Decizia nr. 4714/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30.04.2025 pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în temeiul art. 15 alin. (1), raportat la art. 14 alin. (1) și (2), art. 7 alin. (1) indice 1, art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a), b), c), n), o), r), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 52 alin. (1) și (2) din Legea nr. 370/2004, art. 10 din Legea nr. 47/1992, Anexa H.C. nr. 1061/2024 pct. 7, Constituția României- art. 1 alin. (5), art. 52, art. 16, art. 36, art. 37, art. 81 alin. (1), Carta Drepturilor Fundamentale -art.

41 alin. (1), Convenția Europeană pentru drepturile Omului - art. 6, Declarația Universală pentru Drepturile Omului - art. 7, art. 8 și art. 10, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, cu judecarea în regim de urgență, pentru că ar privi procesul electoral pentru alegerea Președintelui României: - Suspendarea executării actului normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, până la soluționarea definitivă a capătului 2 de cerere, - Anularea Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, pentru că este dată cu încălcarea gravă a Constituției și a legilor prin săvârșirea de fapte penale de către un grup infracțional format din 9 judecători CCR, fostul președinte al României B., prim ministrul C. împreună cu membrii CSAT care au participat la ședința din 28 noiembrie 2024. - Punerea în mișcare a urmăririi penale asupra celor 9 judecători CCR, a membrilor CSAT care au fost prezenți în ședința din 28 decembrie 2024 și a președintelui interimar D.. - Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, învederând reclamanta că a făcut demersuri pentru a obține mandat de reprezentare, în cazul în care nu se poate prezenta în instanță din diverse motive.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 110 din 12 mai 2025, Curtea de Apel Constanța - secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, ca inadmisibilă. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii judecătorești menționate în punctul I.2 supra, reclamanta A. a declarat recurs și a formulat și cerere de completare a memoriului de recurs, prin care, invocând incidența prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc.

civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate, retrimiterea cauzei către prima instanță și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE") cu întrebarea preliminară indicată, iar, după primirea răspunsului de la CJUE, judecarea fondului cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, suspendarea și anularea Hotărârii CCR nr. 32/2024 din 6 decembrie 2024, recurenta apreciind că aceasta ar fi fost dată cu încălcarea gravă a Constituției și a legilor prin săvârșirea de fapte penale de către un grup infracțional format din 9 judecători CCR, fostul președinte al României B., prim ministrul C. împreună cu membrii CSAT care au participat la ședința din 28 noiembrie 2024, precum și admiterea cererii de punere în mișcare a urmăririi penale asupra celor 9 judecători CCR, a membrilor CSAT care au fost prezenți în ședința din 28 decembrie 2024 și a președintelui interimar D.. 3.1.

Printr-un prim set de argumente expuse în memoriul de recurs inițial, recurenta - reclamantă a evocat incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., susținând teza unei eronate identificări, de către prima instanță, a naturii Hotărârii CCR atacate ca fiind cea de act jurisdicțional. În optica recurentei, o atare hotărâre ar avea natura unui act administrativ normativ, care nu soluționează un conflict constituțional, apreciind partea că prin intermediul său s-ar fi dispus în sensul unei interdicții generale de aplicare a dreptului UE. Totodată, recurenta a arătat că hotărârea în discuție are efecte directe asupra accesului la justiție, a supremației dreptului UE și a independenței instanțelor.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a criticat soluția primei instanțe de a nu soluționa cererea de sesizare a CJUE anterior soluționării excepției necompetenței generale a instanțelor, apreciind că, în acest mod, a fost încălcat art. 267 din TFUE, în sensul că nu s-a dorit o verificare a compatibilității Hotărârii CCR nr. 32/2024 cu prevederile art. 19 TUE și art. 267 TFUE, art. 47 și art. 51 din Carta Drepturilor Fundamentale ale UE și jurisprudența CJUE din cauzele Simenthal, Cilfit, Melloni, C-64/2016, C-430/21, C-260/21. În continuare, recurenta - reclamantă a susținut că prin hotărârea instanței de fond au fost încălcate prevederile art. 47 din Carta DFUE, soluția dată de o atare instanță echivalând, în optica recurentei, cu lipsirea sa de un recurs efectiv, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil și de acces la justiție în raport cu dreptul UE.

