Decizia nr. 3212/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 89/2024 a Curții de Apel Bacău

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 13.10.2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) solicitând anularea Hotărârii nr. 266 din 14.06.2023 emisă de pârât și obligarea acestuia să emită o nouă hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare reclamate.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 89/2024 din 7 iunie 2024, Curtea de Apel Bacău - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 89/2024 din 7 iunie 2024 a Curții de Apel Bacău - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., apreciind că aceasta este nelegală, întrucât instanța de fond a respins acțiunea sa împotriva Hotărârii CNCD nr. 266/14.06.2023 printr-o interpretare eronată a dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000 referitoare la termenul de sesizare. O primă critică invocată de recurentă vizează modul în care instanța a reținut tardivitatea petiției nr. 1578/1.03.2021, considerând că termenul de un an prevăzut de art. 20 din O.G. nr. 137/2000 reprezintă un termen de decădere, care nu poate fi suspendat sau întrerupt, în conformitate cu art. 2548 C. civ.. Recurenta susține că această interpretare este greșită, întrucât termenul are natura juridică a unui termen de prescripție, susceptibil de întrerupere, iar nu a unui termen de decădere. În consecință, apreciază că introducerea acțiunii în dosarul nr. x/2018 a întrerupt cursul termenului, conform art. 2548 alin. (3) C. civ., iar un nou termen a început să curgă de la data pronunțării Deciziei Curții de Apel Bacău nr. 536/2020, respectiv 04.11.2020, în temeiul art. 2541 alin. (2) C. civ.. Întrucât petiția a fost depusă la 1 martie 2021, recurenta consideră că aceasta a fost formulată în termenul legal, iar excepția tardivității trebuia respinsă. De asemenea, recurenta critică și modul în care instanța de fond a limitat analiza legalității Hotărârii CNCD exclusiv la aspectul tardivității, deși recurenta susține că a contestat și soluția CNCD referitoare la inexistența elementelor constitutive ale discriminării pentru perioada neafectată de tardivitate. Recurenta arată că instanța a interpretat în mod restrictiv obiectul acțiunii, omițând să analizeze fondul criticilor privind discriminarea salarială și hărțuirea psihologică la care ar fi fost supusă în perioada 2015-2019. În continuare, recurenta reiterează că, potrivit Deciziei Curții de Apel Bacău nr. 536/2020, angajatorul B. - Magazin Bacău a încălcat dispozițiile legale aplicabile raporturilor de muncă, fiind obligat la plata diferențelor salariale aferente perioadei 16.02.2018-21.06.2019, actualizate cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare. Pornind de la această constatare judiciară, recurenta susține că angajatorul a aplicat un tratament discriminatoriu, remunerând-o la nivelul salariului minim pe economie, deși ocupa aceeași funcție ca alte două colege care beneficiau de un salariu superior. Totodată, arată că a fost supusă unor evaluări profesionale nejustificat de negative și unor acuzații repetate de incompetență, în contradicție cu feedbackul pozitiv al clienților, ceea ce, în opinia sa, constituie o formă de hărțuire psihologică. Recurenta apreciază că aceste fapte se circumscriu noțiunii de discriminare prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. e) pct. 1 și art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, referitoare la dreptul la un salariu egal pentru muncă egală. În final, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 89/07.06.2024, respingerea excepției tardivității sesizării formulate la 1 martie 2021, anularea Hotărârii CNCD nr. 266/14.06.2023 și obligarea CNCD la emiterea unei noi hotărâri prin care să se constate existența unei fapte de discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile nr. 89/07.06.2024 a Curții de Apel Bacău, arătând că soluția instanței de fond este legală și temeinică. CNCD susține că, potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, termenul de un an pentru sesizarea Consiliului reprezintă un termen de decădere, care nu poate fi suspendat sau întrerupt, astfel încât faptele reclamate ca fiind săvârșite în perioada 2015-21.06.2019 nu mai puteau fi analizate la data depunerii petiției nr. 1578/01.03.2021. Instanța de fond a reținut corect că depășirea termenului legal atrage decăderea din dreptul de a sesiza CNCD, în conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la pretinsele fapte ulterioare încetării raporturilor de muncă, CNCD arată că