/2021, cu consecința anulării Deciziei contestate, este rezultatul unor erori de interpretare și aplicare a dreptului material, respectiv: interpretarea și aplicarea greșită a noțiunii de facta pendentia/praeterita, precum și a efectului deciziilor Curții Constituționale, precum și interpretarea greșită a instituției juridice a mandatului, inclusiv a efectelor unui mandat administrativ și urmare a greșitei aplicări a normelor ce guvernează rolul și puterile membrilor Plenului, respectiv nulitatea actelor administrative. Situația juridică dedusă judecății reprezintă o facta pendentia. Soluția a fost pronunțată cu greșita aplicare a normelor care guvernează aplicarea în timp a legii și a deciziilor Curții Constituționale, respectiv a art. 6 C. civ., raportat la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Aplicarea corectă a normelor de drept material ar fi rezultat în concluzia că obiectul dedus judecății reprezintă o situație juridică pendinte și la aplicabilitatea în cauză a Deciziei CCR 58/2021. Cauza dedusă judecății este pendinte pentru că se afla pe rolul instanței la data la care s-a publicat Decizia 58/2021 în Monitorul Oficial (și anume 4 mai 2021), respectiv pentru că raportul juridic nu este epuizat. În primul rând, prin Decizia CCR nr. 685/2018 s-a reținut că singura interpretare corectă a art. 147 alin. (4) din Constituție este în sensul că o decizie a Curții Constituționale trebuie să se aplice și situațiilor pendinte, definite ca "acele cauze aflate în curs de judecată" la data publicării în Monitorul Oficial (para. 198). Prezentul litigiu reprezintă evident o "situație pendinte": cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei 58/2021, disputa constituțională face parte din aspectele litigioase cu care instanța a fost învestită (pe calea excepției de neconstituționalitate), iar excepția de neconstituționalitate a fost formulată chiar de A. anterior publicării deciziei relevante în Monitorul Oficial. În al doilea rând, concluzia primei instanțe în sensul că efectele art. 18 alin. (3) din Legea concurenței s-ar fi epuizat imediat după ce a operat prelungirea reprezintă rezultatul greșitei interpretări și aplicări a normelor de drept material ce guvernează instituția mandatului în dreptul administrativ. Inclusiv prin raportare la criteriul aplicat de prima instanță - efectele produse de Decizia CCR 58/2021 raportului juridic dedus judecății - soluția reprezintă o greșită aplicare a legii. Astfel cum a reținut CCR, regimul juridic al mandatelor în cadrul autorităților publice este unul de "drept public și implică ideea de înzestrare cu atribute de putere publică pe care detentorul acesteia le exercită." În prezenta cauză, înzestrarea cu atribute de putere publică s-a efectuat după numirea membrilor în calitatea deținută (consilier sau Președinte), la depunerea jurământului. Această înzestrare a încetat la data expirării celor 5 ani de mandat și ar fi fost restabilită în cazul unei noi numiri; între momentul expirării și momentul unei noi (eventuale) numiri, art. 18 alin. (3) din Legea concurenței a produs efecte. Drept urmare, art. 18 alin. (3) din Legea concurenței a produs efecte continue, până la data noii numiri, fiind un temei esențial pentru existența și exercitarea mandatului membrilor Plenului (la data emiterii Ordinului de investigație), respectiv al Președintelui (la data convocării Plenului, emiterii și semnării Deciziei). Drept urmare, contrar concluziei primei instanțe, efectele art. 18 alin. (3) din Legea concurenței se produc inclusiv în prezent, prin actele contestate în prezenta cauză. Astfel, mandatele membrilor Plenului, respectiv cel al Președintelui Consiliului Concurenței, au fost exercitate la emiterea Ordinului de investigație, respectiv la convocarea Plenului, la participarea la deliberări, la emiterea și la semnarea Deciziei Consiliului Concurenței, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea concurenței, a cărui neconstituționalitate a fost invocată chiar în prezenta cauză. Astfel, deși mandatele menționate erau expirate la datele la care acestea erau exercitate de către membrii Plenului, respectiv de Președintele Consiliului Concurenței, ele au fost exercitate în baza unei prelungiri ope legis în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea concurenței. Efectele prevederii anterior menționate s-au materializat în Ordinul de investigație și în Decizia de sancționare. Întrucât ambele acte administrative, precum și operațiunile care au stat la baza acestora, produc efecte juridice în prezent și au fost contestate de către A. în cadrul prezentului litigiu, rezultă că situația juridică este neepuizată și pendinte la data publicării Deciziei nr. 58/2021 în Monitorul Oficial. Suplimentar, a solicitat Înaltei Curți să observe că raționamentul eronat al primei instanțe lasă fără efect deciziile CCR prin care o normă este declarată neconstituțională. Interpretarea primei instanțe este nu doar contrară jurisprudenței CCR, dar și atât de restrictivă, încât golește de conținut efectele admiterii unei excepții de neconstituționalitate, invocată de parte ca apărare. Astfel, dacă efectele concrete ale unei norme juridice s-ar produce și s-ar epuiza dintr-o dată, rezultă că nici nu ar putea exista facta pendentia. O astfel de concluzie