Decizia nr. 1995/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 70/2023 a Curții de Apel București

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Reclamanta solicită anularea în parte a Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021 și a Ordinului nr. 397/C/07.02.2022 și emiterea unui noi ordin de salarizare în sensul stabilirii indemnizației de încadrare conform VRS 605,225 și plata drepturilor salariile conform VRS menționat începând cu data de 01.08.2016 și cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. De asemenea, solicită stabilirea sporurilor cu aplicarea art. 4 și 5 din anexa V din Legea nr. 153/2017 raportat la art. 25 din Legea nr. 153/2017 procentual, minimum 30% din indemnizația de încadrare stabilită conform VRS 605,225 începând cu data de 01.08.2016.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea Tribunalului Satu Mare la luarea măsurilor pentru repararea prejudiciului și plata diferențelor salariale începând cu data de 24.12.2019 și în continuare, drepturile salariale urând a fi actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale. Totodată, reclamanta a apreciat nelegal răspunsul Ministerului Justiției la contestația sa administrativă împotriva modului de stabilire a drepturilor sale salariale, însă nu a solicitat anularea răspunsului Ministerului Justiției. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 70/2023 din 17 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Satu Mare, inadmisibilității, tardivității și prescripției.

A admis în parte acțiunea și a anulat în parte ordinele nr. 6245/C/30.12.2021 și nr. 397/C/07.02.2022 numai în ce o privește pe reclamantă și numai în ce privește data de 30.12.2021, începând cu care s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantei. A obligat Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin în care drepturile salariale ale reclamantei se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 30.12.2018, iar nu cu data de 30.12.2021. A respins în rest acțiunea ca nefondată. 3. Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 70/2023 din 17 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs Înalta Curte de Casație și Justiție și pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Satu Mare, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc.

civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție susține că hotărârea este nelegală în ansamblul ei, solicitând casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare și cu soluționarea excepțiilor invocate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În primul rând, se arată că instanța de fond nu a avut în vedere efectele dispozițiilor art. 142 alin. (2), (6) și (8) din Legea nr. 304/2022, potrivit cărora bugetul instanțelor, inclusiv cheltuielile de personal, este gestionat de Înalta Curte de Casație și Justiție, președintele acesteia având calitatea de ordonator principal de credite. În temeiul alin. (6), Înalta Curte se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv în cele procesuale, iar alin. (8) stabilește că această subrogare operează de la data intrării în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023, respectiv 22.12.2022, conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Deși hotărârea atacată a fost pronunțată anterior acestei date, recursul susține că, la momentul soluționării căii de atac, Ministerul Justiției nu mai justifică legitimare procesuală pasivă, fiind necesară constatarea subrogării de drept a Înaltei Curți și introducerea acesteia în cauză ca titular al obligațiilor litigioase. În continuare, se susține că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 7 alin. (1) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, care instituie o procedură administrativă prealabilă obligatorie, derogatorie de la art. 37 din lege. Textul prevede că personalul nemulțumit de stabilirea drepturilor salariale trebuie să formuleze contestație în termen de 20 de zile de la comunicarea actului administrativ, iar plângerea în instanță se poate formula doar împotriva hotărârii de soluționare a contestației, nu direct împotriva ordinului.

Recurenta arată că reclamanta a sesizat instanța direct împotriva ordinului, încălcând ordinea legală a controlului de legalitate, iar neparcurgerea procedurii prealabile atrage inadmisibilitatea acțiunii. În sprijinul acestei susțineri sunt invocate hotărâri relevante, precum sentința civilă nr. 1005/4.06.2021 a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 1245/02.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se arată apoi că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 2500, art. 2517 și art. 2524 C. civ., precum și art. 171 alin. (1) Codul muncii, care stabilesc un termen de prescripție de 3 ani pentru drepturile salariale, termen ce începe să curgă de la data la care drepturile erau datorate sau puteau fi cunoscute.

Raportat la data introducerii acțiunii, 21.07.2022, se susține că pretențiile anterioare datei de 21.07.2019 sunt prescrise, iar instanța trebuia să admită excepția prescripției pentru această perioadă. În ceea ce privește stabilirea datei de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, recursul susține că instanța a stabilit în mod nelegal că drepturile salariale ale reclamantei trebuie calculate începând cu 30.12.2018. Se arată că practica judiciară este neunitară, aspect confirmat de Înalta Curte în Decizia nr. 29/2021, care a respins ca inadmisibilă sesizarea privind dezlegarea chestiunii de drept, constatând existența unor soluții divergente la nivelul curților de apel.

