Decizia nr. 2566/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 22.12.2023, sub nr. x/2023, modificată la data de 30.04.2024, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în baza art. 9 alin. (1) - (3) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei reprezentând despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin neplata indemnizației reglementate de art. 81 din Legea nr. 303/2004 după abrogarea acesteia prin Legea nr. 304/2022, constând în 7 indemnizații de încadrare lunare brute, actualizate la nivelul indemnizației de încadrare maxim de plată a unui judecător în activitate la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu dobânzile legale remuneratorii și penalizatoare conform legii la data plății, generat prin art. VII alin. (1) teza a 2a din O.U.G. nr. 168/2022, emisă de Guvern la inițiativa Ministerului de Finanțe și obligarea pârâților, în solidar, la despăgubirea prejudiciului produs prin dispoziția art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 127/28.12.2023, prin care se modifică și se completează O.U.G. nr. 115/2023, prin introducerea alin. (7) a 2a teză, prin care se exceptează de la majorarea salarială de 5% personalul din justiție. Reclamanta a solicitat instanței să dispună sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII alin. (1) teza a II-a din O.U.G. nr. 168/08.12.2022. Reclamanta a depus precizare și completare a excepției de neconstituționalitate, în sensul că excepția de neconstituționalitate anexată acțiunii vizează art. VII alin. (1) teza a 2-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022 publicată în Monitorul Oficial, Partea l, nr. 1186/9.12.2022, precum și în sensul că enumerarea completă a prevederilor constituționale contrare menționate în preambul este cea din paragraful ultim al excepției de neconstituționalitate, și care corespunde motivării excepției: art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5) din Constituție privind în component sa privind predictibilitatea normei de drept, art. 44 alin. (1) teza a 2-a, art. 142 alin. (1), art. 115 alin. (4), art. 1 alin. (2) și (4) alin. (1), ale art. 58 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. De asemenea, reclamanta a înțeles să completeze excepția de neconstituționalitate astfel precizată cu dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 127/28.12.2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, pentru modificarea și completarea unor acte normative, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri bugetare, prin care se modifică și se completează Ordonanța de urgență nr. 115/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 1139 din 15 decembrie 2023, prin introducerea alin. (7) a 2-a teză, fiind contrară prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5), ale art. 142 alin. (1), art. 115 alin. (4) din Constituție, încălcând și dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 15 alin. (1) și (2), art. 38 alin. (1), art. 43 alin. (3), art. 38 alin. (1), art. 60 alin. (1) din Legea nr. x privind normele de tehnică legislative.

Hotărârea primei instanțe Prin încheierea de ședință din 30 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor. S-a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale a României formulată de reclamantă și, în consecință: S-a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII alin. (1) teza a II-a din O.U.G. nr. 168/2022. S-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023. S-a dispus suspendarea soluționarea cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 9 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, până la pronunțarea Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Recurenta A. a declarat recurs împotriva încheierii pronunțate la data de 30.09.2024 în dosarul nr. x/2024, prin care instanța de fond a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. S-a invocat că încheierea atacată este nemotivată și că soluția de respingere a sesizării Curții Constituționale ca inadmisibilă este nelegală, întrucât art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 reglementează respingerea excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, iar nu respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind supusă obligației de motivare. S-a susținut că excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023, prin care s-a introdus alin. (7) teza a doua în O.U.G. nr. 115/2023, a fost invocată pentru contrarietate cu prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 115 alin. (4) și art. 142 alin. (1) din Constituție, precum și cu normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, fiind demonstrate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992. S-a arătat că instanța de fond a încălcat caracterul urgent al procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât nu s-a pronunțat asupra cererii de sesizare la termenul la care cauza a rămas în pronunțare, amânând succesiv pronunțarea, cu consecința încălcării dreptului de acces la Curtea