Decizia nr. 43/2026 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — conflict de competență

Asupra conflictului negativ de competență; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei 1.1.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. Și J. în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE a solicitat 1. obligarea pârâților la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 756,53 RON (605,225 RON majorată cu 25%), începând cu 01.01.2018 și pentru viitor conform art. 38 alin. (3) din Legea - cadru nr. 153/2017 raportate la aplicarea prevederilor art. 12 din Secțiunea 1, Dispoziții comune din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din justiție Anexa V Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" si Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017, 2. repararea prejudiciului prin obligarea pârâților la plata începând cu data de 01.01.2018 și până la data plății efective, a diferențelor de drepturi salariate dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectoriale 756,53 RON și venitul efectiv plătit, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și actualizarea acestor sume cu rata inflației,

la care să se adauge și dobânda legală penalizatoare - pentru fiecare reclamant raportat la unitatea de parchet în care și- a desfășurat activitatea în perioada de referință; 3. Obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin Procuror General, Direcției Naționale Anticorupție prin procurorul șef, să emită noi ordine de salarizare în condițiile art. 39 alin. (1) și (4) din Legea nr. 153/2017 fără plafonare, cu valorificarea VRS 756,531 RON (605,225 RON majorată cu 25%) conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017. 1.2. La termenul din data de 03.07.2025, tribunalul a dispus disjungerea capătului 3 de cerere, având ca obiect obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin Procuror General, Direcției Naționale Anticorupție prin procurorul șef, să emită noi ordine de salarizare, formându-se dosarul nr. x/2025.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență 2.1. Prin sentința civilă nr. 5395 din 3 iulie 2025, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - secția contencios administrativ și fiscal. Motivând hotărârea astfel dispusă, Tribunalul București a reținut că litigiul în cauză nu este supus jurisdicției dreptului muncii, ci jurisdicției contenciosului administrativ, întrucât reclamanții solicită în mod expres emiterea unui act administrativ, iar conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Astfel fiind, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, care prevăd o competență specială, materială și teritorială, în favoarea Curții de Apel București - secția de contencios administrativ și fiscal, având în vedere calitatea părților. 2.2. Prin sentința civilă nr. 1383 din 28 octombrie 2025, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În argumentarea hotărârii astfel pronunțate, instanța a reținut că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât reclamanții nu contestă vreun ordin prin care s-a stabilit indemnizația de încadrare sau alt drept de natură salarială și nu deduce analizei instanței un act administrativ tipic sau asimilat. În acest context, obiectul acțiunii se circumscrie jurisdicției muncii, în raport de prevederile art. 1, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

3. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cel două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că reclamanții au calitatea de procurori în cadrul DNA - Structura Centrală.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat recalcularea indemnizației de încadrare brute și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 756,53 RON (605,225 RON majorată cu 25%), începând cu 01.01.2018 și pentru viitor conform art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și plata diferențelor salariale rezultate în urma recalculării și obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin Procuror General, Direcției Naționale Anticorupție prin procurorul-șef să emită un ordin de salarizare în sensul celor solicitate.

Problema care a generat conflictul de competența între cele două instanțe privește stabilirea competenței materiale a cauzei, din perspectiva temeiului de drept al acțiunii, raportat la obiectul cererii reclamanților, Tribunalul București făcând aplicarea în speță a dispozițiilor speciale ale Legii nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care conferă secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București competența exclusivă de soluționare a acestor acțiuni, iar Curtea de Apel București reținând incidența prevederilor Codului muncii și stabilind natura litigiului ca fiind unul de dreptul muncii, dat în competența secției specializate în conflicte de muncă a tribunalului.

Se observă, așadar, că Înalta Curte a fost învestită cu un conflict de competență materială raportat la rangul instanței, însă în discuție se află și specializarea secției sau a completului învestit(ă) cu soluționarea cererii de față. Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze prezenta cauză este curtea de apel, temeiul de drept fiind însă dat de dispozițiile legii generale a contenciosului administrativ - Legea nr. 554/2004, iar nu de prevederile legii speciale, respectiv art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017, cum eronat a reținut Tribunalul București.