Recurenta subliniază că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost posibilă doar după motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a ÎCCJ, publicată în Monitorul Oficial nr. 1102/19.11.2021, care a constatat necesitatea egalizării indemnizațiilor la nivelul maxim aflat în plată, fără a indica o dată anume de la care acest maxim a fost identificat. Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 a fost emis după aprobarea bugetului pe 2022, pentru a asigura existența fondurilor necesare. Pentru perioada anterioară, se invocă aplicabilitatea art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 și art. III din O.U.G. nr. 20/2016, care reglementau majorări salariale specifice altor categorii profesionale, fără legătură cu VRS 605,225 RON.

Sunt menționate și soluții de respingere a unor acțiuni similare, precum dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020 ale Curții de Apel Timișoara. Recurenta susține că actul administrativ emis de Ministerul Justiției are efecte exclusiv pentru viitor, iar instanța nu poate modifica data de producere a efectelor acestuia, cu atât mai mult cu cât ar depăși termenul de prescripție de 3 ani. Se arată că, în lipsa ordinului, reclamanta ar fi putut obține drepturile doar pe calea unei acțiuni judiciare, unde prescripția ar fi fost reținută, astfel încât nu poate fi acceptată ideea că un act emis în favoarea personalului ar putea repune în termen drepturi născute în 2018. Ministerul Justiției solicită casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În primul rând, se arată că instanța de fond nu a avut în vedere efectele dispozițiilor art. 142, 148 și 162 din Legea nr. 304/2022, care au transferat către Înalta Curte de Casație și Justiție gestionarea bugetului instanțelor, inclusiv a cheltuielilor de personal, precum și calitatea de ordonator principal de credite. În temeiul art. 142 alin. (6), Înalta Curte se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv în cele procesuale, iar alin. (8) stabilește că aceste dispoziții se aplică de la data intrării în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023, respectiv 22.12.2022, conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Întrucât hotărârea atacată a fost pronunțată după această dată, Ministerul Justiției susține că nu mai justifică legitimare procesuală pasivă, iar cauza trebuia continuată în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție, care trebuie să beneficieze de independență procesuală și de posibilitatea de a formula propriile apărări și critici. În continuare, se susține că instanța de fond a respins în mod nelegal excepția inadmisibilității acțiunii, ignorând dispozițiile art. 7 alin. (1) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, care instituie o procedură administrativă prealabilă obligatorie. Textul legal prevede că personalul nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale trebuie să formuleze contestație în termen de 20 de zile de la comunicarea actului administrativ, iar plângerea în instanță se poate formula doar împotriva hotărârii de soluționare a contestației, nu direct împotriva ordinului.

Recurenta arată că reclamanta a sesizat instanța direct împotriva ordinului, încălcând ordinea legală a controlului de legalitate, iar neparcurgerea procedurii prealabile atrage inadmisibilitatea acțiunii. Sunt invocate hotărâri relevante, precum sentința civilă nr. 1005/4.06.2021 a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 1245/02.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au statuat în același sens. Se arată apoi că soluția primei instanțe privind excepția prescripției dreptului material la acțiune este nelegală, întrucât dispozițiile art. 2500, art. 2517 și art. 2524 C. civ., coroborate cu art. 171 alin. (1) Codul muncii, stabilesc un termen de prescripție de 3 ani pentru drepturile salariale, termen care începe să curgă de la data la care drepturile erau datorate sau puteau fi cunoscute.

Raportat la data introducerii acțiunii, 21.07.2022, se susține că pretențiile anterioare datei de 21.07.2019 sunt prescrise, iar instanța trebuia să admită excepția prescripției pentru această perioadă. În ceea ce privește soluția pe fond, Ministerul Justiției arată că stabilirea datei de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este nelegală și netemeinică. Se subliniază că practica judiciară este neunitară, aspect confirmat de Înalta Curte în Decizia nr. 29/2021, care a respins ca inadmisibilă sesizarea privind dezlegarea chestiunii de drept, constatând existența unor soluții divergente la nivelul curților de apel.

Se arată că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost posibilă doar după motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a ÎCCJ, publicată în Monitorul Oficial nr. 1102/19.11.2021, care a constatat necesitatea egalizării indemnizațiilor la nivelul maxim aflat în plată, fără a indica o dată anume de la care acest maxim a fost identificat. Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 a fost emis după aprobarea bugetului pe 2022, pentru a asigura existența fondurilor necesare. Pentru perioada anterioară, se invocă aplicabilitatea art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 și art. III din O.U.G. nr. 20/2016, care reglementau majorări salariale specifice altor categorii profesionale, fără legătură cu VRS 605,225 RON. Sunt menționate și soluții de respingere a unor acțiuni similare, precum dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020 ale Curții de Apel Timișoara.

