ÎCCJ, Secția penală, decizia din 27.11.2025 — recurs în casație

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1135 din 14.08.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, printre altele, Judecătoria Cluj Napoca a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani, 5 luni și 10 zile închisoare, în regim de detenție, și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani, pentru săvârșirea în concurs real a unei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

- 2 acte materiale (faptele privind antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.02.2021 - B. și antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2021 - C.) și a două infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., (fapta privind antecontractul de vânzare cumpărare nr. x/02.11.2021 - D. și fapta privind antecontractul de vânzare cumpărare nr. x/01.02.2022 - E.). A aplicat inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie, interzicerea exercitării dreptului de a desfășura activități în legătură cu executarea și vânzarea de imobile, prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. În temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen., a dedus din durata pedepsei principale aplicate durata reținerii inculpatului din data de 30.01.2023 (24 ore), respectiv durata măsurii arestării preventive, de la data de 31.01.2023 până la data de 03.05.2023.

În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., a menținut măsura controlului judiciar, dispusă în cauză cu privire la inculpatul A.. Totodată, în baza art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. rap. la art. 244 alin. (1)-(3) din C. pen. și art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit cu privire la inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, ca urmare a împăcării cu persoanele vătămate C. și D.. A dispus soluție pe latură penală și cu privire la inculpatul F.. În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap la art. 159 alin. (2) din C. pen., a constatat stinsă acțiunea civilă exercitată în legătură cu infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen., de partea civilă D.. În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc.

pen. rap la art. 159 alin. (2) din C. pen., a constatat stinsă acțiunea civilă exercitată în legătură cu infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen., de partea civilă C.. A respins solicitarea Ministerului Public privind desființarea înscrisurilor reprezentate de antecontractele încheiate cu persoanele vătămate, conform dispozitivului. În temeiul art. 393 alin. (3) din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen., a dispus confiscarea specială a ștampilei ridicate cu ocazia percheziției domiciliare de la inculpatul A. și înaintată Judecătoriei Cluj-Napoca, în plic, alături de rechizitoriu și dosarul de urmărire penală nr. 4412/P/2022. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c), art. 397 alin. (4) rap.

la art. 249 alin. (1), (2) și 5 din C. proc. pen., a menținut măsura asigurătorie constând în indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile, constând în sechestrul aplicat asupra bunurilor inculpaților A. și F., în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare, până la concurența sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare. A obligat pe inculpați la plata cheltuielilor de judecată, iar onorariile parțiale ale apărătorilor desemnați din oficiu au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca și inculpații A., F.. Prin decizia penală nr. 210/A din data de 12 februarie 2025, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca și de inculpații A. și F., împotriva sentinței penale nr. 1135/14.08.2024 pronunțată de Judecătoria Cluj Napoca, în dosarul nr. x/2023, a desființat în parte hotărârea atacată, exclusiv în ceea ce privește soluția de condamnare a inculpatului F. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., încadrarea juridică dată faptelor inculpatului A., pedeapsa aplicată acestuia, reducerea duratei pedepsei complementare și obligarea la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului și, în rejudecare, în baza art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc.

pen., a achitat pe inculpatul F. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. În temeiul art. 377 alin. (4) din C. proc. pen. și art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din trei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată reținute în sarcina inculpatului A., într-o singură infracțiune de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (4 acte materiale) și a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare și la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, interzicerea exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. În temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen., a dedus din durata pedepsei principale aplicate durata reținerii inculpatului din data de 30.01.2023 (24 ore), respectiv durata măsurii arestării preventive, de la data de 31.01.2023, până la data de 03.05.2023. A constatat încetate de drept măsurile preventive ale controlului judiciar sub imperiul cărora se aflau cei doi inculpați. A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate. Cheltuielile judiciare în apel, precum și onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu au rămas în sarcina statului.

***** La data de 17 martie 2025, inculpatul A. a declarat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 210/A din data de 12 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2023. În motivarea cererii de recurs în casație, prin apărător ales, recurentul a susținut că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, cu argumentarea că faptele imputate nu se încadrează în tiparul legal al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, lipsind atât elementele constitutive obiective, cât și cele subiective specifice infracțiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) din C. pen.