Făcând, în esență, trimitere la mandatele președintelui B., la cel al președintelui interimar, la procedurile de numire a primului - ministru și de funcționare a guvernului, recurenta a învederat că a întreprins demersuri în sensul art. 258 din TFUE. 3.2. Prin memoriul suplimentar de recurs, depus la data de 24.05.2025, în temeiul art. 14, art. 20 și art. 21 din Legea nr. 554/2004, art. 466 și art. 488 alin. (1) lit. d), e), f) din C. proc. civ., art. 204 alin. (1) și (2) și art. 14 din același Cod, art. 5, art. 8 și art. 288 din C. proc. pen., art. 10 și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 52 din Legea nr. 370/2004, art. 19 din H.G.

nr. 585/2002, art. 1 alin. (3) și (5), art. 2, art. 16, art. 36, art. 37, art. 52, art. 126, art. 131, art. 20, art. 21, art. 147 alin. (4), art. 148 din Constituția României, art. 2, art. 4 alin. (3) și art. 19 alin. (1) TUE, art. 258 și art. 267 din TFUE, art. 39, art. 40, art. 41, art. 47, art. 51, art. 52 din Carta DFUE, deciziile CCR, deciziile ICCJ și jurisprudența CJUE, recurenta - reclamantă a evocat teza încălcării dreptului la un recurs efectiv prin demersul primei instanțe de a indica doar în Ecris termenul căii de atac de 5 zile de la pronunțare, cu încălcarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a o notifica. Recurenta a subliniat că prima instanță nu a redactat și nu a comunicat sentința în termenul de 5 zile, context în care a fost obligată să formuleze recurs "în orb", apreciind că un atare demers încalcă prevederile indicate în precedent, precum și prevederile art. 425 și art. 426 din C. proc.

civ. Recurenta - reclamantă a susținut și teza nerespectării, de către instanță, a obligației de a trimite pârâtei copia cererii de chemare în judecată și de a solicita acesteia să formuleze întâmpinare, sens în care a evocat o încălcare a prevederilor art. 201 din C. proc. civ. și a principiului contradictorialități, apreciind că a fost privată de dreptul de a observa poziția părții pârâte față de argumentele sale și de a formula răspuns la întâmpinare. A mai susținut recurenta că ar fi fost intimidată de către instanța de judecată, care a atras atenția reclamantei să aibă o atitudine cuviincioasă, raportat la susținerile sale ce au vizat reprezentantul Ministerului Public. Din această perspectivă, recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6), art. 80 și art. 81 din C. proc.

civ., art. 131 alin. (1), art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 din Constituție, C. proc. pen., art. 41 și 47 din CDFUE, art. 19 alin. (1) din TFUE și practica Înaltei Curți, practica CJUE. Totodată, recurenta a evocat un refuz de intervenție manifestat de reprezentantul Ministerului Public, sens în care a solicitat sesizarea disciplinară și legală a procurorului. În continuare, recurenta a argumentat, în esență, în sensul ridicării, de către prima instanță, a unei excepții nelegale de necompetență generală, apreciind că un atare demers ar avea natura unui abuz de drept. Totodată, recurenta a apreciat că ar exista similitudini cu soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2025 și a clamat săvârșirea unor demersuri de încercare de inducere în eroare a instanței.

Cu referire la prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, recurenta - reclamantă a evocat, în esență, că nelegalitatea sentinței ar fi generată de o neîndeplinire, de către instanță sau de către procuror, a obligației de a invoca, din oficiu, excepția de neconstituționalitate a sus indicatelor prevederi, respectiv de a elimina, din ordinea juridică, o atare prevedere, apreciind că astfel a fost ascuns deliberat conflictul de neconstituționalitate generat de alin. (3) al art. 11 din Legea nr. 47/1992, care ar fi contrar art. 147 alin. (4) din Constituție. Printr-un alt set de argumente, reclamanta a evocat teza unei rele credințe a instanței de fond și a Ministerului Public de a analiza Hotărârea nr. 32/2024 a Curții Constituționale și de a constata fapte penale apreciate de partea recurentă a fi săvârșite de judecătorii Curții Constituționale.

