Decizia nr. 3145/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii. Procedura derulată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/2023, la 18.04.2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, Casa de Pensii Sectorială a Serviciului Român de Informații și Serviciul Român de Informații, solicitând: 1. să se constate vătămarea drepturilor și intereselor legitime prin măsurile reglementate de O.U.G.

nr. 59/04.08.2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu; 2. obligarea Guvernului României să asigure fondurile necesare pentru restituirea sumelor corespunzătoare actualizărilor care au intervenit prin acte normative începând cu luna septembrie 2017; 3. obligarea Casei de Pensii Sectorială a SRI la recalcularea și acordarea diferențelor la drepturile de pensie începând cu luna septembrie 2017, în funcție de creșterile care au vizat solda de funcție, respectiv solda de grad, pornind de la cele stabilite prin: - decizia de trecere în rezerva a reclamantului, nr. 91501/17.05.2016, care la data respectivă a fost de 1097 RON, avându-se în vedere dispozițiile art. 7 lit. b) secțiunea 3 din Legea nr. 153/2017, corelate cel puțin cu nivelul valoric al prevederilor H.G.

emise după cum urmează: - de la 01.02.2017 și până la 31.12.2017-1450 (H.G. nr. 1/2017); - de la 01.01.2018 și până la 31.12.2018 -1900 RON (H.G. nr. 856/2017); - de la 01.01.2019 (H.G. nr. 937/2018) și până în prezent - 2350 RON; 4. majorarea cuantumului soldei de grad de la 391 RON la 900 RON stabilită prin H.G. nr. 28/2023, începând cu 01.01.2023. 5. obligarea pârâților la restituirea sumei solicitate la capătul 2 din acțiune, actualizată cu indicele de inflație la care se adaugă dobânda legală aferentă, începând cu 04.08.2017 și până la data plății efective. Prin sentința nr. 1924/02.11.2023, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe la 18.12.2023, sub nr. x/2023.

2. Hotărârile ce fac obiectul prezentului recurs Prin încheierea de ședință din 29 februarie 2024, Curtea a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând lipsa nejustificată a părților și faptul că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Prin rezoluția din 4 septembrie 2024, a fost acordat termen la 17 octombrie 2024 pentru verificarea condițiilor privind perimarea cererii de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 457 din 17 octombrie, Curtea a constatat perimată cererea de chemare în judecată. 3. Cererea de recurs Împotriva acestor hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei Curții de Apel Craiova pentru continuarea judecății.

În motivarea cererii de recurs, a susținut că, în mod greșit, curtea de apel a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023, instanță care și-a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Craiova, a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Cauza s-a aflat pe rolul Curții de Apel Craiova în urma declinării competenței de către Tribunalul Dolj, prin urmare, curtea judeca în primă instanță, și nu într-o cale de atac, astfel că nu mai era necesar să solicite din nou judecarea cauzei în lipsă.

Dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. își găsesc aplicare pentru fiecare stadiu procesual, și nu pentru fiecare instanță la care s-ar declina succesiv competența, astfel că, în speță, prima instanță a încălcat regulile de procedură dispunând în mod nelegal suspendarea judecății, situație în care devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește sentința nr. 457 din 17 octombrie 2024 a Curții de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a susținut că este nelegală, întrucât nu din culpa sa cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data suspendării judecății, ci din culpa instanței, care a dispus în mod nelegal suspendarea judecății pentru lipsa părților, deși recurentul solicitase judecarea în lipsă prin cererea introductivă.

Astfel, nefiindu-i imputabile motivele pentru care s-a dispus suspendarea judecății, ci instanței, sentința este pronunțată cu încălcarea normelor de procedură referitoare la perimarea cererii de chemare în judecată. Totodată, în opinia recurentului-reclamant, nu îi poate fi imputat faptul că nu a declarat recurs împotriva încheierii de suspendare a judecății înainte de împlinirea termenului de perimare, întrucât nu i s-a comunicat această încheiere, iar, pe de altă parte, instanța avea posibilitatea să verifice la momentul pronunțării sentinței prin care s-a constatat perimarea cererii dacă erau îndeplinite condițiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește existența unor motive imputabile reclamantului.

Față de toate aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și a încheierii atacate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Craiova pentru continuarea judecății. 4. Apărările formulate Intimatul-pârât Serviciul Român de Informații a formulat întâmpinare și note de ședință, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor intimatului-pârât, în raport cu prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat împotriva încheierii de suspendare este inadmisibil, iar recursul vizând sentința recurată este nefondat.

