Decizia nr. 4011/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 103/2024 a Curții de Apel Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 10.04.2025 pe rolul Curții de Apel Constanța, sub nr. x/2025, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României (CCR), a solicitat, în temeiul art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (41) și 2, art. 7 alin. (1) 1 din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a), b), c), n), o), r), art. 8 alin. (1) și alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 10 din Legea nr. 47/1992 și art. 52, 53 din Legea nr. 370/2004, pct. 7 din Anexa H.G. nr. 1061/2024 și art. 2 alin. (1) și (2), art. 36 alin. (1) și 81 alin. (1) din Constituția României: suspendarea executării actului administrativ unilateral normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 până la soluționarea definitivă a capătului 2 de cerere; anularea Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 103 din 30 aprilie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și s-a respins cererea de chemare în judecată promovată în contencios administrativ de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, ca inadmisibilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 103 din 30 aprilie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de casare care este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Astfel, a arătat că potrivit art. 1 alin. (3) din Legea 47/1992 Curtea Constituțională a României este declarată ca fiind "independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi". Aceasta nu incumbă și caracterul de inatacabilitate al hotărârilor sale, mai ales când prin acestea, CCR vatămă drepturi fundamentale ale cetățenilor, cum este dreptul de a alege, pentru apărarea căruia s-a alcătuit prezenta acțiune. Adaosul la lege s-a făcut prin aceea că instanța de fond a considerat că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă și necontestabilitatea acestora în instanța de judecată, deși nicio normă internă nu prevede caracterul de inatacabilitate al acestora în justiție sau vreo exceptare a hotărârilor CCR de la a fi deduse judecății în contencios administrativ. Nici o normă internă sau internațională nu prevede adaosul formulat de instanța de fond în hotărârea recurată. Există totuși o singură specie de hotărâri ale CCR, anume cele prevăzute la art. 31 alin. (2) din Legea 370/2004 republicată, despre care legea organică statuează că sunt definitive. Ori dacă un singur tip de hotărâri ale CCR sunt prevăzute de Lege ca fiind definitive, adică nu pot fi contestate sau suspendate de către instanțele de contencios administrativ, însemnă că restul de hotărâri ale CCR, cum este și hotărârea nr. 32/2004, nu au acest atribut, iar judecătorul de fond a adăugat la lege în sensul că a considerat că și aceasta ar avea atributul de a nu putea fi contestată sau suspendată de către instanțele de contencios administrativ, deși nicăieri în legislația românească nu este prevăzut că aceste hotărâri de anulare a alegerilor ar fi definitive și nu este prevăzută în mod explicit restricționarea sau prohibirea dreptului de acces la justiție împotriva lor. A mai arătat că, într-adevăr art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1997 prevede că "hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.", dar acest lucru nu înseamnă că acestea nu pot fi atacate în contencios administrativ, întrucât general obligatoriu nu este sinonim cu definitiv. Atributul de a adăuga, ori de a modifica legislația în vigoarea aparține puterii legislative reprezentată de Parlament, judecătorul neavând dreptul de a adăuga la lege. În concluzie, în opinia sa, instanța de fond a săvârșit adaosul la lege în următoarele moduri: - a considerat că statutul de independență a CCR față de alte instituții interne face ca actele sale să fie inatacabile în instanța de contencios administrativ ab initio, aspect care nu este prevăzut nicăieri în legislația României și nici Legea fundamentală ori vreo normă comunitară nu îl prevede; - a adăugat la lege prin introducerea artificială a atributului inatacabilității hotărârilor CCR de anulare a alegerilor prezidențiale, cum e Hotărârea nr. 32/2024 a CCR și implicit de afectare a dreptului de a alege, fără ca acesta caracteristică să fie prevăzută în vreun loc din legislația României și fără să existe vreo normă internă care să-i confere judecătorului acest drept; - indirect, a adăugat și hotărârile Curții Constituționale a României la categoria actelor ce nu pot fi contestate sau modificate de instanțele de contencios administrativ prevăzute la art. 5 din Legea 554/2004. Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, deși hotărârile CCR nu se află între actele administrative exceptate de acest articol de la a fi atacate în contenciosul administrativ.; - judecătorul de fond, prin admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, ridicată din oficiu, pe motiv că Hotărârea nr. 32/2024 este un act administrativ jurisdicțional și se supune unei jurisdicții administrative separate a adăugat la Legea 47/1992 în sensul că aceasta prevede la art. 29-33 că CCR aplică o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale, numai în materia deciziilor sale care privesc excepțiile de neconstituționalitate ale unor norme legale ridicate de părți în instanțele de judecată, ori de către Avocatul Poporului. Nicăieri, Legea fundamentală sau Legea nr. 47/1992, nu prevăd că acesta procedură s-ar aplica și în procesul emiterii hotărârilor CCR așa cum este Hotărârea nr. 324/6.12.2024. A mai susținut recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ este norma procesuală în materia contenciosului administrativ, iar judecătorul de fond a încălcat această normă procesuală în următoarele moduri: Curtea Constituțională a României este o autoritate publică și face parte din organigrama instituțională a statului român, iar Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 emisă de CCR a fost dată, așa cum se arată în chiar cuprinsul acesteia în paragraful 3, în aplicarea legii, respectiv art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, și a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale și împiedicând cetățenii români cu drept de vot, printre care se numără și reclamanta, să-și exercite acest drept fundamental prevăzut în art. 36 alin. (1) din Constituția României. Efectul anulării alegerilor prezidențile reprezintă chiar punerea în executare a prevederilor art. 52 din Legea nr. 370/2004; instanța de fond, în mod eronat a refuzat să califice Hotărârea nr. CCR nr. 32/2024 emisă în executarea Legii 370/2004, ca fiind un act administrativ unilateral normativ așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004, norma procesuală specială în materia contenciosului administrativ, încălcând astfel aceste prevederi de procedură în materie; Refuzând sau omițând să analizeze dacă emiterea Hotărârii nr. 32/2024 a CCR s-a făcut cu respectarea unei proceduri bazate pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale, instanța de fond a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii ridicată din oficiu. Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis in materie jurisdicțională, pentru că în emiterea ei nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) și e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, norma procesuală în materie. În practica Curții Constituționale, în conținutul motivării deciziilor sale este introdusă, la început și procedura de citare, ori în conținutul Hotărârii nr. 32 procedura de citare a părților și asigurarea dreptului la apărare, lipsește cu desăvârșire. Mai trebuie reținut că Legea 47/1992 la art. 29-33, prevede că CCR aplică o procedură bazată pe principiile contradictorialitâții, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale, numai în materia deciziilor sale care privesc excepțiile de neconstituționalitate ale unor norme legale ridicate de cetățeni în instanțele de judecată ori de către Avocatul Poporului. Nicăieri Legea Fundamentală sau Legea nr. 47/1992 nu prevăd că acesta procedură s-ar aplica și în procesul emiterii hotărârilor CCR așa cum este Hotărârea nr. 32/2024. Curtea Constituțională nu a urmat o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare. Curtea Constituțională pur și simplu s-a întrunit în secret, fără a da publicității măcar un comunicat, nu a citat-o nici pe recurentă, nici pe ceilalți cetățeni cu drept de vot și nici pe candidați, pur și simplu a anulat votul exprimat în turul I și le-a interzis să se exprime votul în turul al II-lea, absolut arbitrar, cu încălcarea Constituției României, a Legii nr. 47/1992 și a Legii nr. 370/2004, dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE. Când îndeplinește atribuția de jurisdicție constituțională, Curtea Constituțională înștiințează părțile despre termenul fixat pentru soluționarea excepției, la ședință publică anunțată participă un procuror, căruia i se acordă cuvântul pentru a pune concluzii, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția își spune punctul de vedere, iar încheierile de sesizare a CCR sunt comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Relevante în acest sens, în opinia sa, sunt dispozițiile art. 30 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru a avea deplina înțelegere a atribuției de jurisdicție constituțională. Ori, în ce privește Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională s-a întâlnit în secret, la ședință nu a fost citat nimeni, nici măcar candidații din turul I sau din turul al II-lea, pentru că voturile primite în turul I de toți candidații au fost anulate, nu a participat nici măcar procurorul, nu a existat nici contradictorialitate și nici respectarea dreptului la apărare. Așadar, nu se poate susține și să fie acceptată ideea falsă că Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 a CCR ar fi un act juridicțional constituțional cu caracter definitiv. Împrejurarea că acest act a fost emis de persoane care compun Curtea Constituțională, nu îl transformă în act jurisdicțional constituțional. Acest lucru este tot atât de adevărat pe cât este că o scrisoare, trimisă de un judecător din cadrul puterii judecătorești unui prieten din copilărie, ar fi hotărâre judecătorească. Astfel, calificând în mod eronat Hotărârea 32/06.12.2024 a CCR ca fiind un act administrativ jurisdicțional și admițând excepția de inadmisibilitate a acțiunii (deși aceasta a fost emisă cu încălcarea procedurii bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale, prevăzute la lit. e) alin. (1) art. 2 a Legii nr. 554/2004), instanța de fond a încălcat chiar norma procesuală prevăzută de Legea nr. 554/2004 art. 2, alin. (1), lit. e). Prin exces de putere CCR a consemnat la finalul actului administrativ normativ, intitulat Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, că această "hotărâre" ar fi definitivă, întrucât nici în Constituția României, nici în Legea nr. 47/1992 și nici în Legea nr. 370/2004 nu se prevede că această specie de hotărâre emisă de autoritatea publică Curtea Constituțională a României ar fi definitivă. Astfel, instanța de fond refuzând să analizeze Hotărârea nr. 32/2024 a CCR din prisma prevederilor Legii 554/2004 art. 2 alin. (1) lit. art). n) "exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor;" a încălcat această normă procesuală. Recurenta-reclamantă a invocat și faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, aspect care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A arătat că instanța de fond, prin admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii pentru necompetență generală ridicată din oficiu, a încălcat următoarele norme de drept material care o îndreptățesc să atace în instanța de contencios administrativ orice act administrativ inclusiv Hotărârea CCR nr. 32/2024. Recurenta, enunțând dispozițiile art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE - orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale eficientă în fața unei instanțe judecătorești, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 art. 1 alin. (1), art. 5 și art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (ex. Popescu contra României, Bellet contra Franței, Golder contra Regatului Unit), a susținut că dreptul său de a se adresa instanței de contencios administrativ cu acțiune împotriva actului administrativ normativ intitulat Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, se bazează pe normele amintite mai sus însă instanța de fond în mod eronat, împotriva acestor prevederi, a considerat că hotărârile CCR nu pot fi atacate în instanța de contencios administrativ, deși nu sunt exceptate de la fi atacate de niciuna dintre aceste norme, ori de alte norme din dreptul național ori comunitar. A mai susținut recurenta că instanța de fond a emis hotărârea dedusă prezentului recurs cu încălcarea prevederilor Legii nr. 47/1992 și chiar ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Apărările formulate în recurs În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 18 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. La data de 26.05.2025 recurenta-reclamantă a depus cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare: - "Dacă dispozițiile Legii nr. 47/1992 cu privire la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care nu prevede exercitarea unei căi de atac asupra Deciziilor/Hotărârilor privitoare la anularea alegerilor, încalcă dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 47 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, - Dacă aplicarea cu precădere a prevederilor Legii nr. 47/1992 cu privire la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu ignorarea dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 47 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în ceea ce ține de dreptul la o cale de atac efecientă în justiție împotriva hotărârilor Curții Constituționale a României, care să permită analiza și judecarea pe fond a acestora, respectă sau nu dreptul comunitar al Uniuinii Europene la care România este parte. În susținerea cererii, recurenta - reclamantă a învederat, în esență, că pronunțarea unei Decizii preliminare este deosebit de utilă deoarece ridică în fața instanței naționale o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, mai ales că jurisprudența existentă nu poate să furnizeze clarificarea necesară într-un cadru juridic sau factual inedit. Cu atât mat mult, cu cât, conform art. 142 din Constituția României, judecătorii Curții Constituționale sunt numiți (adică direct, fără nici un control) de Camera Deputaților, Senat și Președintele României, adică de politic, fiind indirect subordonați politicului și sferelor sale. Același text de lege, suprem față de legislația națională, mai stabilește și numărul judecătorilor, astfel din cei 9 judecători, 3 sunt numiți de Camera Deputaților, 3 de Senat și 3 de Președintele României. În opinia recurentei-reclamante, necesitatea interpelării Curții de Justiție a Uniunii Europene se mai naște și din dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, care prioritizează dreptul unional față de dispozițiile contrare, precum cele din Legea nr. 47/1992, din dreptul intern. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept În prealabil, examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, astfel cum a fost formulată și motivată de recurenta - reclamantă, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente: În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoș­tință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile". Analizând cererea formulată în speță, Înalta Curte constată că, prin maniera de formulare a solicitării, recurenta-reclamantă tinde în realitate să obțină o veritabilă decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce excedează competenței sale. Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se poate introduce numai în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Prin urmare, Înalta Curte reține că cererea formulată de către recurenta - reclamantă nu este o veritabilă cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta urmărind soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), astfel că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene pentru sesizarea instanței europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, Înalta Curte constată că întrebările vizează modalitatea de interpretare a unor dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin raportare la situația de fapt dedusă judecății și la legislația națională incidentă în cauză, activitate judiciară ce se circumscrie sferei de competență a instanței naționale. Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată și motivată, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, nu întrunește condițiile de a fi utilă și pertinentă în soluționarea litigiului, conform art. 267 din TFUE. Pentru a fi necesară trimiterea preliminară, trebuie să existe un dubiu serios și legitim în ceea ce privește înțelegerea, interpretarea sau aplicarea dispozițiilor aplicabile cauzei, ceea ce nu este cazul în speță. Pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că Recomandările adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, prevăd următoarele: "12. Cu toate acestea, o instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere, cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență în materia respectivă (iar în contextul eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speță această jurisprudență) sau a cazului în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă. 13. Astfel, o instanță națională poate, în special în situația în care se consideră suficient de lămurită de jurisprudența Curții, să decidă ea însăși cu privire la interpretarea corectă a dreptului Uniunii și cu privire la aplicarea acestuia la situația de fapt pe care o constată. Cu toate acestea, o trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă atunci când se ridică o nouă problemă de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii sau atunci când jurisprudența existentă nu pare a fi aplicabilă unei situații de fapt inedite." Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la întrebările formulate de recurenta-reclamantă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și Recomandările adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, constatând totodată că ceea ce se solicită a fi trimis spre lămurire la Curtea de Justiție a Uniunii Europene cade în sarcina exclusivă a instanței naționale, care are obligația de a utiliza toate pârghiile legislative naționale și comunitare pentru a realiza o interpretare conformă dreptului comunitar. Față de aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, ca inadmisibilă. 2. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României (CCR), a solicitat, în temeiul art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (41) și 2, art. 7 alin. (1) 1 din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a), b), c), n), o), r), art. 8 alin. (1) și alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 10 din Legea nr. 47/1992 și art. 52, 53 din Legea nr. 370/2004, pct. 7 din Anexa H.G. nr. 1061/2024 și art. 2 alin. (1) și (2), art. 36 alin. (1) și 81 alin. (1) din Constituția României: suspendarea executării actului administrativ unilateral normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 până la soluționarea definitivă a capătului 2 de cerere; anularea Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința recurată, s-a admis excepția necompetentei generale a instanțelor judecătorești și s-a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză. Înalta Curte constată că este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., referitor la susținerea recurentului că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat la pct. 4 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. presupune ca instanța, soluționând cauza, să își aroge atribuții specifice puterii executive sau puterii legiuitoare. Cu alte cuvinte, acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat, în cauza de față, nefiind regăsită această ipoteză, instanța de fond soluționând cauza cu respectarea atribuțiilor puterii judecătorești. În susținerea acestui motiv de casare recurenta a invocat în concret faptul că prima instanță a considerat inadmisibilă acțiunea formulată și a adăgat în acest fel la lege. Or, acest aspect se circumscrie interpretării date de instanța de fond normelor legale incidente, parte a activității de judecată care este atributul puterii judecătorești. Prin urmare, în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. în sensul invocat de recurentă. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., când casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte amintește că, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în speță nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar. Înalta Curte, verificând actele procedurale întocmite în fața instanței de fond constată că afirmațiile recurentei nu au fundament faptic și juridic, prima instanță respectând regulile de procedură aplicabile judecății prezentei cauzei, susținerile recurentei centrate pe ideea că instanța de fond, calificând în mod eronat Hotărârea 32/06.12.2024 a CCR ca fiind un act administrativ jurisdicțional și admițând excepția de inadmisibilitate a acțiunii, a încălcat chiar norma procesuală prevăzută de Legea nr. 554/2004 art. 2, alin. (1), lit. e) urmând să fie analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Totodată, instanța de control judiciar reține că nici aprecierile recurentei cu privire la nerespectarea procedurii legale, a dreptului la apărare sau procedurii privind citarea părților (a candidaților la alegeri, a cetățenilor care au votat) în fața Curții Constituționale când aceasta îndeplinește funcția de jurisdicție constituțională, în raport de obiectul prezentei cauze, nu pot atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată că în cauză nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Acest motiv de recurs vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Înalta Curte constată că nu pot fi reținute susținerile recurentei cu privire la soluția instanței asupra excepției inadmisibilității cererii invocată de instanță din oficiu. Astfel, prin Hotărârea nr. 32/06.12.2024 a Curții Constituționale a României a cărei anulare se solicită, s-a dispus: ,,1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024. 2. Procesul electoral pentru alegerea Președintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Președintelui României, precum și un nou program calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare. 3. Prezenta hotărâre este definitivă și general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se aduce la cunoștință publică." În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, articol invocat de către reclamantă ca și temei de drept al admisibilității cererii, se prevăd următoarele:,,(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (...) c) act administrativ-actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;" Înalta Curte reține că emitent al actului contestat este Curtea Constituțională, în exercitarea atribuțiilor sale jurisdicționale, autoritate de jurisdicție constituțională, înființată în baza prevederilor Titlului V din Constituția României, ca unică autoritate de jurisdicție constituțională, independentă, distinctă de autoritățile administrației publice prevăzute de Titlul III din Constituția României. În aplicarea acestei hotărâri și pentru a-i asigura efectivitatea, cu referire la atribuțiile ce îi sunt recunoscute Biroului Electoral Central prin Legea nr. 370/2004, în domeniul cu privire la care s-a pronunțat Curtea Constituțională, organismul electoral a emis deciziile contestate în cauză pe calea contenciosului administrativ. Instanța de fond a reținut că aspectele privind pronunțarea Hotărârii Curții Constituționale și efectele acesteia excedează prezentei cauze și nu pot fi analizate în acest cadru procesual, reamintind în același timp că Hotărârea Curții Constituționale a României nr. 32/06.12.2024 este definitivă și general obligatorie - ceea ce o situează în afara controlului exercitat de o instanță judecătorească. În ordinea constituțională și normativă proprie sistemului nostru de drept, această abordare nu poate fi calificată drept o denegare de dreptate și nu este de natură să atragă reformarea sentinței pentru o pretinsă încălcare a dreptului de acces efectiv la o instanță și a celorlalte argumente prezentate pe larg de recurentă. Așa cum se prevede în art. 142 alin. (1) din Constituția României, republicată,"Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției." iar în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituția României, "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor." Potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi. În același sens, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc că "(1) Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. (3) Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică." În ceea ce privește atribuțiile conferite de legea fundamentală, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. f) din Constituția României, Curtea Constituțională a României "veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului", iar conform art. 82 alin. (1) din Constituție "rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională." În mod corespunzător, art. 37 din Legea nr. 47/1992 republicată, prevede că Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, confirmă rezultatele sufragiului și validează rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ stabilește că în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului, autoritatea de contencios constituțional pronunță hotărâri. Prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituțională a reținut, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor sale, că "este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. (...) Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească." De asemenea, în Decizia Curții Constituționale nr. 302/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012, s-a reținut că "Orice stat de drept democratic prezumă și impune ab initio respectul față de drepturile și libertățile fundamentale, înscrise în Constituție și în actele juridice internaționale. Aceeași Lege fundamentală reglementează entitățile publice - persoane juridice de drept public - menite să asigure funcționarea statului în concordanță cu principiile democrației constituționale. În același scop, Constituția consacră, printre puterile statului, și puterea judecătorească, instanțele judecătorești fiind cele înzestrate, de principiu, cu o competență generală în a judeca litigiile între particulari, respectiv între particulari și autorități publice sau între autorități publice. În ceea ce privește controlul de constituționalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanție esențială a respectării drepturilor și principiilor fundamentale într-un stat de drept. (...) Particularitatea Curților Constituționale europene constă în aceea că sunt autorități publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradițional în cadrul democrației constituționale: legislativă, executivă și judecătorească, justiția constituțională reprezentând, așadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorității judecătorești și exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curțile Constituționale beneficiază de o competență prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor stabilite. Curtea Constituțională a României se supune numai Constituției și legii ei organice de organizare și funcționare nr. 47/1992, competența sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală și de Legea nr. 47/1992." Astfel, Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu poate fi redusă la calificarea de act administrativ premergător deciziilor BEC contestate și supusă unui controlul judecătoresc de legalitate odată cu acestea, în temeiul Legii nr. 554/2004. În aceste condiții, se constată că instanța de fond a procedat corect când a stabilit că nu poate extinde controlul asupra hotărârii Curții Constituționale. Dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora. În concluzie, excepția inadmisibilității acțiunii este susținută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită (Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 06 decembrie 2024), hotărârea atacată nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susține reclamanta, deci nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare formulată de recurenta-reclamantă, ca inadmisibilă, și va respinge recursul ca nefondat.