Decizia nr. 3764/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea formulată înregistrată la data de 01 iulie 2024 sub dosar nr. x/2024 pe rolul Curții de Apel Oradea - secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ. și RR., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 24 alin. (1) și (3) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 906 alin. (2) C. proc.

civ., au solicitat: - să se aplice Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau după caz, persoanei delegate cu atribuția emiterii ordinelor de salarizare, amenda în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, respectiv 660 RON/zi de întârziere începând cu data promovării prezentei acțiuni și până la îndeplinirea obligației stabilite prin sentința nr. 92/CA/2022 -P.I. din data de 18.05.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020 - P.I, al Curții de Apel Oradea, definitivă prin Decizia nr. 2788 din 24.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea de a emite pentru fiecare dintre reclamanți ordine de încadrare salarială, prin care indemnizația de încadrare lunară să fie stabilită, începând cu data de 07.10.2019, cu luarea în considerare a coeficientului multiplicare stabilit la lit. A) pct. 6-13 din Anexa la O.U.G.

nr. 27/2006, aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT; - să fie obligată pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la plata de penalități, în condițiile art. 906 alin. (2) din C. proc. civ., de 1000 RON/zi pentru fiecare zi de întârziere, pentru fiecare reclamant, pentru refuzul de emitere a ordinelor de salarizare. 2. Hotărârea atacată cu recurs Prin încheierea nr. 434/CA/2024 pronunțată la 2 octombrie 2024, Curtea de Apel Oradea - secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ.

și RR., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, a aplicat pârâtei o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, și acordă fiecărui reclamant penalități de câte 100 RON pe zi de întârziere, care cad în sarcina pârâtei, pentru un termen maxim de 3 luni, socotit de la data comunicării prezentei încheieri, pentru neexecutarea sentinței nr. 92/CA/2022 din data de 18.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2788/2023 din data de 24.05.2023 și a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierea nr. 434/CA/2024 pronunțată la 2 octombrie 2024 de Curtea de Apel Oradea - secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs principal Înalta Curte de Casație și Justiție și recurs incident reclamanți C., H., L., Q., U., F., BB., GG., JJ., NN., RR., D., I., M., R., V., Y., CC., HH., KK., OO., P., A., E., J., N., S., W., Z., EE., II., LL., PP., B., G., K., O., T., X., AA., FF., DD.,MM.,QQ., care au solicitat admiterea recursului și casarea sentinței. Prin recursul declarat în temeiul art. 10 alin. (2) și art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum și al art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., împotriva încheierii nr. 43/CA/2024 din 02.10.2024 a Curții de Apel Oradea, Înalta Curte de Casație și Justiție solicită casarea acesteia și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În cuprinsul motivelor de recurs se arată că, în mod eronat prin hotărârea atacată a fost admisă cererea reclamanților întemeiată pe art. 24 alin. (1) și (3) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 906 alin. (2) C. proc. civ., aplicând pârâtei o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere și penalități de 100 RON/zi pentru neexecutarea sentinței nr. 92/CA/2022, definitivă prin Decizia ÎCCJ nr. 2788/2023. Înalta Curte susține că instanța de fond a interpretat greșit art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu este îndeplinită condiția culpei autorității publice. Recurenta arată că a demarat procedura de executare a titlului executoriu, solicitând Curții de Apel Cluj informațiile necesare pentru emiterea ordinelor de salarizare, însă instanța angajatoare a refuzat transmiterea datelor privind drepturile salariale ale reclamanților, prin adresa nr. x/16.09.2024.

În lipsa acestor informații, Înalta Curte nu putea emite ordinele de salarizare fără riscul dublării unor plăți deja efectuate de ordonatorii secundari sau terțiari de credite. Susține că nu există un refuz al autorității de a executa hotărârea, ci o imposibilitate obiectivă generată de necomunicarea datelor necesare de către instanța angajatoare, ceea ce exclude culpa prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. În consecință, solicită constatarea nelegalității soluției primei instanțe și admiterea recursului în temeiul art. 496 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și prin motivele de recurs arată că pârâta nu a emis ordinele de salarizare începând cu 07.10.2019, "cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT", astfel cum prevede titlul executoriu.