1. Aspecte de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva hotărârilor menționate la punctul I.2 al prezentei decizii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Motivul de casare invocat de recurent evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 din cod care vizează efectele acesteia. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Recurentul-reclamant a invocat, în esență, că prima instanță a dispus în mod nelegal suspendarea judecății pentru lipsa părților, întrucât, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023, a solicitat judecarea cauzei în lipsă. În ceea ce privește sentința prin care s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a susținut că este nelegală, întrucât cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data suspendării judecății din culpa instanței, care a dispus în mod nelegal suspendarea judecății pentru lipsa părților. Față de aceste aspecte, a invocat încălcarea normelor de procedură de către prima instanță.

1.1. Raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, în ceea ce privește recursul vizând încheierea de ședință din 29 februarie 2024, Înalta Curte constată că se impune analizarea, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., a aspectului vizând admisibilitatea căii de atac. După cum reiese din circumstanțele cauzei prezentate mai sus, prin încheierea de ședință recurată, instanța de fond a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa nejustificată a părților. Potrivit art. 414 C. proc. civ., "Art. 414 - (1) Asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară.

Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă. (2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului." Din interpretarea textului legal, rezultă că legiuitorul a prevăzut în mod expres calea de atac împotriva încheierii de suspendare a procesului, pentru ca instanța superioară să poată cenzura orice prelungire de natură a afecta termenul rezonabil de soluționare a cauzei, termen la care face referire art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin încheierea de suspendare a judecății, instanța nu se dezînvestește cu soluționarea pricinii, însă procesul rămâne în nelucrare, aspect care influențează cursul normal al judecății, efectele răsfrângându-se asupra părților din litigiu. Recurentul-reclamant A. avea deschisă calea de atac a recursului împotriva încheierii de suspendare a judecății, însă doar pe durata suspendării cursului procesului. Or, în cauză, recurentul a atacat încheierea de suspendare după constatarea perimării cererii de chemare în judecată, calea de atac fiind exercitată în afara intervalului prevăzut de C. proc. civ. Prin urmare, recursul vizând încheierea de suspendare este inadmisibil, astfel încât instanța de control judiciar nu poate analiza criticile recurentului vizând nelegalitatea acestei hotărâri.

1.2. În ceea ce privește sentința recurată, Înalta Curte constată, de asemenea, că susținerile recurentului-reclamant sunt nefondate, neputându-se reține că prima instanță a încălcat normele de procedură referitoare la perimarea cererii de chemare în judecată. Potrivit art. 415 C. proc. civ., judecata cauzei suspendate se reia prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți, când suspendarea s-a dispus din cauza lipsei lor. De asemenea, conform dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ.: "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță.

Deci, perimarea operează cu condiția ca timp de 6 luni să nu se fi săvârșit în cauză nici un act de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă. Perimarea se întrerupe, în conformitate cu prevederile art. 417 C. proc. civ., prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes. Înalta Curte apreciază că, în cauză, în mod corect instanța de fond, analizând îndeplinirea condițiilor prevăzute de norma procedurală, a constatat că s-a împlinit termenul de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., ultimul act de procedură fiind efectuat la 29 februarie 2024, când pricina a fost suspendată pentru lipsa părților.

În ceea ce privește argumentul subliniat de recurentul-reclamant, că nu i-ar fi fost comunicată încheierea de suspendare a judecății cauzei, din actele dosarului se constată că aceasta i-a fost comunicată, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la dosarul Curții de Apel Craiova, la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată. De altfel, acest aspect nu prezintă nicio relevanță din perspectiva legalității sentinței prin care s-a constatat perimată acțiunea. Astfel, C. proc. civ. nu condiționează curgerea termenului de perimare de comunicarea actului procedural întocmit de instanță, astfel că data de la care se calculează termenul de perimare este data pronunțării încheierii de suspendare a judecății pricinii, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost sau nu comunicată părților, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., dispunerea măsurii suspendării judecății de datorează culpei părților, a lipsei de stăruință a acestora în vederea judecării litigiului. De asemenea, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.". Deci, recurentul-reclamant A., autorul cererii de chemare în judecată și al căii de atac ce face obiectul prezentei cauze, avea obligația de a contribui la desfășurarea și de a urmări finalizarea procesului său, aceasta și în virtutea principiului disponibilității procesului civil.

