Decizia nr. 3132/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 652/2024 a Curții de Apel Timișoara

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2024 la 14.05.2024, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin, a formulat contestație împotriva refuzului pârâtei IGI Caraș-Severin nr. x/BICS/HAC/15.11.2023 privind eliberarea avizului de angajare solicitat de către societate pentru domnul B., cetățean al statului Pakistan, solicitând anularea actului emis de către pârât și obligarea acestuia să emită un nou act prin care să soluționeze favorabil cererea de acordare a avizului de angajare pentru cetățeanul străin.

Hotărârea atacată Prin sentința nr. 652 din 4 octombrie 2024, Curtea de Apel Timișoara - secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea contestației, anularea actului de refuz al intimatului-pârât și obligarea acestuia la emiterea unui nou act prin care să soluționeze favorabil, raportat la înscrisurile în probațiune depuse la dosar, cererea privind eliberarea avizului de angajare solicitat pentru B., cetățean al statului Pakistan. În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la neîndeplinirea de către reclamantă a condițiilor generale și speciale de acordare a avizului de angajare pentru cetățeanul străin, raportat la toate înscrisurile depuse în vederea soluționării prezentului dosar. Astfel, a apreciat că prima instanță, în mod eronat, nu a ținut seama de dispozițiile Codului Muncii, H.G. nr. 1256/2011 privind organizarea și funcționarea agentului de muncă temporară, precum și de Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară, câtă vreme din prevederile legale anterior menționate, respectiv art. 88-102 Codul Muncii, cât și H.G. nr. 1256/2011, reiese în mod expres faptul că agentul de muncă temporar nu are nevoie de un punct de lucru efectiv pentru a putea să funcționeze și să își desfășoare activitatea pe piața muncii din România. În aceeași ordine de idei, a arătat că reclamanta poate funcționa ca agent de muncă temporară, fiind autorizată în acest sens de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, context în care nu pot fi avute în vedere alegațiile intimatului-pârât referitoare la faptul că din cuprinsul certificatului constatator rezultă că societatea are zero angajați și zero cifra de afaceri, deoarece din certificatul constatator reiese faptul că în anul 2022 nu există înregistrări pentru că societatea a fost înființată în cursul anului 2023 la recomandarea Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiș pentru a fi autorizată ca agent de muncă temporară. Mai mult, nu poate fi acceptată nici susținerea că acele contracte de prestări servicii ar fi fictive sau că sediul societății ar fi fictiv, atât timp cât a depus la dosarul cauzei acte contabile ale societății de unde reiese faptul că desfășoară activități pe teritoriul României. De asemenea, este eronată și susținerea că nu a făcut dovada depunerii eforturilor de a încadra în muncă cetățeni ai statului român sau cetățeni UE înainte de a recruta cetățeni străini non UE, atât timp cât a depus la dosar actele care dovedesc acest fapt, respectiv adeverința de la AJOFM. Prin urmare, a apreciat că, în mod eronat, prima instanța a respins contestația, neapreciind că ar fi fost util din partea intimatului-pârât ca la soluționarea dosarului administrativ să facă aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (2 1 ) din O.G. nr. 25/2014 privind solicitarea de informații suplimentare. Conform recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și susținerile privind faptul că au fost desfășurate controale la punctele de lucru ale reclamantei, care în opinia intimatului-pârât sunt fictive, în condițiile în care aceasta funcționează ca agent de muncă temporară, astfel că, potrivit legii nu are nevoie de puncte de lucru efectiv pentru a funcționa în legalitate. În continuare, a învederat că susținerile intimatului-pârât din motivarea refuzului de emitere a avizului de angajare sunt nefondate, întrucât reclamanta se încadrează în toate condițiile cerute de O.G. nr. 25/2014, având în vedere că cetățenii străini desfășoară activități lucrative în baza unor contracte de prestări servicii încheiate între A., în calitate de prestator și alte societăți comerciale, în calitate de beneficiari, prin care se prevede faptul că angajații A. își vor desfășura activitatea la aceste societăți beneficiare. De asemenea, a mai arătat că societatea este constituită ca agent de muncă temporară, iar angajații săi sunt trimiși la alte societăți prin leasing de personal, societatea având activitate autorizată la terți, fapt care reiese din certificatul constatator depus în probațiune la dosar. Conform recurentei-reclamante, chestiunea privind calitatea de angajator al agentului de muncă temporară este tranșată prin coroborarea prevederilor Codului muncii și a legislației speciale în domeniul angajării străinilor în muncă O.G. nr. 25/2014, agentul de muncă temporară fiind calificat ca angajator de ambele acte normative. Prin urmare, nu trebuie