Aceștia susțin că, deși prima instanță a reținut corect culpa pârâtei pentru neexecutarea obligației în termenul de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, penalitățile stabilite - 100 RON/zi pentru maximum trei luni - sunt nejustificat de reduse. Argumentul potrivit căruia obligația ar fi aparținut inițial Ministerului Justiției este considerat nerelevant, întrucât sentința nr. 92/2022 nu era executorie, iar la data rămânerii definitive, 24.05.2023, Înalta Curte era deja subrogată în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, în temeiul Legii nr. 368/2022. Reclamanții contestă și justificarea referitoare la dificultățile administrative și bugetare, arătând că Înalta Curte a emis anterior ordine similare pentru alți judecători (Ordinul nr. 56/1/01.02.2023 și Ordinul nr. 469/1/10.03.2023), ceea ce demonstrează că nu existau impedimente reale.

Mai mult, demersurile pârâtei au fost inițiate abia la 05.08.2024, la peste un an de la rămânerea definitivă a hotărârii și doar după introducerea acțiunii, deși reclamanții depuseseră numeroase memorii, fapt confirmat în document: "cred că se cuvine a fi sancționat prin acordarea de penalități în cuantum maxim". Părțile recurente invocă și jurisprudența CEDO, în special cauza Agneta Șandor (nr. 67289/01), subliniind că statul este responsabil pentru executarea hotărârilor judecătorești, indiferent de instituția implicată, iar întârzierile nejustificate mai mari de un an constituie încălcări ale art. 6 din Convenție. Mai arată că "administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească", iar durata procedurilor administrative nu poate justifica neexecutarea.

În final, reamintesc că titlul executoriu obligă pârâta la emiterea ordinelor de salarizare cu egalizarea indemnizației de încadrare cu cea a procurorilor DNA și DIICOT, conform Anexei la O.U.G. nr. 27/2006, iar conținutul acestor ordine este deja determinabil, inclusiv prin Ordinul nr. 190/13.04.2023 privind salarizarea procurorilor DIICOT. 4. Apărări formulate în cauză Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond. Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, prin care în principal, invocă excepția lipsei de interes în promovarea recursului incident, iar în subsidira respingerea căii de atac promovate de către reclamanți, ca nefondată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Este nefondată excepția lipsei de interes a recursului declarat de către reclamanți, invocată de către recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție. Interesul recurenților-reclamanți în casarea în parte a sentinței recurate este actual, întrucât instanța de fond a admis în parte acțiunea, în sensul că a fost redus cuantumul penalităților aplicate instituției pârâte de la 1000 de RON pe zi la 100 pe zi pentru fiecare zi de întârziere, pentru un termen maxim de 3 luni. Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Demersul judiciar al reclamanților, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de a se aplica Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau după caz, persoanei delegate cu atribuția emiterii ordinelor de salarizare, amenda în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, respectiv 660 RON/zi de întârziere începând cu data promovării prezentei acțiuni și până la îndeplinirea obligației stabilite prin sentința nr. 92/CA/2022 -P.I. din data de 18.05.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020 - P.I, al Curții de Apel Oradea, definitivă prin Decizia nr. 2788 din 24.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea de a emite pentru fiecare dintre reclamanți ordine de încadrare salarială, prin care indemnizația de încadrare lunară să fie stabilită, începând cu data de 07.10.2019, cu luarea în considerare a coeficientului multiplicare stabilit la lit. A) pct. 6-13 din Anexa la O.U.G.