Constituțională în condițiile legii speciale. S-a invocat că nemotivarea încheierii atrage imposibilitatea exercitării efective a recursului în termenul special de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, fiind astfel încălcat dreptul la un proces echitabil. S-a susținut, de asemenea, că mențiunea din dispozitivul încheierii potrivit căreia soluția ar fi supusă căii de atac "odată cu fondul" este vădit nelegală, contravenind dispoziției exprese a art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992, care prevede recursul în termen de 48 de ore de la pronunțare. S-a arătat că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul procedurii reglementate de art. 9 din Legea nr. 554/2004, existând o legătură directă de cauzalitate între acțiunea dedusă judecății și excepția ridicată, astfel încât respingerea sesizării a încălcat așteptarea legitimă a recurentei. S-a invocat jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 33/2018, prin care s-a statuat asupra principiului legalității actului de justiție și obligației instanțelor de a se supune legii, subliniindu-se că abaterea de la dispozițiile legale procedurale poate fi sancționată pe calea căilor de atac. Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea dispoziției din încheierea din 30.09.2024 privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023 și rejudecarea admisibilității excepției de neconstituționalitate, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. 3.2. Recurenta - reclamantă a completat motivele de recurs, raportat la considerentele încheierii din 30.09.2024, comunicată la 04.12.2024, în cadrul acțiunii întemeiate pe art. 9 din Legea nr. 554/2004. S-a invocat, cu titlu prealabil, că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, la care se raportează art. 9 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu a analizat condițiile legale și limitative de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate, respectiv: existența unui act normativ în vigoare, inexistența unei decizii anterioare de admitere a Curții Constituționale și legătura excepției cu soluționarea cauzei. S-a susținut că, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023, instanța nu s-a raportat la niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ci a realizat o analiză care excedează cadrului procesual al filtrului de admisibilitate. S-a arătat că, potrivit încheierii de dezbateri din 09.09.2024, instanța a pus în discuție atât excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor, cât și cererea de sesizare a Curții Constituționale, asupra cărora a rămas în pronunțare. Cu toate acestea, prin dispozitivul încheierii din 30.09.2024, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale - sesizând Curtea cu privire la alte dispoziții - și a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare referitoare la art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023. S-a susținut că această din urmă soluție a fost atacată cu recurs în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și că analiza instanței trebuia realizată exclusiv în limitele procedurii speciale reglementate de acest text, fără a introduce criterii de inadmisibilitate neprevăzute de lege. Sub un al doilea aspect, s-a invocat încălcarea principiului disponibilității, consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța a schimbat obiectul excepției de neconstituționalitate, reținând că actul normativ criticat ar fi, în realitate, legea de aprobare, deși reclamanta a invocat în mod expres neconstituționalitatea dispozițiilor din O.U.G. nr. 127/2023, fără a modifica obiectul excepției. S-a mai arătat că instanța și-a depășit competența stabilită de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât rolul său este limitat la verificarea condițiilor de admisibilitate ale excepției, iar orice analiză care excedează acest cadru aparține exclusiv Curții Constituționale, ca instanță de unică jurisdicție constituțională. S-a susținut că motivul de inadmisibilitate reținut de instanță, întemeiat pe aprobarea ulterioară prin lege a ordonanței de urgență, nu este prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și contravine jurisprudenței constante a Curții Constituționale, potrivit căreia viciile de neconstituționalitate ale unei ordonanțe nu sunt acoperite prin legea de aprobare. S-a arătat că instanța a ignorat punctul de vedere al reclamantei și jurisprudența Curții Constituționale invocată, respectiv deciziile recente care confirmă posibilitatea controlului de constituționalitate asupra ordonanțelor aprobate prin lege, inclusiv sub aspectul constituționalității intrinseci și extrinseci, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil. S-a mai arătat că O.U.G. nr. 127/2023 a fost aprobată prin lege ulterior sesizării instanței în procedura reglementată de art. 9 din Legea nr. 554/2004, astfel încât orice chestiune ce excedează filtrului de admisibilitate reglementat de art. 29 din Legea nr. 47/1992 intră în competența exclusivă a Curții Constituționale. Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea dispoziției din încheierea din 30.09.2024 privind respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023 și rejudecarea admisibilității excepției, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Ministerul Finanțelor a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că încheierea atacată este legală și temeinică.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea introductivă reclamanta a pretins vătămarea produsă prin dispozițiile art. VII alin. (1) teza a II-a din O.U.G. nr. 168/2022 și art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023, solicitând plata unor despăgubiri în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, formulând totodată și cerere de sesizare a Curții Constituționale a României. Partea reclamantă este fost judecător, pensionată conform Deciziei nr. 228654 din anul 2009, litigiul având ca obiect despăgubiri constând în contravaloarea sumelor prevăzute de art. 81 din Legea nr. 303/2004, la care ar fi avut dreptul partea reclamantă, fără intervenția O.U.G. nr. 168/2022, respectiv a art. VII. Partea reclamantă a invocat excepția de neconstituționalitate a art. VII alin. (1) teza a II-a din O.U.G. nr. 168/2022, precum și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023. Instanța de fond a apreciat, în raport de condițiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 554/2004, că în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. VII alin. (1) teza a II-a din O.U.G. nr. 168/2022 sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, dispunând sesizarea Curții Constituționale și suspendarea cauzei. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023, curtea de apel a apreciat că nu sunt respectate cerințele de admisibilitate, cât timp ordonanța de urgență a fost aprobată prin lege. Analizând motivele de nelegalitate a încheierii atacate Înalta Curte reține, sub un prim aspect, caracterul nefondat al criticilor formulate prin cererea inițială de recurs. Astfel, în ceea ce privește nemotivarea încheierii atacate, Înalta Curte constată ca fiind greșit raționamentul recurentei, întrucât nemotivarea, ca viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, nu implică o obligație a instanței de judecată de a combate toate argumentele susținute, ci constă în absența motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Or, sub acest aspect, Înalta Curte constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Înalta Curte constată că motivul de recurs ce vizează neregularități de ordin procedural susceptibile de a afecta hotărârea atacată și sancționabile cu nulitatea, potrivit art. 174 și 175 din același cod, este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., acesta fiind incident numai în măsura în care aceste neregularități au determinat producerea unei vătămări. Din această perspectivă, criticile referitoare la încălcarea caracterului urgent al procedurii prin amânarea pronunțării și cele privind imposibilitatea exercitării căii de atac în termenul de 48 de ore, nu pot fi primite. Înalta Curte ia act că prin motivele depuse la data 6 decembrie 2024 recurenta - reclamantă a completat cererea de recurs, ulterior comunicării motivării instanței de fond, instanța constatând că este învestită cu soluționarea tuturor motivelor formulate prin cele două cereri de recurs. În aceleași condiții, dat fiind că cerințele, limitele și termenele în care pot fi exercitate căile de atac sunt prevăzute de lege, astfel că o hotărâre judecătorească nici nu le poate acorda ea însăși, nici nu le poate suprima, Înalta Curte reține că prin mențiunea greșită din cuprinsul încheierii atacate, în condițiile exercitării și soluționării recursului, nu s-a produs nicio vătămare care să atragă sancțiunea nulității actului procedural. În ceea ce privește fondul recursului, Înalta Curte constată că motivele formulate nu sunt în măsură să conducă la reformarea încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I.pct 1 din O.U.G. nr. 127/2023. Procedura prevăzută de art. 9 din Legea nr. 554/2004 reprezintă expresia prevederilor constituționale ale art. 126 alin. (6) teza a doua potrivit cărora "Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale" și reglementează o procedură specială, determinată de natura actelor adoptate de Guvern pe calea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție. Prin art. 126 alin. (6) din Constituție și art. 9 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a optat pentru încadrarea acțiunilor persoanelor vătămate prin ordonanțe ale Guvernului declarate neconstituționale în mecanismul acțiunilor în contencios administrativ, pornind de la premisa că fundamentul obligației de reparare a vătămării constă în însăși adoptarea ordonanțelor neconstituționale. Art. 9 din Legea nr. 554/2004 vizează situațiile în care o persoană se consideră vătămată în mod direct printr-o ordonanță a Guvernului, actul administrativ individual adoptat în baza ordonanței sau refuzul privind emiterea unui act