reprezintă, suplimentar, o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Concluzia primei instanțe în sensul că și dacă ar fi eliminat de la aplicare art. 18 alin. (3) din Legea concurenței, Ordinul de investigație și Decizia nu ar fi anulate, întrucât ar fi fost adoptate cu respectarea condițiilor de cvorum, reprezintă o greșită aplicare a normelor de drept material care guvernează mandatul și rolul membrilor Plenului. Prima instanță a reținut, fără să se pronunțe pe criticile concret ridicate de A., că actele contestate ar fi valabile si dacă s-ar considera că cei doi membri ai Plenului, în cazul Ordinului de investigație, și Președintele, în cazul Deciziei, ar fi lipsiți de mandat, întrucât s-ar fi respectat cerințele de cvorum. Soluția reprezintă o greșită aplicare a normelor de drept material care guvernează conținutul și atribuțiile membrilor Plenului, inclusiv ale Președintelui. De asemenea, soluția reprezintă încălcarea art. 14 alin. (2), art. 19 alin. (7) și art. 20 din Legea concurenței, respectiv a art. 37 alin. (3) și alin. (7) teza I din Regulamentul de procedură al Consiliului Concurenței. Suplimentar, astfel cum am indicat prin actele de procedură depuse în cauză, cele două acte emise de către persoane lipsite de mandat sunt nule și prin raportare la art. 17 alin. (4) din Legea concurenței (neanalizat de prima instanță) și reprezintă și o încălcare a obligațiilor asumate de Statul Român conform Directivei 1/2019 (aspect, de asemenea, neanalizat de prima instanță). Astfel, conform art. 37 alin. (3) și alin. (7) teza I din Regulamentul de procedură al Consiliului Concurenței, participarea la ședințele Plenului este limitată la anumite persoane, expres prevăzute, iar deliberările nu sunt publice. În cauză, participarea celor doi membri fără mandat valabil la deliberările Plenului, în vederea adoptării Hotărârii acestuia din 20.11.2017, care a stat la baza emiterii Ordinului de investigație, a influențat în mod evident deliberările Plenului, care s-au materializat în Decizie, iar nelegalitatea procedurii anterioare adoptării actului administrativ atrage nelegalitatea actului însuși. Totodată, natura colegială a Plenului Consiliului implică cel puțin (i) existența unor proceduri prin care voința organului colegial ajunge să se manifeste (precum votul sau cvorumul) și (ii) faptul că decizia luată de organul colegial este una colectivă, urmând unui proces de dezbatere și deliberare care nu pot fi reconstituite. În cauză, contrar susținerilor Consiliului Concurentei, chiar dacă condițiile de cvorum sau majoritate ar fi îndeplinite numeric, acestea sunt relevante doar în situația votului. Or, votul este doar etapa finală a unei proceduri care presupune o etapă de dezbatere și deliberare. Acestea sunt etapele în care membrii Plenului își formează convingerea și care au fost viciate prin prezența în Plen a două persoane ce nu aveau calitatea de a participa la întrunire, votul reprezentând doar momentul la care decizia membrului se manifestă de o manieră sau alta si devine irevocabilă. Așadar, simpla prezență a celor doi terți de Plenul Consiliului la dezbaterile și deliberările organului colegial atrage nelegalitatea procedurii de adoptare a Hotărârii și, drept urmare, a Ordinelor emise în baza acesteia. Toate aceste critici sunt aplicabile și cu privire la mandatul Președintelui. Indiferent de îndeplinirea condițiilor de cvorum, consecința lipsei unui mandat valabil al Președintelui Consiliului Concurenței constă în nulitatea convocării Plenului pentru ședința din 09.12.2020, nulitatea deliberărilor din cadrul acestei ședințe întrucât Plenul se întrunește în mod valabil numai în prezența Președintelui aflat în funcție în mod legal și nulitatea Deciziei emise și semnate de o persoană ce nu avea mandat valabil. Această consecință a fost confirmată atât de Înalta Curte de Casație si Justiție cât și de către Curtea de Apel București, care a constatat că la deliberări a participat o persoană fără nicio calitate (fiind afectat caracterul secret al deliberărilor și întrunirea legală doar în prezența membrilor Plenului). Suplimentar, conduita instituțională a Consiliului Concurenței, prin care omite în mod constant să asigure existența mandatelor valabile a membrilor Plenului, reprezintă o încălcare a Directivei 2019/111. Împrejurarea că autoritatea de concurență poate desfășura investigații, inspecții și dispune sancționarea întreprinderilor, prin manifestări de voință ale unor organe colegiale constituite din persoane lipsite de mandat, încalcă obligațiile asumate de statul român și implicit, de Consiliul Concurenței, în implementarea Directivei 2019/1. Astfel, lipsa mandatelor membrilor Plenului Consiliului Concurenței încalcă dispozițiile art. 3 alin. (1) din Directiva 2019/1, potrivit cărora: "(1) Procedurile privind încălcarea articolului 101 sau 102 din TFUE, inclusiv exercitarea competențelor menționate în prezenta directivă de către autoritățile naționale de concurență, respectă principiile generale ale dreptului Uniunii și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene." Mai departe, prevederile art. 35 din Regulamentul nr. 1/2003 reglementează desemnarea și acordarea, de către Statele Membre, a competențelor necesare autorităților de concurență. Drept urmare, o condiție preexistentă punerii în aplicare a art. 