nr. 27/2006, aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT și să fie obligată pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la plata de penalități, în condițiile art. 906 alin. (2) din C. proc. civ., de 1000 RON/zi pentru fiecare zi de întârziere, pentru fiecare reclamant, pentru refuzul de emitere a ordinelor de salarizare. Prin sentința recurată s-a admis în parte acțiunea, reclamanții și pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție formulând recursuri, criticile neputând fi reținute în cauză. Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecății, a coroborat dispozițiile incidente și a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

În acest context, recursurile formulate sunt nefondate, motivele invocate nefiind de natură să conducă la casarea hotărârii atacate. Totodată, instanța de control judiciar reamintește că, în recurs, hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică posibilitatea părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Prin urmare, vor fi înlăturate acele critici ce vizează netemeinicia fondului cauzei, precum și acele trimiteri la prevederi legale sau la doctrină, în cuprinsul cărora nu se regăsește o critică efectivă de nelegalitate la adresa sentinței recurate. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție se rețin următoarele.

Instanța de control judiciar observă că, prin sentința recurată, judecătorul fondului a constatat neexecutarea hotărârii judecătorești definitive într-un termen rezonabil și a aplicat, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 84/2023, pentru un termen de maxim 3 luni, o amendă pe zi de întârziere stabilită în sarcina pârâtei, precum și penalități în favoarea reclamanților, în baza art. 906 alin. (2) din C. proc. civ. Deși recurenta-pârâtă susține că, ulterior pronunțării sentinței, a procedat la executarea obligației stabilite prin titlul executoriu, această conduită nu poate influența legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de fond, în condițiile în care, la momentul soluționării cauzei, erau întrunite cerințele prevăzute de norma legală aplicabilă.

Instanța de recurs nu poate analiza faptele cauzei prin prisma unor împrejurări survenite după data pronunțării hotărârii atacate, întrucât legalitatea unei hotărâri se apreciază în raport cu starea de fapt și de drept existentă la data soluționării cauzei de către instanța de fond. Înalta Curte reține că, prin sentința atacată, instanța de fond, în temeiul art. 906 alin. (2) din C. proc. civ., a stabilit pentru un termen de maxim 3 luni, în favoarea fiecărui reclamant o penalitate în cuantum de 100 RON pe zi de întârziere pentru neexecutarea voluntară a obligației de a face stabilită prin titlul executoriu. Ulterior pronunțării hotărârii, recurenta și-a executat obligația stabilită prin titlu, motiv pentru care susține că penalitatea nu se mai justifică, invocând caracterul său cominator și finalitatea exclusiv de constrângere.

Instanța de recurs constată că stabilirea penalității prevăzute de art. 906 alin. (2) C. proc. civ. are ca premisă existența unei perioade de neexecutare voluntară a unei obligații prevăzute printr-o hotărâre judecătorească executorie, fiind o măsură menită să stimuleze executarea promptă. Chiar dacă între timp recurenta a procedat la executarea obligației, acest fapt nu înlătură ex tunc temeinicia și legalitatea sentinței, întrucât penalitatea s-a născut pentru perioada anterioară îndeplinirii obligației și reflectă conduita procesuală anterioară a debitorului. Totodată, Înalta Curte reține că stabilirea penalității nu echivalează cu acordarea automată a unei sume executabile, cuantumul final urmând a fi determinat, dacă este cazul, prin procedura reglementată de art. 906 alin. (4) C. proc.

civ., la cererea creditorului, iar în temeiul art. 906 alin. (5) C. proc. civ. penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, prin sentința atacată, a fost aplicată pârâtei, pentru un termen de maxim 3 luni, sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, respectiv o amendă judiciară în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere în executarea unei hotărâri judecătorești definitive. Deși, la data pronunțării hotărârii de fond, condițiile legale de aplicare a sancțiunii erau îndeplinite, se reține că ulterior pârâta a executat obligația prevăzută în titlul executoriu.