Evocând încălcarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, a art. 1 alin. (5), art. 16, art. 20, art. 36, art. 37 art. 52, art. 147 alin. (4) și art. 148 alin. (2) din Constituție, recurenta a prezentat argumentele sale referitoare la nelegalitatea sus indicatei hotărâri a Curții Constituționale. 4. Apărările formulate în cauză Legal citată, intimata-pârâtă Curtea Constituțională a României nu a depus întâmpinare față de recursul formulat de recurenta - reclamantă, astfel cum a fost acesta completat. II.

Respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, este justificată de următoarele considerente: Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că analiza pendinte vizează o examinare a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) formulate de recurenta - reclamantă prim memoriul de recurs și care este subordonată limitelor cu care instanța de recurs a fost învestită, mai precis cu verificarea legalității sentinței civile nr. 110 din 12 mai 2025, prin care a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, ca inadmisibilă.

În aceste limite, Înalta Curte arată că potrivit prevederilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), CJUE este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune, însă dacă o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare conferă instanțelor statelor membre posibilitatea de a adresa întrebări CJUE cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei europene fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora fiind judecătorul național. Pe de altă parte, conform articolul 2 din TFUE, Uniunea Europeană (UE) dispune numai de competențele (puterile) care îi sunt atribuite prin tratate (principiul atribuirii). Conform acestui principiu, UE poate acționa numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite de către statele membre ale UE în tratate pentru atingerea obiectivelor stabilite în acestea.

Orice competență care nu este atribuită UE prin tratate aparține statelor membre. Tratatul de la Lisabona clarifică distribuția competențelor între UE și statele sale membre. Aceste competențe sunt împărțite în 3 categorii principale: competențe exclusive ale UE, competențe partajate și competențe de sprijin. Conform articolul 3 din TFUE, în planul competențelor exclusive, domenii în care numai UE poate să legifereze și să adopte acte obligatorii sunt următoarele: uniunea vamală, stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne, politica monetară pentru țările din zona euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului și politica comercială comună.

Competențe partajate (articolul 4 din TFUE), conform cărora UE și statele sale membre sunt în măsură să legifereze și să adopte acte obligatorii din punct de vedere juridic și în care statele membre își exercită competența în cazurile în care UE nu își exercită sau a decis să nu își exercite competența proprie, sunt în următoarele domenii: piața internă, politica socială (dar numai pentru aspectele definite în mod specific în tratat), coeziunea economică, socială și teritorială (politica regională), agricultura și pescuitul (cu excepția conservării resurselor biologice ale mării), mediul, protecția consumatorului, transporturile, rețelele transeuropene, energia, spațiul de libertate, securitate și justiție, obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică (limitate la aspectele definite în TFUE), cercetarea, dezvoltarea tehnologică și spațiul și cooperarea pentru dezvoltare și ajutorul umanitar.

Competențe de sprijin (articolul 6 din TFUE), în virtutea cărora UE nu poate să intervină decât pentru a sprijini, coordona sau a completa acțiunea statelor membre sunt legate de următoarele domenii: protecția și îmbunătățirea sănătății umane, industria, cultura, turismul, educația, formarea profesională, tineretul și sportul, protecția civilă, cooperarea administrativă.

Prin cererea de chemare în judecată recurenta - reclamantă a solicitat, în principal, anularea Hotărârii Curții Constituționale a României nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, ce a fost emisă în virtutea prevederilor art. 146 lit. f) din Constituția României, ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, în considerarea obligației autorității constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și a rolului Curții Constituționale, consacrat prin art. 142 din Constituția României, de garant al supremației Constituției, precum și suspendarea executării Hotărârii CCR indicate în precedent.

Prin soluția atacată, prima instanță a apreciat că examinarea legalității acestei Hotărâri a Curții Constituționale nu intră în competența generală a instanțelor judecătorești, astfel încât, în temeiul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., a respins cererea ca inadmisibilă. Prin cererea de recurs este pusă în discuție legalitatea unei atare soluții a instanței de fond, ce privește, în fapt, norme procedurale de competență a instanțelor române, examinate de instanța de fond în raport de prevederile art. 147 din Constituția României, care vizează deciziile Curții Constituționale a României și de prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Niciuna dintre aceste chestiuni nu intră, însă, în categoriile în care Uniunea Europeană deține competențe, astfel încât aspectele relevante cauzei nu se află în obiectul de reglementare al dreptului Uniunii Europene.