S-a mai arătat că, referitor la infracțiunea pentru care a fost condamnat inculpatul A., instanțele au reținut că falsul ar consta în: 1) atestarea calității de promitent-vânzător a numitului G.; 2) consemnarea unor aspecte nereale privind posibilitatea de transfer al dreptului de proprietate; 3) atestarea unor declarații și garanții neadevărate privind situația juridică a imobilului; 4) consemnarea unor termene de predare a posesiei care nu puteau fi respectate. În concret, apărarea a susținut că: - lipsește obiectul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât natura juridică a antecontractului exclude falsul cu privire la obiectul contractului.

Sub acest aspect, apărarea a susținut că antecontractul de vânzare-cumpărare (sau promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare) este prin natura sa juridică un contract prin care părțile se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, iar obiectul acestui contract preliminar este o obligație de a face, nu o obligație de a da. A mai arătat că potrivit art. 1279 din C. civ., promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate clauzele contractului promis, în lipsa cărora părțile pot completa promisiunea; însă, pentru validitatea unui antecontract, bunul nu trebuie să existe sau să fie în circuitul civil la momentul încheierii acestuia, fiind suficient să fie determinat sau determinabil.

Prin urmare, în opinia apărării, nu se poate susține că menționarea unor apartamente care urmau să fie construite în viitor ar constitui un element fals în sensul art. 322 din C. pen., iar acuzația privind construirea fără autorizație reprezintă o faptă distinctă, care face obiectul unui alt dosar penal (nr. x/2018), aflat încă în curs de judecată. Astfel, această acuzație nu poate fi automat transpusă în contextul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece continuarea construcțiilor fără autorizație nu demonstrează falsitatea antecontractelor, ci constituie o problemă legală distinctă, care în prezent nu a fost soluționată de Tribunalul Cluj.

În plus, responsabilitatea obținerii autorizației de construire pentru corpul C3 revenea numitului G., în calitate de "asociat constructor", conform Contractului de asociere în participațiune din data de 24.10.2016, conform art. 6 lit. c) din contract, inculpatul A. neavând nici calitatea juridică și nici responsabilitatea legală de a obține autorizația de construire pentru corpul C3. Așadar, în opinia apărării, nu se poate susține că inculpatul ar fi falsificat mențiuni privind autorizația de construire, având în vedere că nu el era responsabil de obținerea acesteia.

- lipsesc situația premisă care este reprezentată de o stare de fapt în detrimentul căreia se creează o probă falsă prin plăsmuirea sau alterarea unui înscris sub semnătură privată și elementul material al infracțiunii Astfel, cu privire la consemnarea unor aspecte nereale privind posibilitatea de transfer al dreptului de proprietate, apărarea a susținut că promisiunea de vânzare-cumpărare nu este un înscris falsificabil în sensul art. 322 din C. pen., deoarece conform doctrinei și jurisprudenței, falsul în înscrisuri sub semnătură privată presupune o contrafacere sau alterare a unui înscris astfel încât acesta să creeze o realitate juridică inexistentă.

Or, în speță, antecontractul de vânzare-cumpărare nu transferă dreptul de proprietate, ci doar creează o obligație de a încheia un contract autentic în viitor, iar inserarea unui termen de predare care ulterior s-a dovedit a fi nerealist nu echivalează cu o alterare a înscrisului în sensul art. 322 din C. pen., această clauză reprezentând o simplă estimare contractuală și nu o informație factuală modificată în mod fraudulos. - lipsește cerința esențială atașată elementului material vizând împrejurarea că înscrisul trebuie să fie sub semnătură privată și să aibă semnificație juridică, adică în raport de conținutul său să poată genera consecințe juridice Apărarea a precizat că, în cazul de față, promisiunea de vânzare nu a fost folosită pentru a crea o realitate juridică falsă, ci doar pentru a formaliza o convenție între părți.

Mai mult, la momentul încheierii actului, părțile au avut posibilitatea să constate stadiul lucrărilor, ceea ce înlătură orice inducere în eroare efectivă. Mai mult, încetarea procesului penal pentru înșelăciune demonstrează, în opinia apărării, lipsa prejudiciului și a intenției frauduloase, cu precizarea că, în speță, inculpatul a fost inițial cercetat doar pentru infracțiunea de înșelăciune (art. 244 din C. pen.), dar procesul penal a încetat ca urmare a împăcării părților și a restituirii avansului. Așadar, această împrejurare subliniază că părțile au recunoscut situația de fapt și nu a existat un prejudiciu real, deoarece chiar în cuprinsul înscrisurilor și în fața notarului au declarat aceste aspecte.