Conform jurisprudenței constante și obligatorii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, amenda aplicată autorității publice în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu mai subzistă și nu se mai poate executa după ce autoritatea și-a îndeplinit obligația din titlul executoriu. Raționamentul juridic, consolidat prin decizii de unificare a practicii judiciare, se bazează pe natura preponderent coercitivă a acestei sancțiuni. Legiuitorul nu a intenționat să pedepsească autoritatea publică pentru o faptă trecută, ci să creeze un mecanism de presiune eficient pentru a constrânge autoritatea să execute hotărârea judecătorească. Odată ce obligația principală este executată, scopul pentru care a fost instituită amenda este atins, iar aplicarea sau executarea silită a acesteia ar transforma-o într-o sancțiune pur punitivă, contrară intenției legiuitorului.

Decizia nr. 12/2018 a întărit ideea că mecanismul din art. 24 este unul special și derogatoriu de la dreptul comun, stabilind că nu se pot cumula penalitățile din Legea nr. 554/2004 cu daunele cominatorii din C. civ.. Decizia nr. 30/2023 a consolidat autonomia sistemului de executare din contenciosul administrativ, stabilind că amenda și penalitățile din C. proc. civ. nu sunt aplicabile autorităților publice, singurul mecanism de constrângere fiind cel prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004. Alte decizii, precum nr. 22/2017 și nr. 14/2019, au stabilit natura juridică a sancțiunilor din art. 24 și au concluzionat că amenda devine lipsită de obiect după executarea obligației.

Este necesară distincția între amenda aplicată autorității publice, care se stinge și nu mai poate fi executată după îndeplinirea obligației, având un rol pur coercitiv, și penalitățile aplicate autorității publice, care au un caracter mixt, coercitiv și reparator, și pot fi solicitate pentru perioada efectivă de întârziere, chiar și după executarea obligației. Jurisprudența obligatorie a ÎCCJ a stabilit că amenda aplicată autorității publice se stinge odată cu executarea hotărârii judecătorești, scopul coercitiv fiind astfel atins, iar menținerea sancțiunii ulterior ar putea conduce la o măsură disproporționată din perspectiva jurisprudenței CEDO. Totuși, aceste aspecte nu constituie motive de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., întrucât hotărârea de fond a fost pronunțată cu respectarea normelor aplicabile la momentul judecății și în raport cu situația de fapt existentă la acea dată. În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată în mod legal, în raport cu situația de fapt și de drept existentă la data soluționării cauzei, iar criticile recurentei-pârâte Înalta Curte de Casație și Justiție nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., având în vedere că aspectele invocate privesc împrejurări ulterioare pronunțării hotărârii, care nu pot afecta legalitatea acesteia. Examinând recursul incident declarat de reclamanți, Înalta Curte constată următoarele: Recurenții-reclamanții au solicitat casarea încheierii atacate și stabilirea penalităților în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere pentru fiecare reclamant, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 906 alin. (2) din C. proc.

civ., pentru neexecutarea sentinței nr. 92/CA/2022, definitivă prin Decizia Înaltei Curți nr. 2788 din 24 mai 2023. Curtea de Apel a admis în parte cererea reclamanților, a constatat neexecutarea culpabilă a titlului executoriu și a aplicat penalități în cuantum de 100 RON pe zi de întârziere pentru un termen de maxim 3 luni, apreciind că acest cuantum este proporțional în raport cu circumstanțele cauzei. Astfel cum s-a arătat anterior este esențial să se facă distincția între cele două tipuri de sancțiuni prevăzute de art. 24, jurisprudența obligatorie a ÎCCJ, consolidată prin decizii succesive a subliniat caracterul special și coercitiv al mecanismului din art. 24 din Legea 554/2004, a stabilit clar că amenda aplicată autorității publice se stinge și nu mai poate fi executată odată ce hotărârea judecătorească a fost adusă la îndeplinire.