Totodată, se impune a fi menționat faptul că în pct. 16 al Ordonanței CJUE din 10 februarie 2015, dată în cauza C-305/14 s-a arătat că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 22, și Ordonanța Kárász, EU:C:2014:2243, punctul 16). În raport de aceste aspecte, Înalta Curte consideră că se impune respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenta - reclamantă prin memoriul de recurs, având în vedere faptul că aspectele relevante cauzei nu se află în obiectul de reglementare al dreptului Uniunii Europene.

III. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele următoare: a. Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește că potrivit art. 483 din C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Recursul nu are caracter devolutiv și nu conduce la o nouă judecată în fond, ci este o cale de atac care asigură doar un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate. În raport de aceste repere, Înalta Curte arată că aspectele de netemeinicie evocate de partea recurentă - reclamantă, precum și cele ce vizează mandatele președinților României, procedurile de numire a primului - ministru și de funcționare a Guvernului României, aspectele calificate de parte drept încălcări ale C. pen.

sau de Procedură Penală, precum și toate celelalte aspecte ce sunt străine de chestiunile dezlegate concret prin sentința recurată, nu pot face obiectul examinării instanței de recurs care, după cum s-a arătat și în precedent, în cauza pendinte, a fost învestită cu examinarea legalității sentinței civile nr. 110 din 12 mai 2025, prin care a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, de suspendare și anulare a Hotărârii Curții Constituționale a României nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024.

De asemenea, cum cererea de chemare în judecată a fost soluționată, de prima instanță, pe cale de excepție, iar nu pe fond, alegațiile părții recurente ce vizează fondul cauzei nu vor fi analizate în demersul de verificare a legalității sentinței recurate. Totodată, întrucât în cuprinsul unui număr multiplu de paragrafe recurenta evocă încălcarea prevederilor Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Înalta Curte apreciază necesar, ab initio, a evidenția aspectele statuate de CJUE în Ordonanța Curții din 10 februarie 2015, dată în cauza C-305/14. În pct. 13 din Ordonanța indicată supra s-a statuat că articolul 51 alin. (1) din cartă prevede că dispozițiile sale se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

Articolul 6 alin. (1) TUE, asemenea articolului 51 alin. (2) din cartă, precizează că dispozițiile acesteia din urmă nu extind în niciun fel competențele Uniunii Europene astfel cum sunt definite în tratate (a se vedea Hotărârea Åkerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 23, precum și Ordonanța Balázs și Papp, C-45/14, EU:C:2014:2021, punctul 20, și Ordonanța Kárász, C-199/14, EU:C:2014:2243, punctul 14). Or, după cum s-a arătat și în precedent, prin cererea de recurs este pusă în discuție legalitatea unei soluții a instanței de fond ce privește norme procedurale de competență a instanțelor române, examinate de instanța de fond în raport de prevederile art. 147 din Constituția României, care vizează deciziile Curții Constituționale a României și de prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, niciuna dintre aceste chestiuni neaflându-se în obiectul de reglementare al dreptului Uniunii Europene.

Astfel, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru a se susține teza încălcării dreptului Uniunii, motiv pentru care argumentele recurentei întemeiate pe prevederi ale dreptului Uniunii nu pot fi valorificate în sensul evocat de parte. b. Consecutiv acestor aspecte preliminare, examinând punctual argumentele de nelegalitate evocate de recurenta - reclamantă, Înalta Curte observă că motivul de casare reglementat de pct. 1 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ. a fost invocat pur formal de către sus indicata parte. Astfel, nici în memoriul inițial de recurs și nici în cel completator nu sunt invocate aspecte care să vizeze teza reglementată de acest text normativ, ce privește ipoteza în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Or, în lipsa unei motivări a căii de atac prin evocarea unor argumente prin care partea să arate concret modul în care soluția atacată ar fi fost dată în condiții subsumabile sus indicatului caz de casare, nu poate fi realizat, de către instanța de recurs, controlul de legalitate, simpla evocare a motivului de casare nefiind suficientă, în condițiile în care prevederile art. 468-487 și art. 489 din C. proc. civ. impun cerința motivării căii de atac. Pe cale de consecință, în lipsa unei motivări concrete, nu se impune examinarea sentinței civile nr. 110 din 12 mai 2025 din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., ce a fost formal invocat. c. În continuare, Înalta Curte observă că sub titulatura de prevederi ale art. 488 alin. (1) lit. d) din C. proc.

