ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2833/2025

Circumstanțele cauzei. Cauza dedusă judecății Prin cererea înregistrată la data de 10.04.2025, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, a solicitat instanței suspendarea executării actului administrativ unilateral normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024 până la soluționarea definitivă a acțiunii pe fond, precum și anularea acesteia.

Hotărârea instanței de fond Prin încheierea din 23 aprilie 2025, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea având ca obiect suspendarea actului reprezentat de Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din 23 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta - reclamantă A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii de ședință și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de apel Cluj. În motivare, a arătat în esență, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., că adaosul la lege s-a făcut prin aceea că instanța de fond a considerat că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă și necontestabilitatea acestora în instanța de judecată, deși nicio normă internă nu prevede caracterul de inatacabilitate al acestora în justiție. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond în mod eronat a refuzat să califice Hotărârea CCR nr. 32/2024 ca fiind un act administrativ unilateral normativ așa cum e definit de art. 2 alin. (1) lit. C) din Legea nr. 554/2004 și în mod greșit a invocat din oficiu excepția inadmisibilității acțiunii. În conformitate cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond a încălcat următoarele norme de drept material: - art. 1 alin. (1), art. 5, art. 10 din Legea nr. 554/2004; - Art. 21, art. 52, art. 126 alin. (6) din Constituția României - Art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE; - Art. 6 alin. (1) din CEDO Cu privire la normele de drept material indicate, recurenta a rătat că instanța de fond în mod eronat a considerat că hotărârile CCR nu pot fi atacate în instanța de contencios administrativ, deoarece nu sunt exceptate de la a fi atacate de niciuna din aceste norme, ori de alte norme din dreptul național ori comunitar.

Apărările formulate în cauză Nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului S-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23.05.2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta reglementează situația depășirii de către instanțe a atribuțiilor puterii judecătorești, prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța dispunând acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat. Pentru a împiedica abuzul de putere, atribuțiile în stat sunt împărțite între mai multe centre de putere, dar fără a se înclina balanța către una dintre puteri. Între puteri trebuie să existe un echilibru care să permită tuturor cetățenilor să trăiască în demnitate, să le fie garantate drepturile și libertățile fundamentale. Instanțele judecătorești nu pot proceda la modificarea și completarea legilor și nu au nici competența de a stabili ca o lege în vigoare să nu se aplice, după cum nu pot impune celor cărora le aparține inițiativa legislativă să și-o exercite. Intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, spre exemplu, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare etc. În practica instanței supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înțelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competență. Înalta Curte reține că, în speță, recurenta a susținut că instanța de fond a adăugat la lege prin aceea că a considerat că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă și că acestea nu pot fi contestate în instanță. Față de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin admiterea excepției inadmisibilității, neexistând o imixtiune în sfera autorității executive sau legislative. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. fiind nefondat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat. Neregularitățile de ordin procedural sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.., care constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale, iar nulitatea este condiționată de producerea unei vătămări. Nulitatea - ca sancțiune procedurală - urmează să fie analizată în strânsă corelație cu diferitele acte de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le îndeplinesc pe parcursul activității judiciare. Efectele nulității actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Așadar, actul nul este lipsit de eficacitate și urmează a fi refăcut. Susținerile recurentei-reclamante nu se referă, în fapt, la încălcarea de către prima instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, ci privesc modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra cererilor formulate, astfel că nu se circumscriu acestui motiv de casare, urmând a fi avute în vedere în examinarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cel de-al treilea motiv de recurs a fost structurat de recurentă prin prisma cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care se referă la situația "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora: "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România. Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi", precum și de dispozițiile art. 3 din același act normativ, potrivit cărora: "Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică". S-a arătat că, în ipoteza dată, Constituția României nu prevede o cale de atac împotriva hotărârilor Curții Constituționale, acestea având caracter general obligatoriu conform art. 147 alin. (4) din Constituția României. Hotărârile Curții Constituționale nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, întrucât aceste hotărâri nu sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, conform căruia: "act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". Hotărârea Curții Constituționale nr. 32/06.12.2024 nu este un act unilateral cu caracter individual sau normativ, ci reprezintă un act emis în materia contenciosului constituțional prin care Curtea Constituțională își exercită prerogativa de garant al supremației Constituției, calitate în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului, conform art. 142 alin. (1) corelat cu art. 146 lit. f) din Constituție. Legiuitorul nu a înțeles să reglementeze în favoarea instanțelor judecătorești vreo competență în ceea ce privește hotărârile pronunțate de Curtea Constituțională în materia alegerilor prezidențiale. Prin urmare, dispozițiile Legii nr. 554/2004 și dispozițiile Codului de procedură civilă care reglementează cererile formulate pe calea justiției nu sunt aplicabile hotărârilor Curții Constituționale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 142 și art. 147 alin. (4) din Constituția României, art. 1 alin. (2) și (3) și art. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Referitor la cererea privind suspendarea executării Hotărârii Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024 până la soluționarea definitivă a cauzei, s-a susținut că din interpretarea dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că instanța învestită cu o astfel de cerere este datoare a verifica dacă actul a cărui suspendare este cerută este un act administrativ, în sensul atribuit acestei sintagme de art. 2 alin. (1) pct. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Având în vedere că hotărârea Curții Constituționale, pronunțată de aceasta în calitate de singură jurisdicție constituțională, nu întrunește trăsăturile indicate de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (conform art. 11 lit. b) pct. 3 din Legea nr. 47/1992, hotărârile Curții sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor), instanța de fond a arătat că aceasta nu poate face obiectul unei suspendări în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, motiv pentru care cererea de suspendare a fost în mod corect respinsă. Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea încheierii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva încheierii din 23 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.