Decizia nr. 1143/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1934/2023 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 29.05.2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței să dispună desființarea deciziei Consiliului Concurenței nr. 4365/2023 și obligarea pârâtului Consiliul Concurenței să dea curs sesizării reclamantei privind desfășurarea unor practici neloiale prevăzute și sancționate potrivit art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1934 din 15 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității cereri de chemare în judecată, invocată de pârât, ca neîntemeiată.

Pe fond, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a anulat adresa nr. x/26.04.2023 și a obligat pârâtul să reanalizeze sesizarea reclamantei. 3. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1934 din 15 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenței, invocând motivele de casare prevăzute de art,488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurentul - pârât susține că instanța de fond a calificat în mod eronat adresa Consiliului Concurenței nr. 4365/26.04.2023 drept act administrativ în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, considerând că aceasta ar reprezenta un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeași lege.

Consiliul Concurenței arată că adresa contestată nu are natura unui act administrativ vătămător, ci constituie exclusiv răspunsul prevăzut de art. 31 alin. (6) din Legea nr. 11/1991, prin care autoritatea comunică lipsa competenței materiale de a analiza faptele sesizate. În acest context, autoritatea subliniază că nu a exercitat un drept de apreciere în sensul unui refuz nejustificat, ci a aplicat strict dispozițiile legale privind competența sa, astfel cum sunt delimitate de art. 21 alin. (1) și (3) din Legea nr. 11/1991, care atribuie protecția intereselor economice ale consumatorilor Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, în temeiul Legii nr. 363/2007. Prin urmare, instanța de fond ar fi atribuit în mod nelegal caracterul de act administrativ unui simplu răspuns informativ, lipsit de efecte juridice și care nu soluționează fondul sesizării.

În continuare, recurentul arată că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) și art. 31 alin. (6) din Legea nr. 11/1991, atunci când a apreciat că autoritatea ar fi avut obligația de a analiza sesizarea reclamantei prin raportare la această normă. Consiliul Concurenței subliniază că instanța a ignorat modificările legislative aduse prin O.U.G. nr. 84/2022, care au restrâns sfera practicilor de concurență neloială la acele fapte care produc sau pot produce pagube concurenților, eliminând referirea la prejudicierea oricăror participanți la piață, inclusiv consumatori. Întrucât sesizarea reclamantei viza exclusiv comportamente susceptibile să inducă în eroare consumatorii cu privire la prețul final al unor autoturisme, aceste fapte intră în mod evident sub incidența Legii nr. 363/2007, nu a Legii nr. 11/1991.

Recurentul arată că însăși reclamanta a recunoscut natura de practici comerciale incorecte, invocând dispozițiile Legii nr. 363/2007 în cererea de chemare în judecată. În aceste condiții, instanța de fond ar fi extins în mod nelegal competența Consiliului Concurenței, obligându-l să analizeze fapte care nu intră în sfera sa de atribuții, contrar art. 21 alin. (1) și (3) din Legea nr. 11/1991. Recurentul mai arată că instanța de fond a concluzionat în mod greșit că adresa Consiliului Concurenței ar constitui un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. În acest sens, Consiliul Concurenței invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în special Decizia nr. 3154/2014, care definește refuzul nejustificat ca exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu soluționa o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

În speță, autoritatea nu a refuzat să soluționeze cererea, ci a soluționat-o în limitele competenței sale legale, comunicând reclamantei că faptele sesizate nu intră sub incidența Legii nr. 11/1991 și indicând instituțiile competente. Nemulțumirea reclamantei față de conținutul răspunsului nu poate transforma acest răspuns într-un refuz nejustificat. În final, recurentul subliniază că instanța de fond nu a ținut cont de obiectul real al sesizării, care viza comportamente ale unor operatori economici ce ar putea induce în eroare consumatorii cu privire la prețurile afișate, aspect ce intră în mod exclusiv în competența ANPC, potrivit art. 10 din Legea nr. 363/2007.