civ. arătată prin cererea completatoare a recursului, recurenta - pârâtă a invocat, în realitate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. Înalta Curte găsește nefondate alegațiile părții recurente subsumate acestui motiv de recurs, în contextul în care, din perspectiva acestuia, se poate cere și, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prin sintagma "depășirea puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de lege, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Instanța săvârșește un exces de putere atunci când, spre exemplu îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunță pe cale de dispoziții generale. În speță, instanța învestită cu acțiunea depusă de reclamantă s-a pronunțat asupra competenței generale a instanțelor de a judeca litigiul pendinte, atribuție ce incumbă instanței potrivit prevederilor art. 131 din C. proc.

civ.. Pe cale de consecință, nu se poate reține că instanța a săvârșit un act care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, astfel încât nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., acest motiv de recurs nefiind incident în cauză. d. Prin memoriile de recurs, recurenta - reclamantă a invocat, sub titulatura de lit. e) a alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ. și cazul de casare reglementat, în fapt, de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ..

Acest text normativ dispune în următorul sens: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". În cuprinsul celor două memorii de recurs recurenta a invocat mai multe aspecte ce privesc, în optica acesteia, modul în care prima instanță a aplicat normele de procedură, respectiv: - determinarea ordinii de soluționare a incidentelor, apreciind recurenta că cererea sa de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene trebuia soluționată în mod prioritar analizării excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești; - indicarea doar în Ecris a termenului căii de atac de 5 zile de la pronunțare, neredactarea sentinței și necomunicarea acesteia în termenul de 5 zile, context în care a fost obligată să formuleze recurs "în orb"; - pretinsa netrimitere către pârâtă a copiei cererii de chemare în judecată și neobligarea pârâtei la formularea întâmpinării; - demersul instanței de a atrage atenția reclamantei să aibă o atitudine cuviincioasă, raportat la susținerile sale ce vizau reprezentantul Ministerului Public și refuzul de intervenție a reprezentantului Ministerului Public; - existența unei obligații apreciate de recurentă ca incumbând instanței sau procurorului, de sesizare a Curții Constituționale;

În ceea ce privește chestiunea ordinii soluționării incidentelor, Înalta Curte consideră nefondate argumentele recurentei, câtă vreme prevederile art. 131 din C. proc. civ. impun judecătorului ca, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, să verifice și să stabilească, din oficiu, dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina. În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.

Verificând, însă, cererea formulată de reclamantă privind sesizarea CJUE formulată în fond, Înalta Curte observă că prin aceasta reclamanta a solicitat, în temeiul art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, sesizarea instanței europene cu o întrebare preliminară prin care aspectul a cărui dezlegare era urmărită era dacă Hotărârea 32, dată de Curtea Constituțională, în 6 decembrie 2024, este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene. Or, o atare cerere nu viza chestiuni care să privească lămuriri sau probe suplimentare necesare pentru verificarea competenței instanței, astfel încât, în mod corect, prima instanță a procedat prioritar la verificarea propriei competențe. De asemenea, o atare verificare reprezintă o obligație ce incumbă instanței, iar nu un abuz de drept, cum susține, eronat, recurenta.

Nefondate sunt și argumentele prin care recurenta invocă o încălcare a dreptului său la un recurs efectiv prin indicarea căii de atac a recursului ca fiind de 5 zile de la pronunțare și prin neredactarea sentinței în termenul de 5 zile de formulare a căii de atac. Înalta Curte reține, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Din analiza pieselor dosarului, instanța de control judiciar observă că niciunul dintre aspectele clamate de recurentă nu a generat acesteia vreo vătămare concretă. În cauza pendinte, ulterior depunerii memoriului inițial de recurs în termenul legal, de altfel, de 5 zile de la pronunțarea sentinței (nefiind incidente prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport de soluția pronunțată), recurenta a avut, în temeiul art. 487 alin. (1) teză finală din C. proc. civ., coroborat cu art. 470 alin. (5) din același Cod, posibilitatea de a motiva calea de atac într-un termen calculat de la data comunicării sentinței, posibilitate pe care a și exercitat-o prin depunerea în termen a cererii completatoare a recursului.