Se susține că actul administrativ emis de Ministerul Justiției are efecte exclusiv pentru viitor, iar instanța nu poate modifica data de producere a efectelor acestuia, cu atât mai mult cu cât ar depăși termenul de prescripție de 3 ani. În lipsa ordinului, reclamanta ar fi putut obține drepturile doar pe calea unei acțiuni judiciare, unde prescripția ar fi fost reținută, astfel încât nu poate fi acceptată ideea că un act emis în favoarea personalului ar putea repune în termen drepturi născute în 2018. În final, Ministerul Justiției solicită constatarea subrogării de drept a Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile sale, introducerea acesteia în cauză, comunicarea actelor dosarului pentru a-i permite formularea propriilor apărări și critici, admiterea recursului, casarea hotărârii și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Tribunalul Satu Mare arată că instanța de fond a respins în mod eronat excepțiile invocate de instituție și a dispus obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare în care drepturile reclamantei să fie stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 30.12.2018, deși această dată nu poate fi reținută în raport cu situația juridică a reclamantei și cu cadrul legal aplicabil. În primul rând, Tribunalul Satu Mare susține că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu are competența legală de a stabili indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor sau ale asistenților judiciari.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI cap. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor se stabilesc exclusiv de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii sau de procurorul general, după caz. Tribunalul Satu Mare nu emite ordine de salarizare, ci doar pune în executare ordinele emise de Ministerul Justiției. În ceea ce privește plata drepturilor salariale, art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 stabilește că președinții tribunalelor au calitatea de ordonatori terțiari de credite, iar art. 131 alin. (1) și (2) din aceeași lege prevede că bugetul instanțelor este gestionat de Ministerul Justiției, ordonator principal de credite.

În aceste condiții, Tribunalul Satu Mare nu poate fi ținut răspunzător pentru stabilirea sau modificarea drepturilor salariale ale reclamantei, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive trebuia admisă. Se susține în continuare că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 21.07.2022, iar potrivit art. 2517 C. civ., termenul general de prescripție este de 3 ani. Reclamanta a fost numită în funcția de judecător abia la data de 24.12.2019, conform Ordinului nr. 342/C din 22.01.2020, astfel încât nu poate pretinde drepturi salariale anterioare acestei date. În plus, pretențiile anterioare datei de 21.07.2019 sunt prescrise, iar instanța trebuia să admită excepția prescripției pentru această perioadă.

Tribunalul Satu Mare invocă și existența autorității de lucru judecat, arătând că solicitarea reclamantei de stabilire a indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017, a fost deja soluționată prin sentința civilă nr. 1157/PI/11.06.2021 a Tribunalului Timiș, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 133/28.01.2022 a Curții de Apel Timișoara. Prin această decizie, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că diferențele salariale pot fi acordate doar până la data intervenirii plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, dar nu mai târziu de 11.06.2021. În aceste condiții, instanța de fond trebuia să constate incidența autorității de lucru judecat și să respingă pretențiile formulate peste limitele stabilite prin hotărârea anterioară.

În concluzie, Tribunalul Satu Mare solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate, reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea excepțiilor invocate în fața primei instanțe și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererilor de recurs Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar constată că, potrivit dispozițiilor art. 142 alin. (2), (6) și (8) din Legea nr. 304/2022, Înalta Curte a preluat calitatea de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești și s-a subrogat de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv în cele procesuale.

Examinând recursurile declarate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției și Tribunalul Satu Mare, Înalta Curte reține următoarele: Litigiul are ca obiect legalitatea ordinelor de salarizare emise de Ministerul Justiției, prin care s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantei, judecător, cu aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 30 decembrie 2021. Prin sentința recurată, Curte de Apel a constatat nelegalitatea parțială a acestor acte administrative, stabilind că valoarea de referință sectorială trebuia aplicată începând cu data de 30 decembrie 2018, respingând în rest pretențiile formulate. Referitor la recursul Ministerului Justiției, Înalta Curte reține că susținerile privind inadmisibilitatea acțiunii nu pot fi primite.