Înalta Curte constată că, în sensul celor expuse anterior, sunt și considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 254 din 4 iunie 2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 416 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 973 din 22 octombrie 2020. În cuprinsul deciziei menționate, instanța de control constituțional a reținut următoarele: "15. Curtea apreciază că nu poate reține critica potrivit căreia prevederile art. 416 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale pe motiv că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de instanță, chiar și atunci când nu a fost adus la cunoștința părții, pentru ca aceasta să fie conștientă de toate consecințele ce decurg din îndeplinirea sa.

În acest sens, Curtea subliniază că procesul civil este guvernat de principiul publicității, părțile având posibilitatea de a lua cunoștință fără niciun fel de restricții de întregul parcurs procesual. Ca atare, cu o minimă diligență, pot afla în timp util despre efectuarea oricărui act procedural. În ceea ce privește importanța în ansamblul procesului a diverselor acte, fiecare dintre părți o va aprecia în mod subiectiv, în funcție de propriile interese procesuale. Textul de lege criticat este însă suficient de clar încât să semnaleze părților că lăsarea în nelucrare a unei pricini timp de 6 luni conduce la perimarea acesteia. 16. Partea nu poate să se prevaleze de faptul că nu i-a fost comunicată îndeplinirea unui anumit act procedural de la care începe să curgă acest termen.

O asemenea susținere nu ar putea fi argumentată logic, întrucât întotdeauna va exista un act procedural de care partea va avea cunoștință și de la care, teoretic, va începe să curgă termenul de perimare. În condițiile citării legale, se prezumă că partea cunoaște toate actele îndeplinite, indiferent că se comunică sau nu ori dacă au fost efectuate de părți ori de instanță. Mai mult, ținând cont de obligația exercitării cu bună-credință a drepturilor, inclusiv a celor procesuale, chiar dacă în cauză a fost îndeplinit un anumit act pe care, potrivit legii, instanța nu avea obligația să îl comunice și de care partea nu ia cunoștință, aceasta va trebui să aibă în vedere calculul termenului de perimare de la ultimul act procedural despre a cărui efectuare știa deja.

Partea nu poate invoca, în apărarea sa, faptul că actul nu i-a fost comunicat, de vreme ce comportamentul său pentru evitarea perimării cauzei ar fi trebuit să fie raportat la actul a cărui existență o cunoștea și care este anterior celui de a cărei necomunicare se prevalează. Într-o asemenea ipoteză devine incident principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans, care lipsește de pertinență criticile de neconstituționalitate formulate prin prisma unui astfel de argument, în condițiile în care persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, precum și consecințele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenței legale, invocând, de fapt, propria sa culpă.

17. Împrejurarea că autorul prezentei excepții de neconstituționalitate susține că, în cauză, nu a primit citația pentru termenul la care instanța a suspendat judecata ca urmare a neprezentării părților, deși în dovada de înștiințare aflată la dosar se menționează contrariul, reprezintă un element de fapt, care excedează controlului de constituționalitate. De altfel, potrivit art. 414 alin. (1) din C. proc. civ., asupra suspendării judecării procesului instanța se pronunță printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară. 18. În concluzie, Curtea reține că textul de lege care instituie termenul de perimare obligă practic părțile să acționeze în cadrul procesului cu o frecvență minimă de 6 luni, riscând altminteri să intervină perimarea.

Față de cele mai sus arătate, Curtea constată că nu este nesocotit dreptul la un proces echitabil, de vreme ce înseși părțile nu au respectat regulile care le permiteau să își apere sau, după caz, să își demonstreze drepturile și interesele puse în discuție în cauză, utilizând în mod eficient mecanismele procedurale instituite prin lege, oferite acestora în vederea valorificării tuturor mijloacelor de apărare pe care acestea le consideră necesare în cadrul procesului.". Cele avute în vedere de Curtea Constituțională sunt pe deplin aplicabile și în prezenta cauză și întăresc faptul că recurentul-reclamant nu poate invoca nelegalitatea hotărârii recurate, de vreme ce nu a fost suficient de diligent în a-și susține demersul judiciar.

În acest context, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului sunt nefondate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcată nicio normă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității. Prin urmare, sentința recurată este la adăpost de orice critică, conduita recurentului-reclamant fiind una culpabilă, ce echivalează cu lipsa de stăruință în judecarea pricinii. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 414 alin. (2) și al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul împotriva încheierii, ca inadmisibil, și recursul formulat împotriva sentinței recurate, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 29 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 457 din 17 octombrie 2024 a Curții de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 5 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.