Pe cale de consecință, apărarea a apreciat că menținerea condamnării pentru fals este lipsită de temei, în condițiile în care prejudiciul a fost reparat, iar înșelăciunea a fost înlăturată, instanțele de fond și apel interpretând greșit dispozițiile art. 322 din C. pen., asimilând un termen contractual unei falsificări efective a unui înscris. Însă, simpla menționare a unui termen care nu a fost respectat nu constituie o alterare frauduloasă a înscrisului, deoarece: - contractul a fost negociat de părți, care au avut posibilitatea să constate realitatea faptică; - termenul a fost inserat cu buna-credință, ca estimare, și nu ca falsificare a unui fapt juridic concret.

Apărarea a mai susținut că nici mențiunea privind calitatea de promitent-vânzător a numitului G. nu poate fi considerată o "faptă sau împrejurare necorespunzătoare adevărului", în sensul art. 321 din C. pen., fiind vorba despre o realitate juridică dovedită prin multiple acte și acțiuni ulterioare ale părților, ignorate de instanță. Conchizând, apărarea a apreciat că analiza atentă a faptelor pentru care a fost condamnat recurentul arată că acestea nu corespund modelului abstract al infracțiunii de fals, astfel: • lipsește elementul material al infracțiunii a) Promitentul-vânzător, G., avea calitatea legitimă de asociat constructor, în baza contractului de asociere în participațiune din 24.10.2016, această calitate fiind confirmată juridic și ulterior, prin rezoluțiunile și novațiile încheiate cu persoanele vătămate.

b) Antecontractele vizau obligații de a face (încheierea unui contract viitor), iar bunurile vizate puteau fi viitoare, aspect permis explicit de C. civ.. Prin urmare, inexistența imediată a bunului nu constituie element de falsificare, ci aspect ce ține de executarea viitoare a obligațiilor contractuale. c) Autorizația de construcție reprezenta o obligație contractuală asumată pentru viitor, responsabilitatea obținerii acesteia revenind exclusiv societății constructoare S.C. H. S.R.L., conform sentinței civile nr. 1156/2019. Mențiunea referitoare la această obligație nu constituie o falsificare, ci o clauză contractuală orientată spre executarea contractului.

• lipsește intenția directă specifică infracțiunii de fals a) Instanțele au extrapolat elementele infracțiunii de înșelăciune (pentru care părțile s-au împăcat și procesul penal a încetat) asupra infracțiunii de fals, fără să demonstreze specific și distinct intenția directă cerută de norma penală pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată. b) Toate probele administrate au vizat înșelăciunea, nu infracțiunea de fals, astfel încât nu s-a demonstrat explicit intenția inculpatului de a consemna în mod deliberat elemente false în antecontracte. • lipsește corespondența dintre fapta concretă și norma de incriminare În prezenta cauză, însă, problemele invocate se referă exclusiv la obligații viitoare, nu la falsificarea unor fapte existente la momentul semnării, deoarece, la momentul semnării, apartamentele nu existau, fapt ce reiese și din declarațiile existente la dosar.

b) Antecontractele analizate sunt acte juridice autentice în privința părților și a obiectului (bunuri viitoare determinabile), astfel încât nu există o alterare a adevărului. c) Novația încheiată de persoana vătămată B. cu G. confirmă valabilitatea antecontractului inițial, excluzând implicit ideea falsului. În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 210/A din data de 12 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc.

pen., dar și pe cele prev. de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 22 mai 2025, Înalta Curte, judecătorul de filtru, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., o admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei completului 10, în compunere de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac. În concret, s-a reținut că recurentul critică tipicitatea obiectivă a infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., în considerarea faptului că lipsesc obiectul material al infracțiunii, situația premisă, elementul material al infracțiunii, precum și cerința esențială atașată elementului material vizând împrejurarea că înscrisul trebuie să fie sub semnătură privată și să aibă semnificație juridică, adică în raport de conținutul său să poată genera consecințe juridice.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 210/A din data de 12 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. în principiu, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc.

pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. În fine, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare. În cauza de față, recursul în casație declarat de recurentul A. a fost admis în principiu exclusiv cu privire la motivele expuse în cererea introductivă vizând incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. în privința infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care a fost condamnat.