administrativ sau realizarea unei anumite operațiuni administrative constituind doar materializarea formală a vătămării persoanei în cauză. Atât timp cât acțiunea reclamantului are ca scop înlăturarea efectelor ordonanței Guvernului care se produc direct asupra unui drept sau interes legitim, vătămându-le, reclamantul are deschisă procedura specială prevăzută de art. 9 din Legea nr. 554/2004 care prevede sesizarea Curții Constituționale în vederea efectuării controlului de constituționalitate al actului Guvernului. Obiectul acțiunii este cel prevăzut de art. 9 alin. (5) din lege și poate viza acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative. Acțiunea poate fi formulată oricând pe perioada de activitate a actului normativ (cât timp acesta continuă să producă efecte juridice), din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale rezultând că pentru sesizarea Curții Constituționale, cerința esențială care trebuie îndeplinită este cea a "legăturii cu soluționarea cauzei" prin prisma efectelor pe care eventuala declarare a neconstituționalității dispozițiilor din ordonanță le-ar avea asupra soluționării fondului. Or, prin acțiunea dedusă judecății, astfel cum s-a arătat, recurenta -reclamantă a solicitat în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 obligarea Guvernului României la plata unor despăgubiri constând în cele 7 indemnizații de încadrare lunare brute stabilite prin art. 81 din Legea nr. 303/2004, de care ar fi trebuit să beneficieze la data eliberării din funcție prin pensionare, a căror aplicare a fost suspendată prin art. VII din O.U.G. nr. 168/2022. Instanța de fond a constatat admisibilitatea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. VII alin. (1) teza a II-a din O.U.G. nr. 168/2022, față de obiectul acțiunii. În ceea ce privește însă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023, instanța de control judiciar reține că acestea prevăd că: "La articolul I, după alin. (5) se introduc două noi alineate, alin. (6) și (7), cu următorul cuprins:" (6) Prin derogare de la prevederile art. 13 alin. (1), din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, în anul 2024, începând cu data de 1 ianuarie, indemnizațiile lunare pentru funcțiile de demnitate publică și funcțiile asimilate acestora, prevăzute în anexa nr. IX la această lege, altele decât cele prevăzute la alin. (2), se mențin la nivelul aferent lunii decembrie 2023.(7) Prin excepție de la prevederile alin. (1), pentru personalul care a beneficiat de majorarea salariilor de bază prin aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2023 privind consolidarea capacității instituționale a Ministerului Finanțelor, exercitarea controlului financiar de specialitate al statului, pentru unele reglementări specifice, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, respectiv aplicarea Legii nr. 371/2023 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 21/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact în domeniul sănătății, precum și pentru personalul din sistemul de justiție pentru care în cursul anului 2023, prin acte administrative ale ordonatorilor de credite, au fost stabilite majorări ale salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, în anul 2024, începând cu data de 1 ianuarie, nivelul salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare se menține la nivelul stabilit pentru luna decembrie 2023." De asemenea, art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 115/2023 are următorul conținut: "Prin derogare de la prevederile art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 ianuarie 2024, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor de funcție/salariilor de funcție/indemnizațiilor de încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice potrivit prevederilor legale în vigoare se majorează cu 5% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2023", Observă Înalta Curte că dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate vizează neactualizarea pensiei de serviciu cu 5%, cu care s-ar fi majorat indemnizația de încadrare a unui judecător în activitate în condiții identice de funcție, vechime și grad profesional, situație în care a solicitat prin modificarea acțiunii a fi despăgubită sub acest aspect în cuantumul legal. Or, așa cum s-a arătat obiectul principal al cauzei este reprezentat de neacordarea indemnizațiilor prevăzute de art. 81 din Legea nr. 303/2004, a căror plată a fost suspendată prin ordonanța criticată ca fiind neconstituțională de recurenta - reclamantă, în timp ce modalitatea de calcul are un caracter subsecvent. În ceea ce privește dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 127/2023, raportat la condițiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține în analiza recursului chiar jurisprudența Curții Constituționale a României. Astfel, prin decizia nr. 9/1996, Curtea Constituțională a arătat că "Ordonanța constituie deci un act guvernamental de executare a legii de abilitare. Prin aprobarea însă a ordonanței