confundată instituția juridică a muncii prin agent de muncă temporară, care este reglementată la capitolul VII din Codul muncii, sediul materiei fiind art. 88-102 din acest cod, cu instituțiile juridice ale delegării și detașării, care își regăsesc reglementarea în "Capitolul III - Modificarea contractului individual de muncă", sediul materiei fiind art. 45 și art. 46 din Codul muncii. Delegarea sau detașarea reprezintă modificări temporare ale contractului individual de muncă, având un scop diametral opus față de scopul agentului de muncă temporară. A mai subliniat că sediul agentului de muncă temporară nu are relevanță pentru activitatea lucrativă prestată efectiv de lucrătorii angajați ai agentului de muncă temporară, întrucât activitatea se desfășoară la locul unde se desfășoară misiunea de muncă temporară sub supravegherea și conducerea utilizatorului, așa cum este definit de art. 88 alin. (4) Codul muncii. Faptul că O.G. nr. 25/2014 nu prevede o reglementare a condițiilor de angajare a cetățeanului străin în cadrul unei persoane juridice autorizate ca agent de muncă temporară se datorează faptului că agentul de muncă temporară este reglementat de Codul muncii, dispozițiile H.G. nr. 1256/2011 și cele ale Directivei 2008/104/CE, toate aceste ultime acte consacrând calitatea de angajator al agentului de muncă temporară. Așadar, nu poate fi primită afirmația că O.G. nr. 25/2014 ar avea caracter de lege specială față de actele normative amintite, din moment ce chiar O.G. nr. 25/2014 face referire la noțiunea de angajator. În opinia recurentei-reclamante, interpretarea articolului 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, în sensul că nu agentul de muncă temporară ar trebui să obțină avizul de angajare, ci utilizatorul, este de natură să lipsească de obiect dispozițiile legale privind agentul de muncă temporară, fiind lipsite de scop atât legislația internă cu rang mai mare decât ordonanța guvernamentală, respectiv Legea organică nr. 53/2003 privind Codul muncii, cât și dispozițiile dreptului UE prevăzute de Directiva 2008/104/CE. Mai mult, impunerea obligației agentului de muncă temporară să presteze el activitatea pentru care cere avizul de angajare, lipsește din nou scopul pentru care agentul de muncă temporară a fost reglementat, respectiv punerea la dispoziția unor întreprinderi utilizatoare a forței de muncă pentru a lucra cu titlu temporar sub supravegherea și conducerea acestora. Astfel, în opinia recurentei-reclamante, agentul de muncă temporară este considerat angajator potrivit dispozițiilor legale în vigoare amintite și avizul de angajare trebuie obținut de acesta, nu de societatea comercială sau persoana fizică pentru care salariatul temporar va lucra efectiv. Mai mult, H.G. nr. 1256/2011 prevede posibilitatea angajatorului agent de muncă temporară de a angaja cetățeni străini sau apatrizi, iar în soluționarea cererilor de eliberare a avizului de angajare, Inspectoratul General pentru Imigrări nu trebuie să se limiteze la aplicarea doar a dispozițiilor O.G. nr. 25/2014, ci trebuie să coroboreze aceste dispoziții cu celelalte acte normative aplicabile în materia angajării cetățenilor străini la angajatorii care sunt autorizați ca agent de muncă temporară, respectiv Codul muncii, H.G. nr. 1256/2011 și Directiva 2008/104/CE. Nu în ultimul rând, a mai arătat că, în ce privește noile modificări ale O.G. nr. 25/2014 introduse prin Legea nr. 28/2024, contrar motivării instanței, acestea nu se aflau în vigoare la data introducerii contestației, ca atare nu pot fi aplicate retroactiv. În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, a arătat că acestea se referă la desfășurarea pe teritoriul României a activităților compatibile cu funcția pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinului, însă norma legală nu prevede sub nici o formă ca acele activități autorizate să se desfășoare la sediul declarat sau la un anumit punct de lucru al solicitantului, pentru a putea obține avizul de muncă, ci, practic, oriunde pe teritoriul României. Cu privire la cel de-al doilea temei de refuz, a arătat faptul că însăși prima instanță, în raport cu prevederile art. 1474 alin. (3) C. civ. și având în vedere contractul de prestări servicii nr. x/17.07.2023 încheiat cu A. S.R.L., admite faptul că plata este valabilă, fiind făcută chiar și de un tert, și acesta nu poate constitui motiv de respingere a cererii de emitere a avizului de angajare pentru cetățeanul străin. Recurenta-reclamantă a făcut trimitere și la practica Curții de Apel Timișoara, care s-a pronunțat în alte două dosare, în sensul admiterii contestației sale, hotărârile rămânând definitive prin nerecurare de către intimatul-pârât.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Alte aspecte Astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, constatând că acesta conține critici care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenta-reclamantă și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține că prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material. 