Se observă că, în cauză, nu a fost pusă în discuție nicio excepție de tardivitate a recursului sau a completării acestuia, iar, din conținutul celor două memorii de recurs nu rezultă ca recurenta să fi fost vătămată în dreptul său de a formula toate criticile pe care aceasta a înțeles să le formuleze împotriva sentinței recurate. Totodată, nu se poate reține nici o încălcare a prevederilor art. 426 din C. proc. civ., câtă vreme, din mențiunile sentinței, rezultă că aceasta a fost redactată la data de 19.05.2025, iar jurisprudența CCR evocată de recurentă nu prezintă, față de cele arătate mai sus, relevanță în cauză. Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 201 din C. proc. civ.

și a principiului contradictorialității prin pretinsul demers de a nu comunica întâmpinarea pârâtei, Înalta Curte subliniază, în primul rând, că prevederile sus citate sunt menite a proteja, în principal, partea pârâtă, în sensul de a asigura acesteia posibilitatea de a-și exprima poziția față de pretențiile reclamantei. O potențială necomunicare a întâmpinării ar genera, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5, coroborat cu art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., o vătămare pârâtei, iar nu reclamantei, astfel că o atare chestiune nu poate justifica invocarea de către reclamantă a unui demers de necomunicare drept motiv de casare. De altfel, din înscrisurile aflate la filele x ale dosarului de fond rezultă efectuarea, de către prima instanță, a procedurii de comunicare a cererii de chemare în judecată către pârâta Curtea Constituțională, precum și stabilirea în sarcina acesteia a obligației de a depune întâmpinare în 5 zile de la primirea comunicării.

În continuare, Înalta Curte apreciază că demersul instanței de fond de a realiza politia ședinței de judecată, potrivit prevederilor art. 217 din C. proc. civ., nu reprezintă o încălcare a art. 22 alin. (6), art. 80 și 81 din C. proc. civ. sau a art. 131 alin. (1), art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 din Constituție ori a practicii Înaltei Curți. Un atare demers are rolul de a asigura păstrarea ordinii și a bunei-cuviințe, precum și a solemnității ședinței de judecată. Or, se observă că recurenta nu neagă faptul că a avut o anumită abordare în fața instanței de fond, din contră, o învederează explicit, iar în acest context exercitarea de către instanță a prerogativelor legale indicate supra nu reprezintă o încălcare a normelor de procedură sau a obligației instanței de a stărui pentru aflarea adevărului, în contextul în care chestiunea pusă în discuție era cea a competenței generale a instanțelor de judecată.

Cât privește conduita reprezentantului Ministerului Public, din examinarea sentinței rezultă că acesta a participat la soluționarea cauzei și și-a exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunile puse în discuție de instanța de judecată. Referitor la o pretinsă obligație a instanței de a invoca din oficiu neconstituționalitatea art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și de a sesiza Curtea Constituțională, Înalta Curte observă că prevederile art. 29 alin. (2) din același act normativ reglementează o opțiune lăsată la aprecierea instanței de a invoca, din oficiu, dacă apreciază necesar, o atare excepție, iar nu o obligație, utilizarea verbului "poate" fiind relevantă în acest sens.

Or, neinvocarea, în cauza pendinte, de către instanță, a excepției arătate de reclamantă, raportat și la motivarea furnizată în sentința recurată, relevă doar exercitarea legală a acestui drept de apreciere stipulat de legiuitor în favoarea instanței, nefiind încălcate nici prevederile art. 5, art. 9, art. 22 sau art. 248-249 din C. proc. civ., nici prevederile art. 1 alin. (5), art. 21, art. 126 și art. 147 din Constituție și nici restul normelor invocate de recurentă ori vreo altă obligație legală ce ar incumba primei instanțe sau jurisprudența evocată prin memoriile de recurs. Față de limitele verificărilor care sunt permise instanței de control judiciar în recurs, conduita Ministerului Public din perspectivele arătate de recurentă nu poate face obiectul examinării.