de către Parlament, cu sau fără modificări, conținutul sau normativ devine lege. De aceea, potrivit art. 114 alin. (3) și (5) din Constituție, aprobarea se face prin lege și cu procedura de adoptare a legii. În consecință, ca urmare a aprobării, nu coexistă două categorii de acte normative juxtapuse - legea de aprobare și ordonanța - de naturi diferite și cu regimuri juridice diferite, ci un singur act legislativ: legea de aprobare. Așa fiind, după aprobare, reglementarea inițială instituită prin ordonanța devine exclusiv actul legiuitorului, expresia voinței sale. În acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 124 din 5 decembrie 1995. (...) De aceea, după aprobarea ordonanței prin lege, exclusiv această lege ar putea face obiectul unui control de constituționalitate întrucât, după intrarea ei în vigoare, doar dispozițiile sale sunt aplicabile, chiar dacă, pentru economie de mijloace, legiuitorul, sub aspectul tehnicii legislative utilizate, face în mod expres trimitere la ordonanța aprobată.". Totodată, prin decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009 s-a reluat ideea că "(…) ordonanțele Guvernului aprobate de Parlament prin lege încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare și devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din rațiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă și elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern.". Aceeași abordare se regăsește și în decizia Curții Constituționale nr. 25/2019, potrivit căreia "19. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că, după aprobarea ordonanței de urgență (ordonanței) de către Parlament, controlul de constituționalitate se exercită față de legea de aprobare, al cărei conținut este chiar ordonanța guvernamentală. Altfel spus, legea de aprobare integrează în totalitate prevederile din ordonanța de urgență aprobată, iar, prin aprobare, ordonanța de urgență încetează să mai existe ca act juridic normativ distinct; aprobarea dă naștere însă unui act normativ nou, care a absorbit și ordonanța de urgență. Ca atare, întrucât devin parte integrantă a legii de aprobare, dispozițiile ordonanței de urgență pot fi supuse controlului de constituționalitate în condițiile art. 146 lit. a) din Legea fundamentală (a se vedea Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009)". Astfel, valorificând jurisprudența amintită a Curții Constituționale, instanța de recurs constată că, prin aprobare, ordonanța de urgență încetează să mai existe ca act juridic normativ distinct, iar aprobarea dă naștere însă unui act normativ nou, care a absorbit și ordonanța de urgență; în mod corespunzător, ca urmare a aprobării, nu coexistă două categorii de acte normative juxtapuse, anume legea de aprobare și ordonanța, ci un singur act legislativ, respectiv legea de aprobare. Or, O.U.G. nr. 127/2023 a fost aprobată prin Legea nr. 153/2024 publicată în M.Of. nr. 497 din 29 mai 2024, astfel că sesizarea Curții cu excepția de neconstituționalitate a acestei ordonanțe nu ar mai putea avea drept consecință declararea neconstituționalității ordonanței ori a unor dispoziții ale acesteia, pentru a se obține efectul prevăzut de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci exclusiv a legii de aprobare. Respectând jurisprudența Curții Constituționale, Înalta Curte conchide că aprobarea acestor ordonanțe de urgență ale Guvernului a dat naștere unor acte normative noi, care au absorbit și respectiva ordonanță de urgență. În aceste condiții, începând cu intrarea în vigoare a legii de aprobare, persoana interesată nu mai are la dispoziție instrumentul procesual instituit de art. 9 din Legea nr. 554/2004 din moment ce eventuala vătămare pretins produsă este rezultatul aplicării legii, iar nu al ordonanței de urgență a Guvernului. Lectura atentă a dispozițiilor art. 126 alin. (6) teza finală din Constituția României și a art. 9 din Legea nr. 554/2004 indică faptul că, de esența aplicării acestor norme legale, este ca ordonanța Guvernului, să constituie cauza vătămării pretinse de persoana ce se adresează instanței de contencios administrativ. În absența întrunirii premisei indicate anterior, nu se poate afirma caracterul admisibil al cererii întemeiate pe acele dispoziții legale. Deși în textele amintite nu s-a prevăzut expres condiția ca ordonanța respectivă să nu fi fost aprobată printr-o lege intrată în vigoare, totuși premisa de aplicare a normei juridice este lămuritoare, astfel că fără fundament sunt criticile recurentei - reclamante. Cum O.U.G. nr. 127/2023 nu a produs efecte față de recurenta - reclamantă până la aprobarea acesteia prin lege, în mod corect prima instanță a reținut inadmisibilitatea demersului judiciar întrucât realitatea juridică este că acest act normativ nu mai este act al executivului asimilat legii, ci veritabil act normativ ale puterii legiuitoare (lege) față de care nu poate fi formulată acțiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a încheierii prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.