1. Argumente de fapt și de drept Potrivit situației de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță, prin demersul judiciar pendinte, reclamanta A. S.R.L. a contestat refuzul pârâtului Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Caraș - Severin nr. x/BICS/HAC/15.11.2023 privind eliberarea avizului de angajare solicitat pentru străinul B., cetățean al statului Pakistan, solicitând anularea acestui act și obligarea pârâtului să emită un nou act privind soluționarea favorabilă a cererii de acordare a avizului de angajare pentru străin. Refuzul autorității pârâte a fost exprimat ca urmare a cererii înregistrate la Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin sub nr. x/03.10.2023, prin care societatea A. S.R.L. a solicitat eliberarea avizului de angajare pentru străin, funcția pentru care s-a solicitat eliberarea avizului de angajare fiind cea de muncitor necalificat la asamblarea și montarea pieselor, cod COR 932906. Motivele reținute de instituția pârâtă în susținerea refuzului său au fost, în esență, neîndeplinirea condiției prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, întrucât, din verificările efectuate, a rezultat că societatea nu se identifică la sediul social, nu desfășoară efectiv activitate lucrativă, nu se desfășoară activitățile prevăzute în actul constitutiv sau modificator și nu există puncte de lucru, iar taxa de aviz a fost achitată de către o altă societate, respectiv A., contrar prevederilor art. 30 alin. (1) rap. la art. 28 alin. (2 1 ) din O.G. nr. 25/2014. Verificând legalitatea refuzului de eliberare a avizului de angajare, curtea de apel a reținut, referitor la îndeplinirea condiției prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, că refuzul pârâtei este întemeiat, întrucât societatea reclamantă nu a dovedit că desfășoară pe teritoriul României activități compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului. În ceea ce privește condiția achitării unui tarif la depunerea cererii pentru eliberarea avizului de angajare, prima instanță, analizând contractul de prestări servicii nr. x/17.07.2023, încheiat între reclamantă și A. S.R.L., a reținut că nu există proba că reclamanta ar fi făcut plata sumei pentru eliberarea avizului de muncă pentru cetățeanul străin B., nefiind îndeplinite cerințele dispozițiilor art. 30 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014, apreciind ca fiind întemeiat și acest motiv de refuz de eliberare a avizului de muncă. Recurenta-reclamantă a criticat această soluție din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale ce reglementează condițiile generale și speciale de eliberare a avizelor de angajare, respectiv art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, coroborate cu dispozițiile Codului muncii care reglementează agentul de muncă temporară, câtă vreme se încadrează în toate condițiile prevăzute de O.G. nr. 25/2014, întrucât cetățenii străini desfășoară activități lucrative în baza unor contracte de prestări servicii încheiate între A., în calitate de prestator și alte societăți comerciale, în calitate de beneficiari, prin care se prevede faptul că angajații A. își vor desfășura activitatea la aceste societăți beneficiare. De asemenea, a mai arătat că societatea este constituită ca agent de muncă temporară, iar angajații săi sunt trimiși la alte societăți prin leasing de personal, societatea având activitate autorizată la terți, fapt care reiese din certificatul constatator depus în probațiune la dosar. Din perspectiva celui de-al doilea motiv de refuz, a susținut că, în mod greșit, intimata-pârâtă a considerat că recurenta nu a făcut dovada achitării tarifului în conformitate cu prevederile art. 30 din O.G. nr. 25/2014. Procedând la examinarea criticilor invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că dispozițiile relevante pe subiectul analizat sunt cele cuprinse la art. 4 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, aprobată prin Legea nr. 14/2016, potrivit cărora: "(1) Avizul de angajare se eliberează de către Inspectoratul General pentru Imigrări la cererea angajatorului dacă sunt îndeplinite condițiile generale prevăzute la alin. (2) și condițiile speciale prevăzute de prezenta ordonanță în funcție de tipul de lucrător." În continuare, la alin. (2) lit. a) al aceluiași articol se prevede că "(2) Condițiile generale pentru eliberarea avizului de angajare sunt următoarele: a) angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală desfășoară pe teritoriul României activități compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului". Textul art. 88 din Codul muncii definește munca prestată prin agent de muncă temporar ca fiind: "munca prestata de un salariat temporar care a încheiat un contract de munca temporara cu un agent de munca temporara si care este pus la dispoziția utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea si conducerea acestuia din urma". La rândul său, salariatul temporar este definit ca fiind "persoana care a încheiat un contract de munca temporara cu un agent de