101 sau 102 TFUE este legalitatea funcționării autorității de concurență. Similar, conform par. 22 din Preambulul Directivei (UE) 2019/1 privind oferirea de mijloace autorităților de concurență din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii și privind garantarea funcționării corespunzătoare a pieței interne. Raportat la cele de mai sus, nu există nicio dispoziție în Legea nr. 21/1996 sau altă lege specială care să deroge de la obligația de a demara procedurile de selecție candidaților, respectiv a Consiliului Concurenței de a se asigura că activitățile din competența sa sunt desfășurate de către persoane legal mandatate. În concluzie, îndatorirea autorităților statului este de a asigura cadrul legal în care să se desfășoare activitatea instituțională, iar orice abatere în acest sens nu ar putea fi invocată împotriva particularilor. În final, ulterior expirării duratei mandatului și în lipsa emiterii unui nou decret prezidențial de numire în funcție, toate actele întocmite de președintele Consiliului Concurenței sunt lovite de nulitate fiind îndeplinite fără prestarea jurământului, în acord cu dispozițiile art. 17 alin. (4) din Legea concurenței, potrivit cărora "Actele efectuate de oricare dintre membrii Consiliului Concurenței înainte de prestarea jurământului sunt nule de drept." I.3.2. B. Sentința recurată este insuficient motivată cu privire la soluția neaplicării Deciziei CCR 58/2021 în cauză (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) Motivarea unei hotărâri trebuie să cuprindă analiza efectivă a argumentelor invocate de către o parte; prima instanță nu a analizat argumentele invocate efectiv de către A. în susținerea incidenței Deciziei CCR nr. 58/2021 în cauză și la efectele pe care aceasta le are față de raportul juridic dedus judecății. În acest sens, considerentele primei instanțe doar rețin, nemotivat, că efectele art. 18 alin. (3) din Legea concurenței s-ar fi epuizat anterior publicării Deciziei CCR nr. 58/2021 în Monitorul Oficial. Or, nu este posibil nici pentru A., nici pentru instanța de control judiciar, să stabilească data concretă a epuizării efectelor art. 18 alin. (3) din Legea concurenței. De asemenea, prima instanță a considerat că pentru stabilirea caracterului de cauză pendinte este irelevant că litigiul se află pe rolul instanței la data publicării Deciziei CCR. Cu toate acestea, prima instanță nu se raportează la argumentele invocate de A. cu privire la jurisprudența CCR și a instanțelor naționale cu privire la calificarea unei situații juridice ca fiind "pendinte". Pentru aceste motive, solicităm instanței să constate că hotărârea nu este motivată, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. I.3.2. C. Prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.) Prima instanță s-a substituit Curții Constituționale, respectiv legiuitorului constituțional, în stabilirea, contrar art. 147 alin. (4) din Constituție și a practicii Curții Constituționale, că deciziile CCR prin care o normă a fost declarată neconstituțională nu se aplică litigiilor pendinte la data publicării deciziei în Monitorul Oficial. Cu privire la acest motiv de recurs, s-a reținut în literatura de specialitate că este incident "acest motiv de nelegalitate în situațiile în care instanța de judecată a încălcat atribuția exclusivă a Curții Constituționale de verificare a concordanței unei dispoziții legale în vigoare cu Constituția României, substituindu-se instanței constituționale." Procedând astfel, Curtea de Apel București s-a erijat în instanță de control judiciar a deciziei CCR nr. 58/2021, depășind atribuțiile puterii judecătorești și încălcând prevederile art. 1 alin. (4) din Constituție referitoare la principiul separației și echilibrului puterilor (legislativă, executivă și judecătorească), deși avea doar obligația de a aplica ca atare Decizia CCR nr. 58/2021 și nu de a o interpreta. Invocă în acest sens și Decizia Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din 8 februarie 2018 care reiterează, în sarcina judecătorului obligația de a nu interpreta efectele deciziilor CCR și de a le aplica ca atare. I.3.3. Sentința nu conține nicio motivare privind argumentul de nelegalitate constând în lipsa semnăturii Președintelui Concurenței (motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.) Prin cererea introductivă și actele subsecvente depuse în cauză, A. a arătat, pe de o parte, faptul că i-a fost comunicat un document nesemnat de Președintele Consiliului Concurenței (având în vedere că semnătura electronică aparținând acestuia și primită pe suport hârtie nu prezintă garanțiile de autenticitate), iar pe de altă parte faptul că Decizia, comunicată pe suport hârtie, nu conține semnătura olografă a Președintelui Consiliului Concurenței. În primul rând, a solicitat instanței de control judiciar să constate că sentința nu cuprinde nicio motivare cu privire la acest argument de nelegalitate, nefiind astfel respectate rigorile motivării hotărârii judecătorești reglementate de art. 425 C. proc. civ., astfel încât prima instanță nu a analizat toate argumentele de nelegalitate invocate de A.. .