Decizia nr. 3230/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva deciziei nr. 101/2024 a Curții de Apel Ploiești

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin decizia nr. 101 din data de 30 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2023 a fost respins recursul formulat de recurenta-reclamantă A., împotriva sentinței nr. 513 din data de 23.06.2023 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Prahova, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Ploiești a reținut că în mod corect prima instanță a respins solicitarea reclamantei privind anularea Dispozițiilor nr. 4442/05.12.2022 și 4443/05.12.2022 și constatarea vătămării drepturilor și intereselor sale legitime în continuarea exercitării activității în muncă și peste vârsta standard de pensionare.

Prin decizia nr. 1105 din data de 02.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2018 au fost respinse recursurile declarate de pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Prahova, și reclamanta A., împotriva sentințelor civile nr. 134/07.02.2019 și nr. 512/02.05.2019, ambele pronunțate de Tribunalul Prahova, ca nefondate. Pentru a pronunța această decizie, în ceea ce privește recursul reclamantei Curtea de Apel Ploiești a reținut că în acord cu judecătorul fondului, că simpla anulare a unui act administrativ, prin care nu s-a dispus, în mod eronat, prelungirea raportului de serviciu al reclamantei nu este de natură a-i cauza acesteia suferințe de natură fizică sau psihică care să justifice acordarea daunelor morale.

În acest sens, nu se poate considera că reclamanta ar fi fost discriminată prin aplicarea eronată a unor dispoziții legale de către pârâtă. În ceea ce privește criticile referitoare la cererea de lămurire, Curtea constată că acestea vizează însăși soluția dată asupra fondului cauzei, aspecte ce au fost analizate în precedent, nefiind motive pentru casarea sentinței prin care s-a respins cererea de lămurire. La data de 06.03.2024, de reclamanta A. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinței civile nr. 513/23.06.2023 rămasă definitivă prin Decizia nr. 101/30.01.2024 și a sentinței civile nr. 134/07.02.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 rămasă definitivă prin Decizia nr. 1105/02.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

2. Soluția instanței de fond Prin decizia nr. 410 din 25 aprilie 2024, Curtea de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de revizuire ca nefondată. 3. Cererea de recurs Împotriva deciziei nr. 410 din 25 aprilie 2024 a Curții de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs revizuenta A.. Recurenta susține, în primul rând, că decizia civilă nr. 410/25.04.2024 a Curții de Apel Ploiești a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale de ordine publică, întrucât instanța de fond a soluționat cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la decizia nr. 101/30.01.2024, deși, potrivit art. 510 alin. (2) C. proc.

civ., competența exclusivă în materia revizuirii hotărârilor pronunțate în recurs aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. În aceste condiții, Curtea de Apel a exercitat o competență care nu îi revenea, încălcând o normă de ordine publică, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În continuare, recurenta arată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 397, art. 405 și art. 513 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor de revizuire formulate și a soluționat o cerere cu un obiect diferit de cel dedus judecății. Astfel, cererea de revizuire din 26.02.2024, completată la 13.03.2024 și 22.03.2024, prin care se solicita revizuirea sentinței civile nr. 513/23.06.2023 în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., nu a fost analizată. Instanța s-a limitat la a examina revizuirea deciziei nr. 101/30.01.2024, deși recurenta nu solicitase revizuirea acesteia în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci doar în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și a omis să soluționeze cererea principală, încălcând reguli procedurale esențiale a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenta subliniază și faptul că instanța nu a menționat calea de atac prevăzută de art. 513 alin. (5) C. proc. civ., situație care, potrivit art. 457 alin. (2) C. proc. civ., nu afectează însă dreptul de a exercita recursul.

Recurenta mai arată că soluția instanței de fond contravine autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 134/07.02.2019, definitivă prin decizia nr. 1105/02.10.2019, întrucât aceasta a stabilit deja legalitatea menținerii raportului de serviciu peste vârsta standard de pensionare și obligația angajatorului de a analiza cererea anuală de prelungire. Sentința civilă nr. 513/23.06.2023, menținută prin decizia nr. 101/30.01.2024, soluționează aceeași situație juridică într-un sens diametral opus, deși între cele două hotărâri există identitate de părți, obiect și cauză. În aceste condiții, recurenta susține că sunt întrunite cerințele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar respingerea cererii de revizuire echivalează cu o încălcare a autorității de lucru judecat, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc.

civ. Recurenta subliniază, de asemenea, că instanța de fond a analizat o cerere cu care nu fusese sesizată, întrucât a examinat revizuirea deciziei nr. 101/30.01.2024 în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deși această cerere nu fusese formulată. Cererea întemeiată pe acest motiv privea exclusiv sentința civilă nr. 513/23.06.2023. Prin urmare, instanța a soluționat o cerere inexistentă și a omis să soluționeze cererea reală, ceea ce atrage nulitatea hotărârii. În ceea ce privește aplicarea normelor de drept material, recurenta arată că instanțele au interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 517 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019, care preiau conținutul fostului art. 98 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, recunoscând funcționarilor publici dreptul de a solicita menținerea raportului de serviciu pentru maximum trei ani peste vârsta standard de pensionare, cu prelungire anuală.