Potrivit cazului de casare menționat, sunt supuse casării hotărârile atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Înalta Curte reține că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea, fie se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea, indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv.

În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probator. Înalta Curte subliniază de asemenea că, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație.

Analizând, în aceste coordonate, criticile formulate de recurentul inculpat cu privire la latura obiectivă a infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că situația de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că inculpatul a întocmit patru antecontracte de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamente viitoare în cuprinsul cărora a consemnat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului referitoare la promitentul-vânzător, obiectul contractului, termenul de predare și alte clauze contractuale.

Punctual, s-a reținut că antecontractele de vânzare cumpărare respective au fost semnate de coinculpatul F., în calitate de reprezentant al promitentului -vânzător G., fiind aplicată și o ștampilă cu numele, prenumele și codul numeric personal al acestuia din urmă, deși negocierea și acordul de voință s-a realizat între persoanele vătămate și inculpatul A., fost I., fiul promitentului-vânzător menționat în înscrisul sub semnătură privată.

S-a reținut, de asemenea, ca fiind false mențiunile de la rubricile "Declarații și garanții ale promitentului-vânzător" și "Predarea posesiei și folosința imobilului", unde s-a consemnat în mod nereal că promitentul vânzător va intabula dreptul de proprietate asupra imobilelor în Cartea Funciară în favoarea cumpărătorului de îndată ce imobilul va fi dat în folosință de către Primăria Cluj-Napoca, respectiv că promitentul-vânzător se obligă să anunțe pe cumpărător în termen de 30 de zile de la data înscrierii în Cartea Funciară a apartamentului în vederea prezentării la notarul public pentru semnarea contractului autentic translativ al dreptului de proprietate, până cel târziu la datele de 15.09.2022 și de 15.10.2022, respectiv 15.03.2023.

Având în vedere lipsa autorizației de construire și faptul că lucrările fuseseră oprite, s-a reținut că termenele de predare și de finalizare a lucrărilor au fost nereale astfel că obligațiile asumate nu puteau fi realizate. Cu alte cuvinte, ceea ce se impută inculpatului A. sub acuzația de fals în înscrisuri sub semnătură privată este faptul că a redactat patru antecontracte de vânzare cumpărare având ca obiect un bun viitor -apartament, menționând ca promitent vânzător pe tatăl său, deși el a fost persoana care a negociat tranzacțiile, antecontracte în cuprinsul cărora a menționat clauze privitoare la obligațiile promitentului vânzător imposibil de îndeplinit dată fiind lipsa autorizației de construire, fapt cunoscut de către inculpat.

Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul a susținut, în esență, că faptele subsumate infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în modalitatea în care s-a reținut a fi fost comise, nu se circumscriu modelului abstract al infracțiunii de fals. Punctual recurentul a învederat că mențiunile reținute ca fiind necorespunzătoare adevărului, respectiv numele și prenumele promitentul vânzător și clauzele contractuale privind obiectul și termenele prevăzute în antecontractele de vânzare cumpărare, nu constituie o alterare a unor fapte și împrejurări, ci atestă asumarea unor obligații de către promitentul-vânzător.

Recursul în casație este fondat având în vedere că faptele în materialitatea lor nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată având în vedere că neconcordanța dintre numele promitentului-vânzător și persoana care a negociat tranzacția, precum și menționarea în cuprinsul antecontractelor de vânzare cumpărare a unor clauze privind obligații ce nu puteau fi executate, nu constituie, prin natura lor, acte de falsificare în sensul legii penale. Prealabil evaluării motivelor recursului în casație, Înalta Curte constată că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată face parte din categoria infracțiunilor "Falsuri în înscrisuri" reglementate în cuprinsul Capitolul III al Titlului VI din C. pen., al căror obiect juridic generic comun, ratio legis, este reprezentat de relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în legătură cu încrederea publică în realitatea și veridicitatea datelor pe care le consemnează.