În al doilea rând, a menționat faptul că, în absența motivării respingerii argumentului, Societății îi este imposibil să formuleze critici de nelegalitate a sentinței. Cu toate acestea, dacă prima instanță a apreciat ca neîntemeiat argumentul, sentința s-a dat cu încălcarea dipozițiilor legale referitoare la obligativitatea semnării Deciziei de către Președintele Consiliului Concurenței (art. 19 alin. (7) din Legea concurenței). În al treilea rând, sentința a fost dată și cu încălcarea art. 25 alin. (2) din Regulamentul 910/2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă, având în vedere că înscrisul electronic căruia îi este asociată o semnătură electronică prezentat doar în formă fizică nu prezintă și nu permite verificarea îndplinirii garanțiilor de autenticitate. Sentința a fost dată astfel și cu încălcarea dispozițiilor Decizia RIL nr. 6/2015 (și implicit a art. 516 alin. (4) C. proc. civ.), precum și a dispozițiilor O.G. nr. 38/2020, care impun obligativitatea comunicării în format electronic a înscrisurilor semnate electronic, iar comunicarea pe suport hârtie atrage nulitatea acesteia. În situația în care înscrisul și semnătura electronică sunt imprimate, acestea sunt în mod vădit lipsite de garanțiile de autenticitate ce justifică obligația de a semna actul și nu pot constitui un substitut pentru semnarea olografă al actului pe suport hârtie. Un act juridic semnat cu semnătura electronică, dar comunicat pe suport hârtie, fără semnătura originală a celui de la care emană, nu poate avea decât valoarea unei copii a înscrisului electronic original. Un asemenea act nu produce efecte juridice, este nul pentru lipsa semnăturii, dacă nu este comunicat în formele prevăzute de lege, motiv pentru care este lipsit de forța executorie conferită actelor administrative unilaterale adoptate în regim de putere publică. În acest sens, invocă Decizia RIL nr. 6/2015. I.3.

Sentința nu este motivată din perspectiva argumentelor A. privind neîndeplinirea standardului de probă. Prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (5) din Legea concurenței și a principiului nevinovăției și in dubio pro reo (motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.). Consiliul Concurenței a stabilit că standardul de probă pe care ar fi trebuit să îl îndeplinească este primirea de către A. a raportărilor aferente trimestrului 4 al anului 2013 și trimestrului 1 al anului 2014, despre care se presupune că ar fi cuprins estimări ale volumelor nou finanțate pentru anul 2014. De asemenea, contrar considerentelor instanței de fond, Consiliul Concurentei nu a probat primirea rapoartelor centralizate de către A., după cum reiese chiar din mențiunile pct. 342 și urm. din Decizie. În acest sens, prin sentința s-a reținut cu referire la A. că la pct. 338 și urm. din Decizie s-a specificat că din materialul probator pentru acesta întreprindere fac parte atât documentele care au fost identificate în urma inspecției inopinate desfășurate la sediul său, cât și documentele preluate din inspecția inopinată de la sediul C.. De asemenea, în mod eronat a reținut instanța de fond că A. a primit raportările întocmite de către C. pentru trim IV 2013 șitrim. 1 2014, făcând referire la împuternicirile din partea întreprinderii A. (cu semnătura directorului general/reprezentantului legal și ștampila) acordate persoanei desemnate pentru a ridica raportările întocmite de către C. în anul 2014, incluzând raportarea centralizată a informațiilor individualizate privind estimările viitoare cu privire la valoare nou finanțată aferentă anului 2014. În fapt, după cum reiese chiar din mențiunile și tabelul de la pct. 343 din Decizie, împuternicirile la care face referire instanța de fond au fost acordate pentru raportările ridicate de persoana desemnată începând cu luna iulie 2014, în contextul în care fapta pentru care a fost sancționată A. vizează raportări aferente trimestrului 4 al anului 2013 și trimestrului 1 al anului 2014, presupus a fi fost ridicate de A. la 11 aprilie 2014, respectiv la 29 aprilie 2014, cu mult timp înainte de luna iulie 2014. În concluzie, între elementele probatorii referitoare la eventuala faptă anticoncurențială imputată A. nu este inclusă o împuternicire semnată pentru ridicarea raportărilor anterioare lunii mai 2014.13 Acest aspect a fost evocat de A. prin cererea introductivă, astfel cum a fost aceasta completată, dar sentința nu motivează respingerea acestui argument. În ceea ce privește procesele-verbale de predare primire invocate de Consiliul Concurenței, la care face referire și instanța de fond prin sentința (respectiv tabelele centralizatoare ale semnăturilor de primire), acestea nu sunt de natură a proba primirea raportărilor ce fac obiectul prezentei cauze, în contextul în care la sediul A. nu au fost identificate asemenea rapoarte cu ocazia inspecțiilor inopinate. Mai mult, semnarea procesului-verbal poate demonstra cel mult că împuternicitul a preluat anumite documente de la C., dar nu și ce anume documente a preluat sau conținutul exact al acestora. În același sens a fost și raționamentul Curții de Apel București, în motivarea soluțiilor de admitere a acțiunilor în anulare a Deciziei, formulate de alte întreprinderi participante la pretinsul schimb de informații. Recurenta a solicitat instanței de control judiciar să observe că raționamentul anterior este aplicabil și în prezenta cauză și să rețină că în cauză nu este îndeplinit standardul de probă pentru demonstrarea existenței unei fapte anticoncurențiale, contrar