Instanțele au ignorat Decizia CCR nr. 112/2021, care stabilește că vârsta standard de pensionare pentru femeile funcționar public este de 65 de ani, identică cu cea a bărbaților. Cererea recurentei din 03.10.2022 a fost formulată legal, cu două luni înainte de împlinirea acestei vârste, iar angajatorul avea obligația de a o analiza motivat. Prin respingerea cererii, instanțele au nesocotit atât dispozițiile legale incidente, cât și autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 134/2019.

Recurenta evidențiază că între sentința civilă nr. 134/07.02.2019 și sentința civilă nr. 513/23.06.2023 există identitate deplină de părți, obiect și cauză, ambele hotărâri vizând anularea unor dispoziții de încetare a raportului de serviciu emise de același angajator, în raport cu aceeași funcționară publică, în cadrul aceluiași raport de serviciu derulat continuu între 2007 și 2022. În aceste condiții, hotărârea din 2023 este contrară unei hotărâri definitive anterioare, ceea ce justifică admisibilitatea revizuirii în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 4, Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata D.G.A.S.P.C. Prahova a solicitat respingerea recursului ca nul și, în subsidiar, ca neîntemeiat.

A invocat nulitatea recursului în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., arătând că motivele indicate de recurentă nu sunt dezvoltate în sensul art. 488 C. proc. civ., ci exprimă doar nemulțumiri față de soluțiile pronunțate în fond, recurs și revizuire. Pe fondul cauzei, intimata a susținut că instanța de fond a fost competentă să soluționeze cererea de revizuire, întrucât aceasta a fost întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ., iar nu pe pct. 8, situație în care competența aparține instanței care a pronunțat hotărârea atacată, conform art. 510 alin. (1) C. proc. civ. A arătat că instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor cererilor formulate și nu a acordat mai mult decât s-a solicitat, analizând inclusiv motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., pe care l-a constatat neincident. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, intimata a susținut că nu este îndeplinită tripla identitate între dosarele nr. x/2018 și nr. y/2023, întrucât, deși părțile sunt aceleași, obiectul și cauza diferă, fiind vorba despre acte administrative distincte, emise în perioade diferite. Intimata a concluzionat că recursul reprezintă doar reiterarea nemulțumirilor recurentei și nu conține veritabile critici de nelegalitate, solicitând respingerea acestuia. 5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs În temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepției nulității recursului invocată de intimată, întemeiată pe dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora lipsa motivelor de casare sau a încadrării critice în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. atrage nulitatea cererii de recurs. Înalta Curte constată că excepția nulității recursului este neîntemeiată. Deși recurenta formulează critici extinse, cu numeroase referiri la aspecte de fapt și la nemulțumiri privind soluțiile instanțelor inferioare, Înalta Curte constată că din cuprinsul cererii de recurs rezultă, în mod suficient, încadrarea acestora în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 7 C. proc. civ. Recurenta indică expres aceste temeiuri legale și dezvoltă argumente care permit instanței să identifice critica referitoare la competența materială, la pretinsa nepronunțare asupra unor capete de cerere și la pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat.

Pe cale de consecință, excepția nulității recursului urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, urmând ca instanța să procedeze la analiza recursului pe fond. Examinând recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 410/25.04.2024 a Curții de Apel Ploiești, precum și întâmpinarea formulată de intimata Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Prahova, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta își întemeiază calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 7 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de fond ar fi soluționat cererea de revizuire cu încălcarea competenței materiale, că nu s-ar fi pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere și că ar fi ignorat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 134/07.02.2019.

Totodată, recurenta reiterează argumentele formulate în fața instanței de fond și în cadrul cererii de revizuire, referitoare la pretinsa identitate de cauză și obiect între dosarele nr. x/2018 și nr. y/2023, precum și la aplicarea dispozițiilor art. 517 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019. Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat în mod corect și complet cererea de revizuire, în limitele prevăzute de art. 509-513 C. proc. civ. Astfel, Curtea de Apel a stabilit că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident, întrucât între sentința civilă nr. 134/07.02.2019 și sentința civilă nr. 513/23.06.2023 nu există identitate de obiect și cauză, ci doar identitate de părți.

Curtea de Apel a reținut, în mod corect, că cele două hotărâri au analizat acte administrative distincte, emise în perioade diferite, în temeiul unor dispoziții legale diferite, în contextul unor situații juridice succesive, determinate de evoluția raportului de serviciu al reclamantei și de modificările legislative intervenite. În jurisprudența constantă a Înaltei Curți s-a statuat că autoritatea de lucru judecat nu operează între hotărâri care privesc acte administrative diferite, chiar dacă părțile sunt aceleași, iar situația de fapt prezintă elemente comune, în lipsa triplei identități prevăzute de art. 430 C. proc. civ.