Din considerentele încheierii atacate rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de instituție subrogată în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, nu a emis ordinele de încadrare în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, termen care a început să curgă la data de 24 mai 2023, data rămânerii definitive a titlului executoriu. Instanța de control judiciar constată că ulterior pronunțării sentinței recurate și până la pronunțarea instanței de recurs, instituția pârâtă a emis ordinele privind punerea în executare a unei hotărâri judecătorești astfel că amenda aplicată autorității publice s-a stins și nu mai poate fi executată din moment ce hotărârea judecătorească a fost adusă la îndeplinire.

În ceea ce privește stabilirea cuantumului penalităților, Înalta Curte observă că art. 906 alin. (2) din C. proc. civ. conferă instanței de fond o marjă de apreciere, în limitele prevăzute de lege, între 100 și 1.000 RON pe zi de întârziere. Curtea de Apel a motivat alegerea cuantumului minim prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei, respectiv faptul că obligația a aparținut inițial Ministerului Justiției (ulterior intervenind subrogarea legală a Înaltei Curți în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022), dificultățile administrative, precum și demersurile inițiate ulterior de aceasta în vederea executării obligației. Aceste elemente au fost analizate în mod explicit și coerent de instanța de fond, care a apreciat că aplicarea penalităților maxime ar fi disproporționată.

Recurenții-reclamanți susțin că aceste elemente nu justifică aplicarea cuantumului minim și că durata neexecutării, precum și existența unor ordine similare emise anterior de Înalta Curte pentru alți judecători ar fi impus aplicarea penalităților maxime. Instanța de control judiciar reține însă că aceste susțineri vizează, în esență, o reevaluare a circumstanțelor de fapt și o substituire a aprecierii instanței de fond cu propria credință a recurenților, ceea ce excede competenței instanței de recurs. În ceea ce privește critica părților reclamante potrivit căreia obligația stabilită prin titlul executoriu este o obligație de rezultat, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a fundamentat cuantumul penalităților pe o asemenea calificare.

Prin urmare, critica nu poate conduce la modificarea soluției. Referitor la argumentele recurenților-reclamanți întemeiate pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cauza Agneta Șandor, Înalta Curte reține că aceste principii privesc obligația statului de a asigura executarea hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil și de a nu invoca dificultăți administrative pentru a justifica neexecutarea. Instanța de fond a constatat neexecutarea hotărârii și a aplicat sancțiunile prevăzute de lege, astfel încât nu se poate susține că ar fi încălcat standardele europene. Jurisprudența CEDO nu impune aplicarea penalităților la nivel maxim, ci doar aplicarea unor măsuri efective și proporționale, ceea ce s-a și făcut.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa de relevanță a subrogării Ministerului Justiției, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a utilizat acest element pentru a exonera instituția pârâtă de răspundere, ci doar la folosit ca element de context în individualizarea sancțiunii. Această abordare nu contravine dispozițiilor legale și nu poate fi calificată drept aplicare greșită a normelor de drept material. În concluzie, instanța de recurs constată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 906 alin. (2) din C. proc. civ., a motivat în mod suficient și logic cuantumul penalităților stabilite și nu a încălcat normele de drept material invocate de recurenții-reclamanți.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes, va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat și va respinge recursul incident declarat de recurenții-reclamanți, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge excepția lipsei de interes. Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva încheierii nr. 434/CA/2024 pronunțate la 2 octombrie 2024 de Curtea de Apel Oradea - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul incident declarat de recurenții-reclamanți C., H., L., Q., U., F., BB., GG., JJ., NN., RR., D., I., M., R., V., Y., CC., HH., KK., OO., P., A., E., J., N., S., W., Z., EE., II., LL., PP., B., G., K., O., T., X., AA., FF., DD.,MM.,QQ. împotriva încheierii nr. 434/CA/2024 pronunțate la 2 octombrie 2024 de Curtea de Apel Oradea - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 iunie 2025.