celor reținute prin sentința. Cu alte cuvinte, sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (5) din Legea concurenței15 care prevăd că sarcina probei aparține Consiliului Concurentei. Așadar, Decizia se bazează pe probe circumstanțiale, iar evaluarea globală a acestor probe circumstanțiale nu demonstrează cu certitudine că rapoartele centralizate au fost comunicate către A., așa cum impune standardul de probă în materie, sentința fiind dată și cu încălcarea jurisprudenței CJUE. Consiliul Concurentei nu a identificat documentele ridicate odată cu semnarea proceselor-verbale mai sus menționate și ca atare, nici nu a probat conținutul acestora. În atare context, este nelegală concluzia instanței de fond în sensul că "aceste documente sunt suficiente pentru a dovedi participarea reclamantei la schimbul de informații incriminat, fiind îndeplinit standardul cerut în materie pentru probarea săvârșirii faptei anticoncurențiale de către A.". Dosarul cauzei nu include dovada primirii informațiilor cuprinse în foaia Instituțional Info, element invocat pentru atragerea răspunderii A. de către Consiliul Concurenței, iar sentința reține în mod eronat că procesele-verbale care confirmă ridicarea unor raportări ar fi apte să dovedească primirea unui document care să conțină si foaia Instituțional Info. Din punct de vedere procedural, lipsa unei probe la dosarul unei cauze nu poate fi complinită de către partea care pretinde că proba în discuție ar fi fost în realitate depusă, prin exhibarea de către aceasta a unui simplu plic, cât timp conținutul acestuia nu era declarat. Un raționament echivalent este aplicabil în prezenta cauză, motiv pentru care nu este îndeplinit standardul de probă pentru a reține primirea raportărilor. Faptul că la sediul C., entitatea care centraliza aceste informații în scop de studii de piață, au fost identificate mai multe documente diferite în privința celor cuprinse în foaia Instituțional Info atestă deținerea de către C. a unor materiale editabile, coroborat cu faptul că transmiterea și primirea raportărilor centralizate cu privire la fapte trecute, raportări care nu au fost incriminate prin Decizie, s-a făcut la aceeași dată și prin aceeași ridicare de către persoanele împuternicite, nu este în măsură să dovedească dincolo de orice dubiu că A. a primit foaia de calcul Instituțional Info. Această concluzie este împărtășită și de Consiliul Concurenței, care prin Ordinul de închidere a investigației nr. 1157/09.12.2020 a reținut că societățile care nu au primit raportările aferente T3 2013 și T1 2014 nu au participat la schimb. Sentința nu tratează motivele invocate de A., ci reia fără să cenzureze argumentele Consiliului Concurenței, reținând că dovada primirii raportărilor ar fi fost identificată în cadrul inspecției inopinate de la C. (societatea care primea raportările de la societățile din cadrul D.), nesocotind că nu au fost propuse probe care să ateste că informațiile identificate la sediul acestei societăți ar fi fost primite și de A.. I.3.

Greșita aplicare a legii referitor la valoarea probatorie a recunoașterii E.. Sentința a fost dată cu încălcarea prezumției de nevinovăție a A. și a dreptului la apărare, inclusiv dreptul la o cale efectivă de atac(motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Recunoașterea E. nu este o probă adecvată împotriva A., astfel cum reiese și din jurisprudența abundentă a CJUE sau CEDO, motiv pentru care a apreciat ca fiind nelegală sentința recurată. Consiliul Concurenței susține că recunoașterea E. are valoarea unei probe indirecte față de ceilalți participanți la încălcare (inclusiv față de A.), iar instanța de fond a reținut că "recunoașterea realizării schimbului de informații privind cantități viitoare între societățile concurente [...] prin mijlocirea D. și a C., are valoarea unei probe indirecte față de ceilalți participanți la încălcare. Prin urmare nu poate fi ignorată valoarea probatorie a unei recunoașteri, care are caracter de mărturie deplină prin autocalificarea expresă a faptei săvârșite, și, în același timp, în măsura în care se coroborează cu alte mijloace directe de probă confirmă acuratețea/autenticitatea faptei anticoncurențiale descrise în raportul de investigație, atestă existența faptei anticoncurențiale și a modului de punere în aplicare a acesteia". O astfel de abordare încalcă grav dreptul apărare al A., întrucât declarația de recunoaștere a E. nu poate periclita prezumția de nevinovăție a A.. Declarația de recunoaștere a E. poate produce efecte doar față de aceasta, fără a putea fi extinsă la celelalte părți din investigația Consiliului Concurenței. De altfel, interesul E. de a recunoaște fapta anticoncurențială a fost în mod vădit obținerea unei reduceri substanțiale (de 20%) a amenzii și evitarea cheltuielilor suplimentare ce ar fi rezultat din contestarea decizie de sancționare. Lăsând la o parte oportunitatea recunoașterii de către E., declarația de recunoaștere relevă exclusiv participarea E. la încălcarea reținută de Consiliul Concurenței, iar nicidecum participarea A. la o posibilă încălcare a Legii Concurenței. În acest sens, A. consideră că sentința încalcă principiul prezumției de nevinovăție prevăzut de art. 6 CEDO. De asemenea, având în vedere caracterul penal al sancțiunilor în materie de