Decizia nr. 4596/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 683/2024 a Curții de Apel Timișoara

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 14.05.2024, sub nr. x/2024 reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul Pentru Imigrări Caraș -Severin, a formulat contestație împotriva refuzului pârâtului IGI - Biroul pentru Imigrări al jud. Caraș-Severin nr. x/BICS/HAC din data de 16.11.2023 privind eliberarea avizului de angajare solicitat de către societatea reclamantă pentru dl. B., cetățean al statului Pakistan, solicitând: anularea actului emis de către pârât și obligarea acestuia la emiterea unui nou act privind soluționarea favorabila a cererii de acordare a avizului de angajare pentru cetățeanul străin, raportat la înscrisurile în probațiune depuse la dosarul cauzei.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 683 din 14 octombrie 2024, Curtea de Apel Timișoara - secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 683 din 14 octombrie 2024 a Curții de Apel Timișoara - secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta arată că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 referitoare la condițiile generale pentru eliberarea avizului de angajare. Se arată că instanța a reținut în mod greșit că angajatorul ar trebui să desfășoare direct și nemijlocit activitatea compatibilă cu funcția pentru care se solicită avizul, la propriul sediu sau punct de lucru, deși norma legală nu impune o astfel de limitare, ci prevede doar desfășurarea activității pe teritoriul României. Recurenta subliniază că deține codul CAEN 2562, autorizat inclusiv pentru prestarea activității la terți, iar funcția solicitată pentru cetățeanul străin (COR 932906) este pe deplin compatibilă cu activitatea autorizată, aspect ce rezultă din certificatul constatator emis de ONRC. Se arată că instanța de fond a ignorat înscrisurile depuse la dosarul administrativ, deși acestea constituie, potrivit art. 4, art. 5 și art. 6 din O.G. nr. 25/2014, singurele documente necesare pentru dovedirea îndeplinirii condiției privind desfășurarea activității compatibile cu funcția solicitată. Recurenta arată că a depus certificatul de înmatriculare și certificatul constatator, acte care, conform art. 6 alin. (1), reprezintă dovada legală a îndeplinirii condiției prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. a), iar instituția pârâtă nu a indicat niciun alt act normativ care să impună documente suplimentare. Recurenta susține că instanța a aplicat în mod nelegal modificările aduse O.G. nr. 25/2014 prin Legea nr. 28/2024, care au introdus posibilitatea efectuării de controale la sediile angajatorilor, deși aceste dispoziții nu erau în vigoare la data depunerii cererii și nu pot produce efecte retroactive. Se arată că, la momentul soluționării cererii administrative, dovada îndeplinirii condiției prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) se realiza exclusiv prin documentele emise de ONRC, iar orice interpretare contrară contravine principiului neretroactivității legii civile. Recurenta mai arată că instituția pârâtă nu a respectat dispozițiile art. 28 alin. (2 1 ) și alin. (2 2 ) din O.G. nr. 25/2014, întrucât nu a solicitat documente suplimentare în termenul legal și nu a analizat circumstanțele specifice ale cauzei cu respectarea principiului proporționalității, emițând un refuz nejustificat fără a acorda posibilitatea completării dosarului. Se contestă și raționamentul instanței de fond potrivit căruia prestarea activității la terți ar echivala cu activitate de muncă temporară, întrucât societatea recurenta desfășoară activități de prestări servicii în baza unor contracte civile, iar salariații sunt repartizați la beneficiari în funcție de necesitățile contractuale, fără ca aceste raporturi să poată fi asimilate muncii temporare. Recurenta arată că legea nu interzice desfășurarea activităților autorizate la terți, iar interpretarea instanței adaugă la lege și restrânge în mod nejustificat sfera de aplicare a art. 4 alin. (2) lit. a). Recurenta invocă jurisprudența recentă a Curții de Apel Timișoara, respectiv sentința civilă nr. 162/12.03.2024 și sentința civilă nr. 685/15.11.2023, pronunțate în cauze identice, în care instanța a admis acțiunile formulate de aceeași societate și a reținut că desfășurarea activității autorizate la terți îndeplinește condiția prevăzută de art. 4 alin. (2) lit. a). Se arată că soluția din prezenta cauză contravine practicii unitare a instanței și creează o discriminare nejustificată între situații identice. În final, recurenta arată că instanța nu a avut în vedere situația economică reală a societății, reflectată în bilanțurile depuse și în recunoașterea activității prin obținerea locului I în Topul Firmelor 2022, elemente care demonstrează desfășurarea efectivă a activității pe teritoriul României și contrazic motivarea refuzului emis de instituția pârâtă. În consecință, se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în contencios administrativ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări invocă excepția nulității recursului, arătând că acesta nu conține critici reale de nelegalitate, ci reia aspecte de fond, fără a indica norme de drept încălcate, ceea ce atrage incidența art. 489 C. proc. civ. Pe fond, instituția susține că hotărârea recurată este legală, întrucât recurenta nu desfășoară efectiv activități compatibile cu funcția solicitată, astfel cum impune art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, verificările efectuate demonstrând inexistența oricărei activități reale, a unui sediu funcțional sau a unei linii de producție. Se arată că simpla autorizare a unui cod CAEN nu echivalează cu desfășurarea efectivă a activității, iar plasarea lucrătorilor la alte societăți reprezintă activitate de muncă temporară, pentru care recurenta nu este autorizată. Instituția subliniază că legea permite verificarea prin orice mijloc de probă, nu doar prin certificatul constatator, iar refuzul avizului urmărește prevenirea utilizării unor societăți fără activitate reală pentru facilitarea intrării străinilor în România. Practica judiciară invocată de recurentă nu este definitivă și nu poate fundamenta soluția în recurs. În consecință, se solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată exclusiv încălcarea sau aplicarea eronată a legii materiale, iar nu a normelor de procedură. Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit, adăugând sau omițând condiții pe care acestea nu le prevăd. În cauza de față, aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu situația de fapt reținută. Din actele dosarului rezultă că, prin Adresa nr. x din 16.11.2023, Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin a refuzat eliberarea avizului de angajare solicitat de reclamantă pentru cetățeanul pakistanez B., reținând neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, respectiv aceea ca angajatorul să desfășoare efectiv activități compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului. Curtea de Apel Timișoara a constatat că refuzul autorității este legal, întrucât verificările efectuate au demonstrat inexistența desfășurării efective de către reclamantă a activităților aferente codului CAEN 2562, activități compatibile cu funcția de muncitor necalificat la asamblarea și montarea pieselor (COR 932906). Criticile invocate de recurentă, deși încadrabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu relevă nicio încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material, fiind nefondate în raport cu considerentele sentinței atacate. Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 62 din 24 februarie 2025, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți a stabilit, cu caracter obligatoriu, interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) lit. a) coroborate cu art. 6 din O.G. nr. 25/2014, în forma anterioară Legii nr. 28/2024. S-a reținut că: "Pentru îndeplinirea condiției prevăzute de aceste dispoziții în vederea eliberării avizului de angajare, nu este suficientă înscrierea în certificatul de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerțului a codurilor CAEN aferente activităților compatibile cu funcția pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinului, fiind necesară și desfășurarea efectivă de către angajator a activității compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului." În temeiul art. 521 alin. (2) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin Decizia nr. 62 din 24 februarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României. În consecință, interpretarea normelor art. 4 alin. (2) lit. a) și art. 6 din O.G. nr. 25/2014, astfel cum a fost stabilită prin această decizie, se impune cu forță obligatorie și în prezenta cauză. Or, potrivit dezlegării obligatorii, îndeplinirea condiției prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) presupune nu doar existența în obiectul de activitate al angajatorului a codului CAEN compatibil funcției solicitate, ci și desfășurarea efectivă, în concret, de către angajator, a activității respective. Această interpretare, obligatorie potrivit art. 521 alin. (2) C. proc. civ., confirmă corectitudinea soluției instanței de fond și exclude susținerile recurentei, care se întemeiază exclusiv pe autorizarea formală a activității, fără dovada desfășurării efective a acesteia. Astfel, analiza literală a art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 relevă că legiuitorul a utilizat verbul "a desfășura", ceea ce presupune efectuarea în concret a activităților materiale compatibile cu funcția pentru care se solicită avizul. Simplul fapt că activitatea este autorizată și înscrisă în obiectul de activitate nu echivalează cu desfășurarea efectivă a acesteia. În același sens, art. 6 din O.G. nr. 25/2014 instituie o prezumție relativă de îndeplinire a condiției, prezumție ce poate fi răsturnată prin verificările efectuate de autoritatea competentă. Or, în cauză, verificările efectuate la sediul reclamantei au demonstrat inexistența oricărei activități reale, sediul fiind unul fictiv, iar societatea neavând puncte de lucru funcționale și neefectuând activități specifice codului CAEN 2562. Totodată, condiția legală nu este îndeplinită atunci când activitatea compatibilă cu funcția solicitată este desfășurată de alte societăți, în baza unor contracte de prestări servicii, iar nu de angajatorul care solicită avizul. Interpretarea contrară ar goli de conținut regimul special instituit de O.G. nr. 25/2014 și ar permite eludarea condițiilor legale prin interpunerea unor entități fără activitate reală. În mod corect, instanța de fond a reținut că plasarea lucrătorilor la terți, în lipsa desfășurării efective a activității de către angajator, nu satisface cerința legală. Această concluzie este confirmată și de expunerea de motive a Legii nr. 28/2024, care a introdus expres cerința desfășurării efective a activității, tocmai pentru a elimina interpretările divergente. Susținerea recurentei potrivit căreia ar îndeplini condiția legală prin simpla autorizare a codului CAEN 2562 și prin existența unor contracte de prestări servicii nu poate fi primită. Recurenta nu a făcut dovada desfășurării efective a activităților de mecanică generală, iar verificările autorității au confirmat contrariul. Invocarea unor hotărâri pronunțate în alte cauze nu poate conduce la o soluție diferită, întrucât acestea nu au autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, iar soluția trebuie pronunțată în raport cu circumstanțele concrete ale speței. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, iar motivele de recurs nu sunt de natură să conducă la casarea acesteia. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.