reclamanta nu a prezentat fapte care să permită prezumarea unei discriminări, în sensul art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, neexistând probe care să susțină afirmațiile privind transmiterea unor referințe negative sau existența unui tratament discriminatoriu ulterior anului 2019. În aplicarea regulilor privind sarcina probei, CNCD reține că petenta nu a îndeplinit obligația de a prezenta elemente factuale apte să inverseze sarcina probei, astfel cum rezultă și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauzele Bilka Kaufhaus, Kowalska, Nimz, Danfoss, Enderby). În consecință, CNCD solicită respingerea recursului și menținerea Hotărârii nr. 226/14.06.2023 ca fiind legală și temeinică. Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârât B. solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile nr. 89/07.06.2024, arătând că soluția Curții de Apel Bacău este legală și temeinică. Se subliniază că Recurenta a fost salariata C. S.R.L., ulterior transferată la B. în urma fuziunii, raporturile de muncă încetând la 21 iunie 2019. În perioada anterioară încetării contractului, Recurenta a inițiat litigiul soluționat prin Decizia nr. 536/04.11.2020, în care a invocat aceleași pretinse fapte de discriminare. Intimata - pârâtă B. arată că Petiția depusă la CNCD la 1 martie 2021 este tardivă, întrucât art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 instituie un termen de decădere de un an, care curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana putea lua cunoștință de aceasta. Întrucât raporturile de muncă au încetat la 21 iunie 2019, iar Recurenta cunoștea pretinsele fapte cel târziu la 16 februarie 2018, când a introdus acțiunea în dosarul nr. x/2018, termenul de un an era împlinit la momentul sesizării CNCD. Se arată că nu poate fi reținută teza Recurentei privind întreruperea termenului, deoarece termenul prevăzut de art. 20 O.G. nr. 137/2000 este unul procedural, de decădere, nesusceptibil de suspendare sau întrerupere, conform art. 2548 C. civ. și jurisprudenței constante, inclusiv sentința civilă nr. 2430/22.10.2019 a Curții de Apel București. De asemenea, art. 2548 alin. (3) C. civ. este inaplicabil, întrucât exercitarea dreptului de a sesiza CNCD nu presupune formularea prealabilă a unei acțiuni în justiție, procedura administrativă fiind autonomă. Intimata - pârâtă B. mai susține că solicitarea recurentei de a obliga CNCD să constate existența discriminării este inadmisibilă, întrucât instanța nu poate substitui competența exclusivă a CNCD în aprecierea faptelor, iar în ipoteza admiterii recursului, Înalta Curte nu poate soluționa fondul, ci doar dispune casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 497 C. proc. civ. În concluzie, B. solicită respingerea recursului și menținerea soluției instanței de fond. La data de 04 iunie 2025, recurenta - reclamantă A. a depus la dosar precizări prin care arată că, analizând sentința recurată, rezultă o contradicție evidentă între considerente și dispozitiv. În considerente, instanța a dezvoltat exclusiv argumentația privind tardivitatea sesizării depuse la 01.03.2021 pentru faptele pretins discriminatorii din perioada 2015-21.06.2019, reținând că petiția ar fi fost formulată peste termenul prevăzut de art. 20 din O.G. nr. 137/2000. Cu toate acestea, în dispozitiv, instanța nu a respins acțiunea ca tardivă, ci a respins-o ca nefondată, fără a reflecta soluția motivată în considerente. Recurenta susține că această neconcordanță constituie un caz tipic de contradicție între considerente și dispozitiv, situație ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În consecință, solicită casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Bacău. Recurenta menține cererea de judecare în lipsă, conform art. 223 C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă A., în raport cu criticile formulate, actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Prin Hotărârea nr. 266/14.06.2023, pârâtul C.N.C.D. a admis excepția tardivității privind introducerea petiției pentru faptele reclamante petrecute în perioada 2015-21.06.2019, iar pentru perioada care nu intră sub incidența tardivității, pârâtul a reținut că aspectele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapt de discriminare. Prin sentința recurată, Curte de Apel a respins acțiunea în anularea Hotărârii nr. 266/16.06.2023, ca nefondată. Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Recurenta susține, în esență, că instanța de fond ar fi interpretat greșit dispozițiile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, calificând termenul de un an pentru sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării(CNCD) ca fiind un termen de decădere, și nu un termen de prescripție susceptibil de suspendare sau întrerupere. Totodată, recurenta invocă aplicabilitatea art. 2548 alin. (3) C. civ., apreciind că introducerea acțiunii în dosarul nr. x/2018 ar fi întrerupt termenul de sesizare a CNCD, astfel încât petiția depusă la 01.03.2021 ar fi fost formulată în termen. În subsidiar, recurenta invocă existența unei contradicții între considerentele și dispozitivul sentinței atacate. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate. Potrivit art. 20 din O.G. nr. 137/2000 "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei." În ceea ce privește natura juridică a termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, instanța de fond a reținut în mod corect că acesta reprezintă un termen legal de decădere, iar nu un termen de prescripție. Textul legal instituie un termen imperativ în interiorul căruia persoana care se consideră discriminată poate sesiza CNCD, nerespectarea acestuia atrăgând decăderea din dreptul de a formula sesizarea. Această interpretare este constant confirmată în jurisprudența instanțelor de contencios administrativ care au statuat că termenul de un an nu este susceptibil de suspendare sau întrerupere, în lipsa unei dispoziții legale exprese derogatorii. În mod corect, instanța de fond a aplicat art. 2548 alin. (1) C. civ., potrivit căruia termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii, dacă legea nu prevede altfel. Or, O.G. nr. 137/2000 nu conține nicio dispoziție care să permită suspendarea sau întreruperea termenului de sesizare a CNCD. De asemenea, Înalta Curte reține că recurenta nu poate invoca aplicarea art. 2548 alin. (3) C. civ., întrucât acest textul reglementează întreruperea termenelor de decădere numai în ipoteza în care realizarea dreptului este condiționată de exercitarea unei acțiuni în justiție. Procedura administrativă în fața CNCD este însă autonomă, nefiind condiționată de promovarea unei acțiuni judiciare prealabile și necondiționând, la rândul ei, accesul la instanță. În mod corect, instanța de fond a reținut că sesizarea CNCD nu echivalează cu realizarea dreptului printr-o acțiune în justiție, astfel încât dispozițiile art. 2548 alin. (3) C. civ. nu sunt aplicabile. În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de un an, Înalta Curte reține că recurenta a cunoscut pretinsele fapte de discriminare cel târziu la data de 16 februarie 2018, când a formulat cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2018, în cadrul căruia a invocat aceleași situații de fapt și aceleași diferențe de tratament pe care le-a dedus ulterior și în fața CNCD. În mod corect, instanța de fond a reținut că, în raport cu acest moment, termenul de un an era împlinit la data de 01.03.2021, când a fost sesizat CNCD. Susținerea recurentei potrivit căreia termenul ar curge de la data pronunțării Deciziei nr. 536/04.11.2020 a Curții de Apel Bacău este lipsită de temei legal. Hotărârea judecătorească pronunțată într-un litigiu anterior nu constituie moment de naștere sau de luare la cunoștință a faptei discriminatorii, ci reprezintă doar soluționarea unui litigiu în care recurenta a invocat deja aceleași fapte. A admite contrariul ar echivala cu prelungirea artificială și nelimitată a termenului de sesizare a CNCD, contrar caracterului imperativ al termenului de decădere. În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la pretinsa contradicție dintre considerentele și dispozitivul sentinței atacate, Înalta Curte constată că acest motiv de casare a fost formulat tardiv, prin precizările depuse de recurentă la data de 04 iunie 2025, ulterior expirării termenului legal de exercitare a recursului. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., motivele de casare trebuie formulate în termenul de recurs, iar potrivit art. 490 alin. (2) C. proc. civ., "motivele de recurs formulate peste termen nu vor fi luate în considerare". Termenul de recurs în prezenta cauză este de 15 zile de la comunicarea sentinței, iar motivele suplimentare depuse la 04 iunie 2025 depășesc cu mult acest termen imperativ. În consecință, critica întemeiată pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., fiind formulată după expirarea termenului de recurs, nu va fi analizată. În raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, art. 2548 C. civ. și art. 9 alin. (2) C. proc. civ., iar criticile recurentei nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de reclamanta A. ca nefondat.