concurență, recunoscut atât de CEDO și de CJUE, cât și de instanța de fond, garanțiile procesual-penale trebui aplicate și în materia investigațiilor din domeniul concurenței. Mai departe, potrivit art. 478 C. proc. pen.., acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat cu orice inculpat nu aduce în niciun fel atingere prezumției de nevinovăție a celorlalți inculpați, pentru care nu s-a încheiat un astfel de acord. În plus, sentința încalcă prevederile art. 57 alin. (3) din Legea concurenței, care prevăd expres că o solicitare de recunoaștere nu va putea fi folosită ca element probatoriu dacă Consiliul Concurenței nu accepta termenii solicitării de recunoaștere, stabilind astfel limitele efectelor unei recunoașteri. Aceasta întrucât dacă o solicitare de recunoaștere nu poate produce niciun efect probatoriu față de întreprinderea care a înaintat-o (în cazul în care Consiliul Concurenței nu acceptă termenii recunoașterii), o recunoaștere acceptată nu ar putea avea valoare probatorie față de o societate, alta decât cea care a solicitat recunoașterea. De altfel, nici măcar E., în cadrul procedurii de recunoaștere a faptei, nu a recunoscut schimbul de informații strategice, mai exact schimbul cu privire la "estimarea volumului nou finanțat". Din contră, E. nu a declarat că ar fi primit estimări pentru noul volum finanțat în 2014 în raportarea trimestrială la nivelul anului 2013, prin urmare așa-zisa recunoaștere nu poartă asupra unui element probatoriu reținut prin sentința. Mai mult, în cuprinsul declarației sale de recunoaștere, E. își exprimă îndoiala cu privire la caracterul anticoncurențial al faptei reținute (aspect care relevă în mod clar că recunoașterea în cazul E. are un fundament strict financiar). Sentința nu a arătat motivele pentru care au fost respinse aceste argumente invocate de A.. A menționat în acest sens jurisprudența comunitară care nu recunoaște caracterul adecvat al recunoașterilor dacă acestea nu sunt susținute și de alte probe (cauza T-38/02, Danone c. Comisiei, § 286). În concluzie, recunoașterea E. nu este o probă adecvată împotriva A., astfel cum reiese și din jurisprudența abundentă a CJUE care stabilește că "pentru a stabili existența unei încălcări a articolului 101 alin. (1) TFUE, Comisia trebuie să se întemeieze pe probe serioase, precise și concordante". Este drept că nu este necesar ca fiecare dintre probele prezentate de autoritatea de concurență să corespundă acestor criterii în raport cu fiecare element al încălcării, dar celelalte probe propuse de Decizie și reținute în sentința nu sunt precise și mai ales concordante. I.3.

Greșita aplicare a § 73 și 74 din Orientările Comisiei. Inexistența încălcării prin obiect. Nemotivarea sentinței cu privire la critica A. că Decizia cuprinde aspecte privind schimburi de informații trecute (motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.) I.3.6. a) Greșita aplicare a §73 - 74 din Orientările Comisiei Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a §73 - 74 din Orientările Comisiei prin echivalarea informațiilor schimbate - mai exact, estimările agregate de volume noi finanțate - cu "cantitățile viitoare" fiind întrunite motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (8) C. proc. civ.. Concluzia instanței este contrară Opiniei de specialitate, iar sentința nu cuprinde motivarea neluării în seamă a concluziilor specialiștilor desemnați, fiind întrunite motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Autoritatea de concurență a sancționat schimbul de informații pentru includerea în foaia "Instituțional Info" a "volumului nou finanțat" pentru 2014. Consiliul Concurenței a considerat, în lipsa unei definiții existente în documentul Excel, că noțiunea "volum nou finanțat" este identică cu noțiunea de "valoare nou finanțată", care la rândul său ar reprezenta cantitate pe piața de leasing financiar. În ciuda explicațiilor A. privind eronată echivalare a valorii nou finanțate cu noțiunea de volum nou finanțat, sentința ignoră atât argumentele A. cât si concluziile din Opinie fără a arăta care sunt motivele pentru care a apreciat că Opinia ar fi incorecta. Atâta timp cât proba cu Opinia de specialitate a fost apreciată ca utilă soluționării cauzei, ignorarea concluziilor Opiniei de specialitate de către prima instanță s-a făcut și cu încălcarea normelor de drept procedural privind aprecierea probelor și rigorile motivării hotărârii judecătorești. Contrar sentinței, echivalarea realizată în Decizie între volumul nou finanțat si "cantitățile" avute în vedere de Orientările Comisiei la stabilirea schimburile de informații care restricționează concurența prin obiect este artificială, aspect care rezultă din lectură §73 din Orientările Comisiei, aspect confirmat și de Opinia de specialitate. Paragraful §73 din Orientările Comisiei nu se limitează la a afirma că schimbul de informații privind prețurile sau cantitățile viitoare poate duce la coluziune, ci arată în concret cum se poate obține/produce acest rezultat (coluziunea). Astfel, schimbul de informații privind cantitățile viitoare reprezintă o încălcare prin obiect doar în condițiile în care este de natură a afecta nivelul prețurilor practicate de întreprinderile participante la respectivul schimb de informații. Așadar, nu orice schimb de informații privind cantități