Potrivit statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite din Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 privind recursul în interesul legii "Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis.". Potrivit art. 1 din Codul muncii "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, (…) precum și jurisdicția muncii.

(2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.". Potrivit art. 205 alin. (2) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor (incidente la data formulării acțiunii) "(…) Salarizarea judecătorilor și a procurorilor se stabilește prin legea specială privind salarizarea și alte drepturi salariale în domeniul justiției.", iar potrivit art. 8 alin. (2) din Cap. VIII, Anexa V din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri public, "Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi al (...)procurorilor (…) se stabilesc, (…), de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (…), cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.". Totodată, conform art. 143 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară "Bugetul pentru parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii este gestionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principal de credite.". Din normele legale citate rezultă că salariul procurorilor este stabilit prin act al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, act calificat de lege ca fiind act administrativ.

Înalta Curte constată că acțiunea de față nu privește o situație de fapt particulară referitoare la un raport individual sau colectiv de muncă, ci vizează interpretarea unor norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din familia ocupațională (valoarea de referință sectorială fiind un element al salarizării de bază și comun personalului din "Justiție"). Obiectul cauzei este reprezentat inclusiv de cererea de emitere a actului administrativ individual, respectiv a ordinului privind încadrarea și stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea acestor drepturi, iar aceste pretenții intră în competența de soluționare a instanțelor de contencios administrativ.

Așadar, prezentul litigiu nu se circumscrie jurisdicției dreptului muncii, ci are natura contenciosului administrativ. Înalta Curte reține că în cauză nu sunt aplicabile art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, întrucât cererea reclamantului nu are drept obiect plângerea formulată împotriva actului administrativ emis de organele de conducere ale Ministerului Justiției, prin care să fi fost soluționată contestația formulată împotriva unui ordin de salarizare emis de această autoritate.

Prin pretențiile deduse judecății în prezenta cauză, reclamanții urmăresc obligarea pârâtului la recalcularea drepturilor sale salariale, în raport de prevederile art. 38 alin. (3) din Legea - cadru nr. 153/2017 raportate la aplicarea art. 12 din Secțiunea 1, Dispoziții comune din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din justiție Anexa V Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017", precum și de hotărârile judecătorești definitive pronunțate în cazuri similare în favoarea personalului care ocupă aceleași funcții, nefiind, așadar, contestat un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale sau o hotărâre emisă în soluționarea contestației salariale.

Dispozițiile art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor. În sensul celor expuse s-a statuat și prin soluția de principiu adoptată de Plenul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28.02.2023, potrivit căreia, în litigiile având ca obiect emiterea de noi ordine de încadrare, acte administrative prin care reclamanților să le fie recunoscut un anumit drept salarial, competența de soluționare a cauzelor aparține instanței de contencios administrativ stabilită în raport cu dispozițiile prevăzute de norma generală în materia contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 554/2004, nefiind incidente prevederile speciale de competență ale art. 7 din Capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 153/2017.

În sfârșit, Înalta Curte subliniază că nu prezintă natura unui capăt de cerere accesoriu acela prin care se solicită obligarea părții pârâte la emiterea unui ordin de salarizare corespunzător, ci acesta constituie un capăt de cerere principal, întrucât reflectă esența dreptului de salarizare pretins, urmând ca în raport de conținutul respectivului act administrativ unilateral să se efectueze calcule și să intervină plata, în ipoteza în care acțiunea ar fi admisă potrivit pretențiilor reclamantului. În aceste condiții, competența de soluționare a capătului de cerere în discuție nu se determină în acord cu dispozițiile art. 123 C. proc. civ., ci influențează în mod decisiv stabilirea instanței competente și lămurește faptul că procesul de față este unul de contencios administrativ.

Este de menționat și că Înalta Curte că a fost învestită cu un conflict de competență între cele două instanțe sesizate din perspectivă materială (și materială procesuală), iar nu și din perspectivă teritorială. În consecință, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze prezenta cauză este curtea de apel, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv Curtea de Apel București - secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal dintre cele două instanțe aflate în conflict de competență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Stabilește competența de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. Și J. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Definitivă. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 ianuarie 2026.