În cauza de față, instanța de control judiciar reține că în dosarul nr. x/2018 s-a analizat legalitatea Dispoziției nr. 1251/07.11.2018, emisă în contextul împlinirii vârstei standard de pensionare conform Legii nr. 263/2010, în timp ce în dosarul nr. x/2023 s-a analizat legalitatea Dispozițiilor nr. 4442/05.12.2022 și nr. 4443/05.12.2022, emise în contextul aplicării art. 517 alin. (1) lit. d) și alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 și al Deciziei CCR nr. 112/2021. Diferența de temei juridic, de situație de fapt și de obiect al acțiunilor exclude existența unei hotărâri potrivnice în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia instanța de fond ar fi soluționat cererea de revizuire cu încălcarea competenței materiale prevăzute de art. 510 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Potrivit textului legal menționat, competența de a soluționa cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. aparține instanței ierarhic superioare celei care a dat prima hotărâre. În cauză, însă, din chiar cuprinsul cererii de revizuire rezultă că revizuenta a invocat, în mod principal și explicit, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 134/27.02.2019 pronunțată de Tribunalul Prahova, definitivă prin decizia nr. 1105/02.10.2019 a Curții de Apel Ploiești. Întrucât recursul a fost respins ca nefondat, analiza instanței rezumându-se la analiza motivelor de casare, prin decizia nr. 1105/02.10.2019 nu a fost evocat fondul, autoritatea de lucru judecat impunându-se a fi analizată prin raportare la sentința nr. 134/27.02.2019, așa cum, de altfel, a solicitat și revizuenta.

Or, în ipoteza în care revizuirea privește o hotărâre pronunțată de tribunal, instanța competentă material este curtea de apel, inclusiv atunci când motivul invocat este cel prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța ierarhic superioară tribunalului este chiar curtea de apel. În aceste condiții, Curtea de Apel a fost competentă material să soluționeze cererea de revizuire. Nici susținerea potrivit căreia instanța nu s-ar fi pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere nu poate fi primită. Din cuprinsul deciziei atacate rezultă că instanța de fond a analizat toate motivele de revizuire formulate, inclusiv cele completate ulterior, respingându-le motivat. Faptul că soluția nu este favorabilă recurentei nu echivalează cu o nepronunțare asupra cererii.

În plus, Înalta Curte reține că instanța nu este obligată să răspundă distinct și exhaustiv fiecărui argument formulat de parte, ci are obligația de a expune un raționament juridic coerent, care să permită identificarea motivelor pentru care cererea a fost admisă sau respinsă. Această exigență rezultă din art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impune instanței să arate "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței", fără a impune o analiză fragmentară a fiecărei susțineri. Jurisprudența constantă a Înaltei Curți a statuat că motivarea hotărârii nu presupune o analiză punctuală a fiecărui argument, ci o examinare globală, suficientă pentru a permite părților să înțeleagă raționamentul instanței(Decizia nr. 2670/2018, Decizia nr. 145/2020, Decizia nr. 311/2022).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că instanțele nu sunt obligate să răspundă în detaliu fiecărei susțineri, ci doar celor esențiale pentru soluționarea cauzei (cauza Van de Hurk c. Olandei, cauza Helle c. Finlandei). În speță, instanța de fond a expus un raționament complet și coerent, analizând temeiurile juridice invocate, obiectul cererii de revizuire și condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., concluzionând în mod motivat că acestea nu sunt îndeplinite. Faptul că instanța a oferit o motivare sintetică asupra unor aspecte nu echivalează cu o omisiune de a se pronunța, ci reflectă aplicarea principiului concentrării motivării asupra elementelor relevante pentru soluție.

Prin urmare, critica recurentei privind pretinsa nepronunțare asupra unor capete de cerere este nefondată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de fond a analizat în mod corect inexistența autorității de lucru judecat, în lipsa triplei identități, astfel încât nu se poate reține încălcarea acesteia. Față de cele arătate anterior, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală și temeinică, fiind pronunțată cu respectarea competenței materiale stabilite de lege, în limitele învestirii instanței și cu aplicarea corectă a dispozițiilor procedurale și substanțiale incidente. Instanța de fond a examinat în mod complet și efectiv toate motivele invocate în susținerea cererii de revizuire, a realizat o corectă delimitare a obiectului cererii și a analizat în mod riguros condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., reținând în mod justificat inexistența triplei identități necesare pentru a opera autoritatea de lucru judecat. Totodată, instanța a motivat în mod suficient și logic soluția adoptată, fără a depăși limitele sesizării și fără a încălca normele de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității. În aceste condiții, criticile recurentei nu sunt de natură să răstoarne soluția instanței de fond, nefiind apte să evidențieze vreo nelegalitate a hotărârii atacate în sensul art. 488 C. proc. civ. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de revizuenta A., ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge excepția nulității recursului. Respinge recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 410 din 25 aprilie 2024 a Curții de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 10 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.