viitoare are capacitatea de a restrânge concurența prin obiect, ce este absolut necesar ca acele informații privind cantitățile să poată, în fapt, afecta nivelul preturilor (în cazul de față, nivelul dobânzilor). Or, în speță, schimbul de informații analizat în Decizie nu avea capacitatea de a influența dobânzile practicate de societățile de leasing financiar, așa cum rezultă din Capitolul 2 al studiului realizat de Copenhagen Economics ("Studiul Copenhagen 2020"). Astfel, în Studiul Copenhagen 2020 se arată că în leasingul financiar nu există restricții de capacitate, produsele plasate pe piață nefiind bunuri materiale, ci produse financiare, intangibile, iar societățile de leasing financiar pot accesa linii de refinanțare, crește sau reduce oferta pe piața relevantă fără a angaja costuri, ceea ce face ca volumele finanțate (cantități în opinia instanței de fond și a autorității de concurență) să nu aibă relevanță. Suma totală (agregată) a activelor finanțate (sau a valorilor nou finanțate, după caz) nu are și nu poate avea relevanță în stabilirea nivelului dobânzii (echivalent al prețului), astfel încât nu reprezintă date care reduc incertitudinea strategică de pe piață în sensul Orientărilor Comisiei. În cauză, atât sentința, cât și Decizia se limitează la a susține, fără a proba, că estimările conduc la coluziune, însă fără a examina în ce măsură acestea, prin natura lor, ar avea capacitatea de a conduce la coluziune, în acord cu §73 din Orientările Comisiei. Mai mult, Decizia se limitează la a reține că schimbul "a avut potențialul de a conduce la reducerea incertitudinii strategice de pe piață", ignorând cerința sine qua non ca schimbul să fi avut capacitatea să afecteze prețurile pentru a fi în prezența unei încălcări prin obiect. în acest sens, a se vedea §64 al Orientărilor Comisiei în care se precizează "[că] urmare a creșterii artificiale a transparenței pe piață, schimbul de informații strategice poate facilita coordonarea (adică alinierea) comportamentului concurențial al societăților și poate genera efecte restrictive asupra concurenței". Ca atare, vătămarea concurenței este în mod explicit văzută în potențiala coluziune iar nu în scăderea incertitudinii in sine, cu atât mai mult cu cât este vorba de o potențială reducere a incertitudinii. b) Volumele nou finanțate nu au relevanță strategică în procesul de stabilire a prețurilor de către A. În Opinia de specialitate specialiștii numiți de instanță au reținut, confirmând argumentele A., că: "Dacă, însă, societățile de leasing ar fi precizat ce cantități viitoare anticipează a tranzacționa la un anumit nivel al dobânzii, un asemenea schimb de informații ar fi avut vocația (cel puțin la nivel ipotetic) de a influența condițiile și comportamentul concurențial al societăților de leasing pentru perioada avută în cauză." A precizat că stabilirea nivelului dobânzilor (ratelor procentuale de dobândă) are la bază criterii interne ale A. (buget de atins și valoarea medie aferentă a dobânzii) și limitări (dobânda minimă) cu privire la formarea dobânzilor A.. Contrar considerentelor instanței de fond, acest aspect prezintă relevanță în soluționarea cauzei, având în vedere faptul că nivelului dobânzilor reprezintă, pe piața de leasing financiar, echivalentul prețului în sensul Orientărilor Comisiei, iar concurența se manifestă pe piață prin preț (nivelul dobânzii) iar nu prin cantităi. Mai departe, pentru a reține în mod valid că schimbul de informații reprezintă o restricție prin obiect a concurenței este necesar ca informațiile schimbate să fie individualizate și detaliate iar nu agregate, astfel încât să poată avea capacitatea de a influența strategia viitoare a părților, ceea ce nu este cazul în speță după cum au reținut și specialiștii desemnați de instanță. De altfel, prima teză a §74 al Orientărilor Comisiei prevede ca "schimburile de informații între concurenți privind informații individualizate referitoare la cantități sau prețuri pe care intenționează să le aplice în viitor ar trebui considerate ca fiind o restrângere a concurenței prin obiect". Or, în cauză, volumul nou finanțat raportat de părțile investigate reprezintă valoarea de achiziție a tuturor categoriilor de bunuri (echipamente medicale sau de agricultură, mașini, autovehicule, etc.) ce fac obiectul leasingului financiar si include următoarele elemente: (i) valoarea finanțată de către societățile de leasing; (ii) valoarea avansului plătit de client (care variază în funcție de bonitatea acestuia și de alte elemente evaluate de la caz la caz). Ca atare, în speță, nu se poate face vorbire despre informații individualizate, după cum, în mod eronat, reține instanța de fond. Mai mult, instanța de fond ignora faptul ca valorile nou finanțate reprezentau simple estimări, care depindeau direct de condițiile pieței si dinamica cererii de finanțare, iar nu intenții ferme cu privire la valorile nou finanțate pe care A. ar fi urmat să le plaseze pe piață. Ca atare, așa cum a arătat pe larg în cuprinsul cererii completatoare, chiar și dacă s-ar presupune că valorile nou finanțate ar reprezenta cantități (așa cum opinează eronat atât instanța de fond, cât și Consiliul Concurenței) schimbul de informații analizat în speță nu îndeplinește condiția esențială pentru a putea fi calificat drept încălcare prin