Consiliul Concurenței arată că instanța a ignorat delimitarea legală a competențelor între autoritățile publice, prevăzută expres de art. 21 din Legea nr. 11/1991, și a obligat autoritatea să analizeze fapte care nu se circumscriu practicilor de concurență neloială, astfel cum sunt definite de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 în forma modificată. În consecință, Consiliul Concurenței solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 1934/15.12.2023 și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar subsidiar, ca neîntemeiată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând recursul declarat de Consiliul Concurenței, Înalta Curte reține că motivele de casare invocate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., sunt fondate. Prin sentința recurată, Curtea de Apel a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat adresa nr. x/26.04.2023 și a obligat pârâtul să reanalizeze sesizarea reclamantei, reținând că prin adresa contestată pârâta a refuzat să analizeze aspectele învederate de reclamantă, declinându-și competența. Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este întemeiat, întrucât soluția primei instanțe se întemeiază pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente. În mod greșit Curtea de Apel a calificat adresa nr. x/26.04.2023 drept act administrativ susceptibil de anulare, deși, în realitate, aceasta reprezintă exclusiv răspunsul prevăzut de art. 31 alin. (6) din Legea nr. 11/1991, prin care Consiliul Concurenței a comunicat lipsa competenței sale materiale de a analiza faptele sesizate.

În mod greșit, instanța de fond a apreciat că răspunsul autorității ar constitui un refuz nejustificat de soluționare a cererii. Refuzul nejustificat, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, presupune existența unei obligații legale a autorității de a soluționa cererea pe fond, obligație care, în speță, nu există. Consiliul Concurenței nu poate fi obligat să analizeze fapte care nu intră în sfera sa de competență, iar comunicarea acestei împrejurări nu poate fi calificată ca exces de putere. Pentru stabilirea competenței materiale a Consiliului Concurenței, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 2 1 din Legea nr. 11/1991, care delimitează în mod expres atribuțiile autorităților publice în materia practicilor comerciale neloiale.

Potrivit acestui text, Consiliul Concurenței aplică prevederile Legii nr. 11/1991 numai în limitele competențelor conferite de lege, în timp ce alte instituții - între care Ministerul Finanțelor Publice, ANPC, OSIM și CNA - sunt competente în funcție de natura faptelor sesizate. În speță, sesizarea reclamantei privea modalitatea de prezentare a prețurilor către consumatori, respectiv afișarea unor prețuri incomplete sau dificil de determinat, aspect ce se circumscrie sferei publicității înșelătoare. Or, potrivit art. 7 din Legea nr. 158/2008, competența de a constata și sancționa publicitatea înșelătoare aparține Ministerului Finanțelor Publice, prin structurile sale specializate. Această normă consacră în mod expres faptul că analiza caracterului înșelător al comunicărilor comerciale nu intră în atribuțiile Consiliului Concurenței.

Prin urmare, raportarea instanței de fond la art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 11/1991 a fost eronată. Modificările aduse prin O.U.G. nr. 84/2022 au restrâns sfera practicilor de concurență neloială la acele fapte care produc sau pot produce pagube concurenților, iar nu consumatorilor sau altor participanți la piață. Sesizarea reclamantei nu descrie fapte care să afecteze concurenții în sensul Legii nr. 11/1991, ci exclusiv comportamente care pot induce în eroare consumatorii, ceea ce atrage incidența Legii nr. 158/2008 și a Legii nr. 363/2007, nu a Legii nr. 11/1991. De altfel, reclamanta însăși a invocat dispozițiile Legii nr. 363/2007 în cererea de chemare în judecată, confirmând natura juridică a faptelor sesizate.

În aceste condiții, Consiliul Concurenței a procedat corect atunci când, în temeiul art. 2 1 din Legea nr. 11/1991, a constatat lipsa competenței sale materiale și a comunicat petentei instituțiile competente potrivit legii. Adresa emisă nu reprezintă un act administrativ nelegal și nu constituie un refuz nejustificat, întrucât autoritatea nu avea obligația legală de a analiza pe fond faptele sesizate. În rejudecarea cauzei, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantei este neîntemeiată. Consiliul Concurenței a acționat în limitele competenței sale legale, astfel cum aceasta este configurată de art. 2 1 din Legea nr. 11/1991 și de art. 7 din Legea nr. 158/2008. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc.

civ., raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul formulat de Consiliul Concurenței, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 1934 din 15 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința recurată și rejudecând cauza: Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată. Definitivă. Pronunțată astăzi, 4 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.