Pe cale de consecință, în raport de toate aceste aspecte, nu se poate reține incidența în cauză a motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. e. Nici susținerile recurentei prin care aceasta invocă o nemotivare a sentinței recurate, teză ce se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu sunt fondate. Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că acest caz de casare nu presupune examinarea chestiunii motivării sentinței în termenul reglementat de art. 426 din C. proc. civ. (chestiune ce se subsumează cazului de casare reglementat de pct. 5 al aceluiași articol și care a fost deja analizată mai sus).

Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, față de obiectul cauzei, de limitele în care a fost învestită și de chestiunea analizată (a verificării competenței generale a instanțelor de judecată), prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat piesele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a respingerii, ca inadmisibilă, a cererii formulate de reclamanta A.. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Cu privire la acest aspect, se reține că judecătorul nu este obligat legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare. Totodată, relevante sunt argumentele esențiale evocate, iar nu cele secundare, ce au doar rolul de a le susține pe cele principale.

Din examinarea sentinței recurate rezultă că judecătorul fondului a analizat, în mod concret acele argumente esențiale evocate de părți care au prezentat relevanță din perspectiva soluției pronunțate și a aspectelor reținute în motivarea soluției. Cât privește similitudinile existente între unele dintre paragrafele sentinței și paragrafe din alte hotărâri ale instanțelor de judecată, Înalta Curte observă că acestea privesc, în esență, acea parte a motivării prin care judecătorul a evidențiat conținutul normativ al prevederilor legale și modul de interpretare a acestora, fiind elemente teoretice aplicabile în interpretarea legii oricăror cauze similare. Redarea lor în cuprinsul hotărârii reprezintă, în fapt, o îndeplinire a obligației judecătorului de a asigura o aplicare unitară a legii și de a evita crearea, din această perspectivă, a unei incertitudini sociale ce ar fi generată de o jurisprudență divergentă, neunitară dată în aplicarea acelorași prevederi legale.

De altfel, o atare tehnică de redactare a hotărârilor este aplicată și de Curtea EDO și de CJUE, utilizarea sa neputând fi calificată drept o nemotivare. De asemenea, nu se poate reține nici încălcarea prevederilor art. 22 din C. proc. civ., din examinarea hotărârii recurate nerezultând o pasivitate a judecătorului în dezlegarea cauzei sau necesitatea administrării unui probatoriu suplimentar pentru dezlegarea existenței sau inexistenței competenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cauze. Pe cale de consecință, pretinsa deficiență în motivare imputată de partea recurentă sentinței atacate nu poate fi reținută ca fiind fondată.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum sunt acestea ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția EDO, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. în sensul invocat de aceasta. În concluzie, Înalta Curte consideră că nu sunt fondate susținerile și criticile recurentei - reclamante subsumate motivului de casare indicat supra. f. În continuare, examinând criticile prin care recurenta - reclamantă invocă o aplicare nelegală a normelor de drept material, aspect subsumabil cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., Înalta Curte le găsește, de asemenea, nefondate. Referitor la soluția dată de prima instanță excepției necompetenței generale a instanțelor, Înalta Curte o consideră corectă, reținând că emitent al hotărârii contestate este Curtea Constituțională, care a acționat în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute de art. 146 lit. f) din Constituție, mai precis acelea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și de a confirma rezultatele sufragiului.

În acest sens, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituțională a statornicit următoarele: "1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024. 2. Procesul electoral pentru alegerea Președintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Președintelui României, precum și un nou program calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare.

3. Prezenta hotărâre este definitivă și general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se aduce la cunoștință publică." Temeiurile legale ale acestui act jurisdicțional al Curții Constituționale sunt reprezentate de dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituția României, ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, în considerarea obligației autorității constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și a rolului Curții Constituționale, consacrat prin art. 142 din Constituția României, de garant al supremației Constituției.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România". Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează astfel: "Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi". Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992: "Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.

Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică". Înalta Curte mai reține și că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiași articol menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ arată că această autoritate de contencios constituțional pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.