obiect, anume îi lipsește capacitatea de a afecta prețurile. Aceeași concluzie reiese și din Opinia de specialitate depusă în prezenta cauză: "Aceste date sunt, pe de o parte agregate la un nivel prea ridicat iar, pe de altă parte, nu conțin nicio informație cu privire la prețul estimat (adică dobânda) de către societățile de leasing, fapt care le fac practic imposibil de comparat de la societate la societate." Deopotrivă, specialiștii desemnați în cauză au concluzionat că: "Dacă, însă, societățile de leasing ar fi precizat ce cantități viitoare anticipează a tranzacționa la un anumit nivel al dobânzii, un asemenea schimb de informație ar fi avut vocația (cel puțin la nivel ipotetic) de a influența condițiile și comportamentul concurențial al societăților de leasing pentru perioada avută în cauză. [...] Ceea ce nu se discută în argumentația Consiliului este cum ar putea influența aceste estimări comportamentul concurențial viitor dacă participanții nu au clarificat cel mai important aspect al procesului concurențial, respectiv prețul (respectiv nivelul dobânzilor la care anticipau că vor tranzactiona respectivele cantități)". Pe lângă aceasta, Opinia de specialitate reține că estimările privind valorile nou finanțate nu sunt "cantități ce sunt parte dintr-o ofertă fixă, capabilă să constrângă piața", iar "cantitatea oferită poate fi apreciată doar în legătură cu alți factori determinanți, în primul rând vorbind de preț" ceea ce în mod vădit nu este cazul în cauză, întrucât schimbul investigat și sancționat de către autoritatea de concurență nu a privit dobânzile, prețurile sau alte elemente de preț. Opinia de specialitate mai reține că pentru a putea fi relevanta, "cantitățile ar fi trebuit să fie estimate pentru același nivel al prețului, care ar fi trebui să fie comunicat/agreat de către toți cei care au făcut exercițiul prognozarii unei cantități viitoare". Din nou, schimbul investigat și sancționat de către autoritatea de concurență nu a privit dobânzile, prețurile sau alte elemente de preț. În concluzie, cu referire la cele reținute de instanța de fond în sensul că schimbul de valori nou finanțate ar reprezenta o încălcare prin obiect iar efectele restrictive de concurență sunt prezumate și nu mai trebuie demonstrate, a precizat că: echivalarea noțiunii de "valori nou finanțate" cu noțiunea de "cantități" este artificiala si neîntemeiata; necesitatea de a demonstra că informațiile schimbate de întreprinderi aveau capacitatea de a afecta concurența nu se confunda cu necesitatea de a demonstra ca schimbul a afectat în concret concurenta; împrejurarea că nu este necesară probarea efectelor anticoncurențiale nu este de natură a dispensa Consiliul Concurenței de obligația de a proba că informațiile schimbate sunt de așa natură încât schimbul să reprezinte o încălcare prin obiect. I.3.6. c) Contrar considerentelor instanței de fond, Decizia contestată omite analiza obiectivelor, respectiv a contextului juridic și economic al schimbului de informații Pentru a stabili dacă un schimb de informații reprezintă o încălcare prin obiect trebuie evaluate caracteristicile informațiilor schimbate în funcție de relevanta acestora în anticiparea deciziilor strategice viitoare ale concurenților, precum și obiectivul și scopul schimbului, aspecte reținute inclusiv în jurisprudența CJUE. În cauză, informațiile schimbate, fie că fac referire la active finanțate sau valori finanțate, nu sunt informații strategice. Pe lângă aceasta, estimările schimbate nu au relevanță în stabilirea politicii comerciale a A. sau în procesele acesteia de formare a prețurilor (a ratelor de dobândă). Nu în ultimul rând, trăsăturile pieței leasingului financiar exclud afectarea concurenței prin creșterea transparenței pe piață ca urmare a schimbului de estimări viitoare, in special în ipoteza în care estimările privesc valori agregate. Trecând peste aspectul deja evocat de A. în sensul în care Decizia vizează schimbul de informații viitoare, nu informații trecute/curente, indiferent de volumul acestora, instanța de fond nu a motivat respingerea argumentelor A. din perspectiva omisiunii Consiliului Concurenței cu privire la analiza obiectivelor, a contextului juridic și economic al schimbului de informații sancționat, concluzionând nelegal că schimbul de informații analizat în cauză ar împiedica, restrânge sau denatura concurența. În fapt, analiza obiectivelor, a contextului juridic și economic al schimbului nu este de natură a susține concluzia că schimbul de informații între concurenți ar avea un obiect anticoncurențial prin aceea că poate facilita coordonarea (adică alinierea) comportamentului concurențial al societăților și poate genera efecte restrictive asupra concurenței, în sensul §65 al Orientările Comisiei. Pentru a stabili dacă un schimb de informații reprezintă o încălcare prin obiect trebuie evaluate caracteristicile informațiilor schimbate în funcție de relevanța acestora în anticiparea deciziilor strategice viitoare ale concurenților, precum și obiectivul, scopul schimbului. O asemenea analiză este cerută în jurisprudența constantă, acesta fiind de altfel motivul pentru care §73 a Orientărilor Comisiei vorbește de "evaluarea măsurii în care un schimb de informații constituie o restrângere a concurenței prin obiect" și menționează că autorita