munca temporara, în vederea punerii sale la dispoziția unui utilizator pentru a lucra temporar sub supravegherea si conducerea acestuia din urma", iar agentul de muncă temporară drept "persoana juridica, autorizata de Ministerul Muncii, Familiei si Protecției Sociale, care încheie contracte de munca temporara cu salariați temporari, pentru a-i pune la dispoziția utilizatorului, pentru a lucra pe perioada stabilita de contractul de punere la dispoziție sub supravegherea si conducerea acestuia. Condițiile de funcționare a agentului de munca temporara, cat si procedura de autorizare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului". Totodată, Înalta Curte reține că noțiunea de angajator, în sensul O.G. nr. 25/2014, este definită la art. 2 alin. (1) lit. a) drept "persoana juridică sau persoana fizică cu sediul social ori profesional, respectiv domiciliul în România ori filiala din România a unei persoane juridice străine cu sediul în străinătate, care încadrează în muncă un străin în condițiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii;", noțiunea de aviz de angajare este definită ca fiind "documentul oficial eliberat de către Inspectoratul General pentru Imigrări, care atestă dreptul unui angajator de a încadra în muncă un străin pe o anumită funcție", iar cea de lucrător permanent este definită drept "străinul încadrat în muncă pe teritoriul României cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, încheiat cu un angajator în baza avizului de angajare.". În fine, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din același act normativ: "Dovada îndeplinirii condiției generale prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. a) se face prin prezentarea de către angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală a următoarelor documente: a) certificatul de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerțului ori certificatul de înscriere în Registrul asociațiilor și fundațiilor, în copie și în original;". Din interpretarea gramaticală, sistematică și teleologică a prevederilor legale mai sus citate, Înalta Curte reține că textul de la art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 trebuie interpretat în sensul că legiuitorul a avut în vedere desfășurarea de către angajator, în concret, direct și nemijlocit, a activității compatibile pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului, deci realizează efectiv prestațiile caracteristice activității autorizate, pentru care se solicită avizele de angajare. Încheierea unui contract de muncă temporară, în vederea desfășurării efective a muncii la altă persoană (utilizator), nu se încadrează în cerințele legii, ci depășește scopul acesteia. De altfel, recenta modificare a O.G. nr. 25/2014, adusă prin Legea nr. 28/2024 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul străinilor, în vigoare începând cu 08.03.2024, vine să confirme justețea acestei interpretări, clarificând textul art. 4 alin. (2) lit. a) prin aceea că se prevede în mod explicit că activitatea compatibilă cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului trebuie să fie desfășurată efectiv de către angajatorul care solicită și căruia i se eliberează avizul de muncă. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, normele care reglementează avizul de angajare a unui străin reprezintă norme speciale, care potrivit principiului specialia generalibus derogant se aplică cu prioritate, astfel că nu pot fi aduse argumente cuprinse în normele de dreptul muncii referitoare la agentul de muncă temporară pentru a contrazice sau înlătura condițiile impuse de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014. Deși recurenta-reclamantă se prevalează de deținerea unui certificat de înregistrare la ONRC a unui cod CAEN care permite din punct de vedere juridic desfășurarea unei activități, Înalta Curte reține că îndeplinirea condiției prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014 prin depunerea documentelor cerute de lege, nu este suficientă pentru a realiza ipoteza normei legale, întrucât aceasta include și o prestație materială, respectiv desfășurarea efectivă a activității autorizate. Cu alte cuvinte, condiția pentru eliberarea avizului rămâne cea de desfășurare în concret a activității pentru care se solicită angajarea, iar, în ceea ce privește regimul probator al acesteia, certificatele prevăzute de art. 6 din O.G. nr. 25/2014 dau naștere unei prezumții relative de îndeplinire a cerinței, susceptibile, însă, de înlăturare, prin proba contrară. Din probele administrate în cauză, rezultă că recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să demonstreze că desfășoară efectiv respectivele activități, în lipsa unor contracte de prestări servicii încheiate în acest sens, care să aibă ca obiect acest tip de activitate pentru care este autorizată. Pe de altă parte, condiția nu se verifică în ipoteza în care nu titularul cererii de avizare desfășoară activitatea, ci o altă persoană juridică cu care acesta se află în raporturi contractuale, ipoteză care nu a