Văzând întregul cadru normativ expus anterior, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor sau hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională ca autoritate de jurisdicție constituțională.

Constată Înalta Curte că, în raport de dezlegările reținute și în Deciziile Curții Constituționale nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009 și nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009 (citate corect și de instanța de fond), hotărârea Curții Constituționale contestată a fost pronunțată în temeiul prevederilor art. 142 și art. 146 lit. f) din Constituție, care statuează în arhitectura constituțională atribuția exclusivă a Curții Constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui, fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale.

Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, potrivit cărora "Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f) din Constituția României, republicată, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului" au menirea tocmai de a sublinia rolul și atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, prevăzute de norma constituțională a art. 146 lit. f). De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituțional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituție.

Față de aceste considerente, contrar celor evocate de recurentă și în acord cu soluția instanței de fond, Înalta Curte subliniază că o atare hotărâre nu este act administrativ și nici act administrativ - jurisdicțional, neaflându-ne în prezenta unui act emis de una dintre Autoritățile publice (prevăzute la Titlul III din Constituție) în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, ci este un act jurisdicțional al Curții Constituționale, subsumat rolului său stabilit de art. 142 din Constituție, de garant al principiului supremației Constituției, prevăzut la art. 1 alin. (5), cu privire la parcursul scrutinului prezidențial, precum și de garant al valorilor constituționale prevăzute la art. 1 alin. (3) și art. 2 alin. (1) din Constituție.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte reține că distincția realizată de recurentă între regimul deciziilor și hotărârilor emise de Curtea Constituțională, pornind de la o interpretare greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, nu a avut în vedere și natura atribuțiilor efective exercitate de Curtea Constituțională prin hotărârea pronunțată, sus-amintite. Argumente ce țin de principiul ierarhiei actelor normative nu pot fi invocate pentru a justifica atragerea competenței instanței de contencios administrativ asupra unui act jurisdicțional exclus acestui control. Or, principiul legalității prevăzut de art. 7 din C. proc.

civ., ce decurge din prevederile art. 1 alin. (5) și art. 124 alin. (1) și (3) din legea fundamentală, statuează că judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii, acestuia fiindu-i interzis să înlăture de la aplicare dispoziții dintr-o lege organică, cum sunt cele cuprinse în art. 11 din Legea nr. 47/1992, care are un caracter de normă specială în raport de legea contenciosului administrativ, pe motiv că acestea ar contraveni prevederilor constituționale.

În aceste condiții, inadmisibilitatea acțiunii ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cereri, corect reținută de instanța de fond, este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale emis în exercitarea atribuțiilor constituționale consacrate de art. 146 lit. f) din legea fundamentală, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acesteia.

Cu privire la motivele învederate de către recurenta - reclamantă referitoare la încălcarea accesului la justiție ca urmare a lipsei de control judiciar asupra hotărârii pronunțate de Curtea Constituțională, respectiv cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte reține considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2012 prin care s-a constatat că nu se încălcă accesul la justiție în contextul lipsei de control judiciar asupra actelor jurisdicționale ale Curții Constituționale, astfel: "În ceea ce privește controlul de constituționalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanție esențială a respectării drepturilor și principiilor fundamentale într-un stat de drept.

Sub aspectul jurisdicției constituționale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicție a Curții Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competența unei instanțe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituționalitatea, instanță situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curților Constituționale europene constă în aceea că sunt autorități publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradițional în cadrul democrației constituționale: legislativă, executivă și judecătorească, justiția constituțională reprezentând, așadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorității judecătorești și exercitată independent de toate celelalte puteri statale.

Curțile Constituționale beneficiază de o competență prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor stabilite. Curtea Constituțională a României se supune numai Constituției și legii ei organice de organizare și funcționare nr. 47/1992, competența sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală și de Legea nr. 47/1992." Or, principiile generale de drept invocate explicit de recurenta - reclamantă nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute de legiuitor.

În plus, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere și practica sa anterioară, în care prin deciziile nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025, nr. 581/2025 și nr. 770/2025, având de analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, a statuat în sensul constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Față de cele învederate în precedent, observând prevederile art. 496 din C. proc. civ. și fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 110 din 12 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel Constanța - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefonda