ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3404/2025

Ședința publică din data de 12 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamanta A. a solicitat, în temeiul art. 15 alin. (1) și art. (1) din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, suspendarea executării Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, până la soluționarea definitivă a capătului al doilea de cerere, reprezentat de anularea Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 117 din 30 aprilie 2025 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu și a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României.

Împotriva sentinței a declarat recurs recurenta-reclamantă A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești), s-a arătat că instanța de fond a adăugat la lege, apreciind că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă și necontestabilitatea acestora în instanța de judecată, deși nici o normă internă nu prevede caracterul de inatacabilitate al acestora în justiție sau vreo exceptare a hotărârilor CCR de la a fi deduse judecății în contencios administrativ.

Or, atributul de a adăuga, ori de a modifica legislația în vigoarea aparține puterii legislative reprezentată de Parlament, judecătorul neavând dreptul de a adăuga la lege.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta a susținut că judecătorul fondului a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) lit. c), lit. d), lit. e) și lit. n) din Legea nr. 554/2004, norma procesuală în materia contenciosului administrativ.

În acest sens, a arătat că instanța de fond, în mod eronat, a refuzat să califice Hotărârea nr. 32/2024 emisă în executarea Legii 370/2004, ca fiind un act administrativ unilateral normativ, așa cum e definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004 și, refuzând sau omițând să analizeze dacă emiterea Hotărârii CCR nr. 32/2024 s-a făcut cu respectarea unei proceduri bazate pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale, în mod greșit, a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii, ridicată din oficiu.

În speță, Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis în materie jurisdicțională, pentru că în emiterea ei nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) și e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Legea 47/1992 la art. 29-33, prevede că CCR aplică o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale, numai în materia deciziilor sale care privesc excepțiile de neconstituționalitate ale unor norme legale ridicate de cetățeni în instanțele de judecată ori de către Avocatul Poporului. Or, nicăieri în Legea Fundamentală sau Legea nr. 47/1992 nu se prevede că acestă procedură s-ar aplica și în procesul emiterii hotărârilor CCR, așa cum este Hotărârea nr. 32/06.12.2024.

Curtea Constituțională nu a urmat o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare, ci s-a întrunit în secret, fără a da publicității un comunicat, nu l-a citat pe recurent, nici pe ceilalți cetățeni cu drept de vot și nici pe candidați, pur și simplu le-a anulat votul exprimat în turul I și le-a interzis să își exprime votul în turul al II-Iea, în mod arbitrar, cu încălcarea Constituției României, a Legii nr. 47/1992 și a Legii nr. 370/2004, dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE.

Totodată, instanța de fond, refuzând să analizeze Hotărârea CCR nr. 32/2024 din prisma prevederilor Legii 554/2004, a încălcat și prevederile art. 2 alin. (1) lit. n), referitoare la excesul de putere.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a arătat că dreptul său de a se adresa instanței de contencios administrativ cu acțiune împotriva actului administrativ normativ, intitulat Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, se bazează pe art. 1 alin. (1), art. 5 și art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (ex. Bellet contra Franța, Golder contra Regatului Unit etc.).

Instanța de fond a emis hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor Legii 47/1992 și chiar a art. 147 alin. (4) din Constituție.

Astfel, prima instanță, considerând Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024 ca fiind act administrativ jurisdicțional, în mod eronat, a extrapolat asupra hotărârilor CCR și implicit și asupra acesteia, prevederile art. 29-33 din Legea nr. 47/1992, prevederi prevăzute explicit doar pentru acele decizii ale CCR care se dau în cazul ridicării unor excepții de neconstituționalitate a legilor de către Avocatul Poporului ori de către cetățeni, în procesele aflate pe rolul instanțelor de judecată, acestea fiind singurele acte administrativ-jursidicționale ale CCR pentru care există o procedură bazată pe principiile contradictorialitătii, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale. Or, pentru emiterea hotărârilor CCR nu exisă prevăzută o astfel de procedură în legislația românească incidentă.

Totodată, judecătorul de fond nu a amintit în motivarea sa și, astfel, a refuzat să aplice, prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 11 alin. (3) teza a 2-a a Legii nr. 47/1992 referitoare la obligativitatea generală, erga omnes, a tuturor deciziilor CCR, inclusiv a Deciziei CCR nr. 390 din 8 iunie 2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 612 din 22.06.2021, pct. 83, prin care aceasta impune ca normele comunitare să fie aplicate prioritar în raport cu dreptul intern infraconstituțional. Mai precis judecătorul de fond a omis să aplice cu prioritate dreptul prevăzut la art. 47 (1) al CDFUE față de chiar Legea nr. 47/1992 (care este infraconstituțională și nu a fost niciodată verificată de plenul CCR pentru constituționalitate) și să dea dreptul recurentului o cale eficientă în justiție împotriva Hotărârii nr. 32/2004 a CCR prin care i s-a vătămat dreptul la vot.

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 10 C. civ., art. 20 alin. (2) și art. 21 din Constituție și art. 47 alin. 1 din CDFUE. Instanța de fond a considerat că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă și restricționarea dreptului recurentului de a se îndrepta în instanța de contencios administrativ împotriva unei hotărâri a CCR cum este cea dedusă judecății. Judecătorul de fond a interpretat prin analogie că hotărâriile CCR sunt acte administrativ-jurisdicționale cum sunt doar deciziile date de CCR în cazurile ridicării unor excepții de neconstituționalitate, unde există o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare, citării și independenței activității administrativ-jurisdicționale, însă, pentru emiterea hotărârilor CCR, nu exisă prevăzută o astfel de procedură în legislația românească incidentă.

Astfel, a apreciat că soluția de admitere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, ridicată din oficiu de instanță, și respingerea cererii sale, ca inadmisibilă, este nelegală, reprezentând de fapt o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) C. proc. civ., care stabilește cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că: "Nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

Prin cererea depusă la data de 24 mai 2025, recurenta-reclamantă A. a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, întemeiată în drept pe art. 267 din TFUE, cu privire la următoarele întrebări:

l. Dacă dispozițiile Legii nr. 47/1992 cu privire la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care nu prevede exercitarea unei căi de atac asupra deciziilor/hotărârilor privitoare la anularea alegerilor, încalcă dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 47 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

În ceea ce privește necesitatea trimiterii întrebărilor preliminare, recurenta-reclamantă a arătat că se impune sesizarea C.J.U.E. pe calea procedurii întrebării preliminare, deoarece se ridică în fața instanței naționale o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, mai ales că jurisprudența existentă nu poate să furnizeze clarificarea necesară într-un cadru juridic sau factual inedit.

Cu atât mai mult, cu cât, conform art. 142 din Constituția României, judecătorii Curții Constituționale sunt numiți direct, fără nici un control, de către Camera Deputaților, Senat și Președintele României, respectiv de politic, fiind indirect subordonați politicului și sferelor sale.

Necesitatea interpelării C.J.U.E. se mai naște și din dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, care prioritizează dreptul unional față de dispozițiile contrare, precum cele din Legea nr. 47/1992, din dreptul intern.

În speță, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională a României a anulat alegerile pentru funcția de președinte al României, hotărârea fiind contestată la instanțele interne prin raportare la dispozitiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Legii nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ, a Legii nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României. În practica judiciară creată, s-a formulat opinia prin care Curtea Constituțională a României, prin atribuțiile astfel create conform Legii nr. 47/1992, emite decizii/hotărâri ce nu au cale de atac.

Or, art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană (T UE), prevede că statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul uniunii, iar potrivit art. 2, Uniunea se întemeiază pe valorile statului de drept, valori care sunt comune statelor membre.

Totodată, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, și orice persoană având dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale. Deși organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg din dreptul Uniunii, în special din articolele 2 și 19 TUE.

Referitor la obligațiile care decurg din articolul 19 TUE, trebuie subliniat că această dispoziție, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE, încredințează instanțelor naționale și Curtii sarcina de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională pe care dreptul menționat o conferă justițiabililor.

Adoptarea de către Parlamentul României a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea impune instanței de judecată o analiză din perspectiva incidenței dispozițiilor din tratatele Uniunii Europene, mai sus indicate. Dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituția României prevăd că "Statul se organizează potrivit principiului separatiei și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale". Astfel, statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea legilor și tuturor actelor normative cu aceasta, existența regimului de separație a puterilor publice, care trebuie să acționeze în limitele legii, și anume în limitele unei legi ce exprimă voința generală. De aceea, una dintre condițiile realizării acestor obiective fundamentale ale statului o constituie buna funcționare a autorităților publice, cu respectarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat.

Prin extinderea sferelor de competență numai asupra unor categorii de litigii, așa cum dispune legea, se deschide calea către o aparentă influențare politică a sistemului judiciar pentru că doar în cazul unor litigii în care instanțele judecătorești competente au constatat grave incoerențe legislative se reglementează o soluție excepțională.

În acest fel, instanțele judecătorești vor fi percepute ca fiind sub influența puterii executive/legislative sau ca fiind supuse directivelor politice, iar încrederea publicului în justiție este grav afectată, ceea ce are consecințe negative asupra statului de drept și a democrației în ansamblu.

Or, este esențial ca puterile legislativă, executivă și judecătorească să rămână separate și să își respecte reciproc independența și autonomia, pentru a asigura buna funcționare a sistemului democratic și pentru a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale tuturor persoanelor. Odată ce puterea legislativă își depășește atribuțiile și se implică direct în procesul de soluționare a unor tipuri de litigii sau în administrarea sistemului judiciar, se creează un dezechilibru periculos care subminează independența și impartialitatea justiției. Interferența puterii legislative în domeniul judiciar este una dintre cele mai grave încălcări ale principiului separației puterilor în stat.

Acest principiu, fundamental pentru funcționarea unei democrații, presupune că fiecare ramură a statului democratic trebuie să aibă propriile sale responsabilități și să fie independentă de celelalte două ramuri, pentru a asigura echilibrul și contrabalansarea puterilor.

Deși a fost legal citată, intimata-pârâtă Curtea Constituțională a României nu a depus întâmpinare și nu a formulat apărări în cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă A. a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de suspendare a executării Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, până la soluționarea definitivă a capătului de cerere având ca obiect anularea actului atacat.

Instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare formulată, soluție care este împărtășită și de instanța de control judiciar, neputându-se reține incidența motivelor de casare invocate de recurentă.

Preliminar, examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție, Înalta Curte reține că procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Părțile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curții de Justiție a Uniunii Europene o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 TFUE neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părților într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene, pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară, trimiterea fiind obligatorie doar atunci când aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, C.E.J. (în prezent C.J.U.E.) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. În acest sens, Curtea de Justiție a stabilit că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de fostul art. 234 din Tratatul Comunităților Europene. Instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare asupra relevanței întrebării, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă întrebarea nu este pertinentă, răspunsul la întrebare nu este concludent în soluționarea litigiului sau aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării.

De asemenea, Curtea de Justiție a decis că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare când interpretarea sau examinarea validității normei de drept comunitar, cerute de instanța națională, nu au nicio legătură cu situația de fapt sau cu obiectul acțiunii principale (C- 126/80, Salonia, Hotărârea din 16 iunie 1981, par. 6 din considerentele Curții).

Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține lipsa de pertinență, dar și de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a C.J.U.E. formulată în cauză.

Din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută, asupra cărora instanța națională urmează a se pronunța în litigiul principal, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea C.J.U.E., ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței sale.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Or, în speța dedusă judecății, nu există o astfel de problemă de drept, fiind criticată modalitatea în care judecătorul fondului a apreciat hotărârea Curții Constituționale ca fiind un act jurisdicțional, problema de drept ridicată vizând aplicarea unor texte de lege cu caracter general ce ar fi aplicabile în stabilirea competenței generale a instanțelor judecătorești.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluționarea cauzei de față poate fi realizată de către instanța națională, nefiind necesar să se pronunțe Curtea de Justiție a Uniunii Europene asupra aspectelor din cuprinsul întrebărilor formulate, astfel că va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă.

În privința recursului declarat împotriva sentinței primei instanțe, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond a adăugat la lege, apreciind că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă și necontestabilitatea acestora în instanța de judecată, deși atributul de a adăuga, ori de a modifica legislația în vigoarea aparține puterii legislative reprezentată de Parlament, judecătorul neavând dreptul de a adăuga la lege.

Înalta Curte reține că, în dreptul procesual civil, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești poate fi considerat și ca exces de putere ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat.

Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești. De asemenea, prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție. În plus, este de observat că depășirea atribuțiilor puterii judecătorești vizează nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor.

Or, față de obiectul concret al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă criticând faptul că judecătorul fondului ar fi trebuit să analizeze hotărârea Curții Constituționale ca fiind un act administrativ, iar nu ca un act jurisdicțional, se reține că prima instanță a soluționat cauza conform limitelor impuse de lege, fără a exista o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești. Astfel, în raport cu argumentele recurentei, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în sensul explicitat mai sus, recurenta invocând, în fapt, încălcarea cadrului normativ incident în materie, critici care se circumscriu însă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce urmează a fi analizat.

Sentința instanței de fond a fost criticată de recurentă și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., incident atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, în cauză, nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar.

Criticile recurentei circumscrise acestui motiv de casare vizează încălcarea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c), lit. d), lit. e) și lit. n) din Legea nr. 554/2004, norma procesuală specială în materia contenciosului administrativ, prin faptul că instanța de fond, în mod eronat, a refuzat să califice Hotărârea nr. 32/2024 ca fiind un act administrativ unilateral normativ.