fost reglementată de O.G. nr. 25/2014 în definirea noțiunii de "angajator", invocată, de altfel, de recurenta -reclamantă prin motivele de recurs. Nici în calea de atac a recursului recurenta - reclamantă nu a susținut o altă situație de fapt și nu a depus dovezi conform cărora are în derulare contracte de prestări servicii corespunzătoare codului CAEN 2562 (asamblarea și montarea pieselor), pentru care s-a solicitat avizul de angajare. Din această perspectivă, se constată nerelevantă apărarea potrivit căreia autoritatea pârâtă avea obligația de a face dovada comunicării cererii de suplimentare a informațiilor, cât timp recurenta - reclamantă în procedura cercetării judecătorești nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014. De asemenea, nici apărarea recurentei-reclamante potrivit căreia ar îndeplini toate condițiile prevăzute de O.G. nr. 25/2014, întrucât cetățeanul străin desfășoară activități lucrative în baza unor contracte de prestări servicii încheiate între ea, în calitate de prestator, și alte societăți comerciale, în calitate de beneficiari, în cuprinsul cărora se prevede faptul că angajații A. își vor desfășura activitatea la aceste societăți beneficiare, nu este întemeiată, câtă vreme dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 impun ca activitatea pe care angajatul o va desfășura să se identifice cu una dintre activitățile înscrise în obiectul de activitate al angajatorului potrivit certificatului de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerțului ori certificatul de înscriere în Registrul asociațiilor și fundațiilor, precum și suplimentar ca angajatorul să desfășoare, deja, în mod efectiv activitatea respectivă. Corelativ, condiția nu se verifică în ipoteza în care titularul cererii de avizare desfășoară activitatea, ci o altă persoană juridică cu care acestea se află în raporturi contractuale. Așadar, chiar dacă recurenta-reclamantă a arătat că este constituită ca agent de muncă temporară, iar angajații săi sunt trimiși la alte societăți de leasing personal, societatea având activitate autorizată la terți, fapt care reiese din certificatul constatator anexat cererii sale, condiția lipsă pentru a i se acorda avizul de la instituția pârâtă vizează faptul că societatea recurentă nu desfășoară activități compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului. În consecință, prin raportare la textele de lege aplicabile în cauza dedusă judecății, în mod corect a reținut instanța de fond că angajatorul care solicită emiterea avizului de angajare trebuie să desfășoare în mod efectiv, direct și nemijlocit, activitatea cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului, încheierea unui contract de muncă temporară, în vederea desfășurării efective a muncii la altă persoană (utilizator), neîncadrându-se în cerințele legii, depășind scopul acesteia. Această concluzie nu intră în contradicție cu prevederile H.G. nr. 1256/2011 privind condițiile de funcționare, precum și procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, invocate în cuprinsul cererii de recurs, întrucât domeniile de aplicare a celor două acte normative nu se suprapun. În acest sens, după cum rezultă din art. 2 al actului normativ menționat, punerea la dispoziție a lucrătorilor temporari străini presupune două cerințe specifice cumulative, anume ca angajatorii să dețină calitatea de agenți de muncă autorizați conform respectivei hotărâri și ca angajații să fie domiciliați sau să dețină reședința în România, în baza autorizației de muncă sau a permisului de ședere în scop de muncă eliberată/eliberat potrivit legii. În ceea ce privește critica privitoare la refuzul de emitere a avizului din perspectiva plății taxei pentru eliberare a acestuia de către o altă societate comercială, Înalta Curte apreciază că este de prisos a se mai efectua o analiză, în condițiile în care, din analiza condițiilor pentru eliberarea avizului, s-a concluzionat și de către instanța de recurs că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014. Chiar dacă s-ar fi considerat îndeplinită obligația achitării taxei, nu era suficientă doar această condiție pentru a se dispune anularea actului administrativ atacat. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține și că indicarea de către recurenta-reclamantă a unor decizii de speță, apreciate a fi pronunțate în cauze similare, nu poate conduce spre o altă soluție, câtă vreme, în dreptul național român, hotărârile judecătorești sunt pronunțate de instanțele învestite cu respectivele litigii în raport de datele particulare ale fiecărei cauze în parte, astfel că instanța învestită cu prezenta cauză nu poate analiza/evalua elementele avute în vedere la pronunțarea respectivei jurisprudențe. Invocarea unei soluții date într-o altă speță nu poate influența soluția dată în cauza pendinte decât în măsura în care ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 și următoarele C. proc. civ., situație neregăsită în cazul de față. În concluzie, se constată că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.