Reclamanta a formulat contestație administrativă împotriva ordinului de salarizare, iar Ministerul Justiției a emis un răspuns, chiar dacă acesta nu a fost atacat distinct. Procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) și (2) din Anexa V la Legea nr. 153/2017 a fost, așadar, îndeplinită. În mod corect, instanța de fond a apreciat că acțiunea este admisibilă, actul vătămător fiind chiar ordinul de salarizare, iar nu răspunsul la contestație, care nu are caracter decizional autonom. În ceea ce privește recursul Tribunalului Satu Mare, Înalta Curte reține că instanța de fond a stabilit corect calitatea procesuală pasivă a acestei instituții. Tribunalul Satu Mare este ordonator terțiar de credite și, în această calitate, este responsabil de plata drepturilor salariale ale judecătorilor.

Reclamanta a solicitat și repararea prejudiciului constând în diferențele salariale neacordate, astfel încât Tribunalul Satu Mare justifică legitimare procesuală pasivă. Susținerile privind autoritatea de lucru judecat nu pot fi primite, întrucât hotărârile invocate privesc alte perioade, alte raporturi juridice și alte părți, nefiind întrunite condițiile art. 430 C. proc. civ. În ceea ce privește soluția primei instanțe asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și asupra fondului cauzei, Înalta Curte reține că argumentele recurenților nu pot fi primite, instanța de fond făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale și jurisprudențiale incidente.

Cu privire la excepția prescripției, recurenții susțin că instanța de fond ar fi trebuit să respingă pretențiile reclamantei pentru perioada anterioară datei de 21 iulie 2019, raportat la termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2500 și art. 2517 C. civ., coroborat cu art. 171 alin. (1) din Codul muncii. Înalta Curte constată însă că instanța de fond a distins în mod corect între acțiunea în anularea actului administrativ, care nu este supusă prescripției extinctive, și pretențiile bănești accesorii, supuse termenului de prescripție. În ceea ce privește anularea ordinelor de salarizare, prescripția nu este incidentă, întrucât reclamanta a atacat un act administrativ cu caracter individual, iar controlul de legalitate al acestuia nu este condiționat de un termen de prescripție materială, ci doar de respectarea termenului de sesizare a instanței, aspect necontestat în cauză.

În ceea ce privește drepturile salariale pretinse, instanța de fond a analizat în mod expres perioada acoperită de prescripție și a limitat efectele hotărârii la intervalul neprescris. Instanța nu a acordat reclamantei drepturi anterioare datei de 30 decembrie 2018, dată care se situează în interiorul termenului de prescripție raportat la momentul emiterii ordinului contestat. Susținerea recurenților potrivit căreia instanța ar fi acordat efecte patrimoniale pentru o perioadă prescrisă nu poate fi primită, întrucât data de 30 decembrie 2018, reținută de instanța de fond, privește legalitatea actului administrativ, iar nu plata unor drepturi bănești anterioare numirii reclamantei în funcție sau anterioare perioadei neprescrise.

În consecință, soluția primei instanțe asupra excepției prescripției este legală, iar criticile formulate sunt nefondate. În ceea ce privește fondul cauzei, recurenții susțin că instanța de fond ar fi stabilit în mod nelegal data de la care drepturile salariale ale reclamantei trebuie calculate prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, depășind atât limitele actului administrativ contestat, cât și termenul de prescripție. Înalta Curte constată însă că instanța de fond a analizat în mod corect cadrul normativ și jurisprudențial aplicabil, reținând că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON nu reprezintă o majorare salarială nouă, ci rezultatul aplicării unor hotărâri judecătorești definitive și al unor acte administrative emise în executarea acestora, care au statuat asupra nivelului maxim al indemnizațiilor de încadrare pentru magistrați.

În mod corect, instanța de fond a reținut că, începând cu data de 30 decembrie 2018, reclamanta se afla în aceeași situație juridică cu alți magistrați care beneficiau deja de acest nivel salarial, iar principiul egalizării indemnizațiilor la nivelul maxim aflat în plată, consacrat prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale și prin Deciziile nr. 23/2016 și nr. 55/2021 ale Înaltei Curți, impune aplicarea aceluiași tratament juridic. Critica potrivit căreia instanța de fond ar fi acordat efecte retroactive unui act administrativ este nefondată. Instanța nu a dispus aplicarea retroactivă a ordinului de salarizare, ci a constatat că actul administrativ emis în 2021 este nelegal în măsura în care nu reflectă situația juridică existentă la data de 30 decembrie 2018, dată la care reclamanta trebuia să beneficieze de același nivel salarial ca ceilalți magistrați aflați în situație identică.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică, iar recursurile declarate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției și Tribunalul Satu Mare sunt nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursurile declarate de recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție și pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 70/2023 din 17 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Definitivă. Pronunțată astăzi, 9 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.