Or, aceste susțineri nu pot fi subsumate cazului de casare menționat, nefiind indicate, în concret, regulile de procedură pretins încălcate de instanța de fond, ci, eventual dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sancționează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile, urmând a fi analizate din această perspectivă. Mai multe, normele indicate de recurentă ca fiind încălcate sunt norme de drept material, nu norme de procedură.

Astfel, nu pot fi primite susținerile recurentei, conform cărora prima instanță ar fi încălcat normele de procedură prin faptul că a apreciat că actul atacat este un act jurisdicțional, hotărârea de fond fiind la adăpost de orice nereguli procedurale care să atragă nulitatea.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta pretinde, în mod neîntemeiat, că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. c), d), e) și n), art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 21, art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, susținând că judecătorul fondului nu ar fi trebuit să analizeze hotărârea Curții Constituționale ca fiind un act jurisdicțional, ci ca fiind un act administrativ.

Înalta Curte reține că, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituțională a stabilit următoarele:

"1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, articol invocat de către reclamantă ca și temei de drept al cererii, prevăd următoarele:,,(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (...) c) act administrativ-actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;"

Înalta Curte reține că emitent al actului contestat este Curtea Constituțională, înființată în baza prevederilor Titlului V din Constituția României, ca unică autoritate de jurisdicție constituțională, independentă, distinctă de autoritățile administrației publice prevăzute de Titlul III din Constituția României.

Așa cum se prevede în art. 142 alin. (1) din Constituția României, republicată," Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", iar în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituția României, "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

Potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi.

În același sens, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc că "(1) Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. (3) Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică."

În ceea ce privește atribuțiile conferite de legea fundamentală, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. f) din Constituția României, Curtea Constituțională a României "veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului", iar conform art. 82 alin. (1) din Constituție "rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională."

În mod corespunzător, art. 37 din Legea nr. 47/1992 republicată, prevede că Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, confirmă rezultatele sufragiului și validează rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României.

În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ stabilește că în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului, autoritatea de contencios constituțional pronunță hotărâri.

În contextul cadrului normativ expus, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, ca autoritate de jurisdicție constituțională.

Înalta Curte mai reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea a reținut, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către Curtea Constituțională, că aceasta "este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească."

Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România", Curtea a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției.

Așa fiind, inadmisibilitatea cererii de suspendare a executării este susținută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită și de temeiurile de drept ale acțiunii, hotărârea atacată nefiind un act administrativ-jurisdicțional, deci neputând fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată; dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și dispozițiile referitoare la căile de retractare prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile actelor Curții Constituționale a României, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora.

Cu privire la motivele învederate de către recurenta-reclamantă referitoare la încălcarea accesului la justiție datorită lipsei de control judiciar asupra deciziilor/hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională, respectiv cu privire la faptul că prezenta acțiune ar fi admisibilă, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte reține considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2012 prin care s-a constatat că nu se încălcă accesul la justiție datorită lipsei de control judiciar asupra actelor pronunțate de Curtea Constituțională, astfel:

"În ceea ce privește controlul de constituționalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanție esențială a respectării drepturilor și principiilor fundamentale într-un stat de drept. Sub aspectul jurisdicției constituționale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicție a Curții Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competența unei instanțe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituționalitatea, instanță situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curților Constituționale europene constă în aceea că sunt autorități publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradițional în cadrul democrației constituționale: legislativă, executivă și judecătorească, justiția constituțională reprezentând, așadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorității judecătorești și exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curțile Constituționale beneficiază de o competență prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor stabilite. Curtea Constituțională a României se supune numai Constituției și legii ei organice de organizare și funcționare nr. 47/1992, competența sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală și de Legea nr. 47/1992."

În fine, conform prevederilor art. 5 C. proc. civ., invocate de recurentă:

"(1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii. (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității. (4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății."

Or, analogia legii sau principiile generale de drept invocate explicit de recurent nu pot opera cu încălcarea normelor de ordine publică, respectiv a normelor de competență generală care sunt de ordine publică, ocrotind un interes public și nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.

În ordinea constituțională și normativă proprie sistemului român de drept, această abordare nu poate fi calificată drept o denegare de dreptate și nu este de natură să atragă reformarea sentinței pentru o pretinsă încălcare a dreptului de acces efectiv la o instanță.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra întrebărilor formulate de recurenta-reclamantă A., dar și recursul promovat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra întrebărilor formulate de recurenta-reclamantă A. .

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 117 din 30 aprilie 2025 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 12 iunie 2025.