Cu alte cuvinte, gravitatea acestor fapte decurge din alterarea datelor în privința cărora înscrisul are însușirea legală de a servi ca mijloc de probă, legea penală protejând prin incriminarea acestora relațiile sociale bazate pe încrederea în valoarea probatorie a datelor pe care le consemnează. Ca atare, prin incriminarea faptei de fals în înscrisuri legiuitorul a urmărit protejarea încrederii publice în valoarea probatorie a datelor consemnate ad probationem, prin raportare la noțiunea de înscris constatator al unui act juridic -instrumentum iuris, ceea ce presupune ca datele respective să aibă aptitudinea, chiar prin natura lor, de a face dovada adevărului pe care îl consemnează.

Așadar, chestiunile extrinseci înscrisului constatator al unui act juridic referitoare la îndeplinirea condițiilor de fond privind valabilitatea consimțământului exprimat în cadrul acordului de voință -negotium iuris, pe care înscrisul îl consemnează, nu intră în sfera obiectului juridic protejat prin intermediul incriminării faptei de fals, ci al infracțiunii de înșelăciune în contracte prin care sunt ocrotite relațiile sociale a căror existență și bună desfășurare sunt condiționate de onestitatea, buna-credință și încrederea reciprocă dintre părțile contractante.

Procedând la evaluarea motivelor de recurs în casație, Înalta Curte reține că potrivit art. 322 din C. pen., constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fapta persoanei care falsifică un astfel de înscris prin contrafacerea scrierii, a subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod (fals material) sau prin atestarea unor fapte ori împrejurări necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări (fals intelectual), dacă înscrisul falsificat este folosit ori încredințat altei persoane în vederea producerii de consecințe juridice.

În raport cu situația factuală reținută prin decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta nu se încadrează în modalitatea normativă specifică falsului material, aceea de contrafacere a scrierii, subscrierii ori alterare în orice mod și nici în varianta omisiunii cu știință de a insera unele date sau împrejurări, nefiind imputate în concret astfel de operațiuni de falsificare. Cât privește "atestarea unor fapte necorespunzătoare adevărului", ca element material al infracțiunii de fals, se constată că aceasta presupune menționarea în cuprinsul înscrisului în mod mincinos a unei fapte sau împrejurări asupra căreia înscrisul este destinat a face proba.

Cu alte cuvinte, pentru ca infracțiunea de falsificare urmată de cea de folosire a înscrisului falsificat sau de încredințare spre folosință să întregească latura obiectivă a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, trebuie îndeplinită cerința esențială ca înscrisul să aibă forța probantă de a face dovada stării de fapt sau de drept pe care o atestă. Ca atare, în lipsa unui astfel de potențial, mențiunile din cuprinsul unui înscris sunt lipsite de conotație penală independent de scopul urmărit de făptuitor, fapta nefiind susceptibilă de a pune în pericol valoarea socială ocrotită de norma penală, respectiv încrederea publică de care trebuie să se bucure înscrisurile sub semnătură privată în sensul de instrumentum probationis.

Având în vedere aceste considerații teoretice, se constată, în primul rând, că mențiunile din cuprinsul antecontractelor de vânzare-cumpărare privind identitatea promitentului vânzător în persoana numitului G., atât timp cât decizia recurată stabilește cu putere de lucru judecat că numitul F. a semnat în calitate de mandatar al acestuia, nu atestă un fapt necorespunzător adevărului, dimpotrivă. Astfel, împrejurarea privind identitatea promitentului vânzător, asupra căreia înscrisul este menit a face dovada, este reală. Cât privește faptul că tranzacțiile au fost negociate de către inculpatul A. care a și redactat înscrisurile respective, precum și existența sau nu a unui drept al martorului G. de a construi și/sau a transmite dreptul de proprietate, acestea sunt elemente extrinseci chestiunilor asupra cărora înscrisul este menit a face dovada, excedând faptelor și împrejurărilor consemnate în cuprinsul său.

De altfel, chiar instanțele de fond și apel, în evaluarea existenței acestui din urmă drept, au făcut referire la alte înscrisuri decât antecontractele de vânzare cumpărare. În ce privește corespondența între faptele pentru care s-a dispus condamnarea și varianta normativă de atestare a unor fapte ori împrejurări necorespunzătoare adevărului, modalitate normativă a elementului material al infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 din C. pen., la care norma de incriminare face trimitere, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu pot fi subsumate atestării unor fapte necorespunzătoare adevărului, clauzele contractuale care conferă drepturi și obligații în legătură cu încheierea unor contracte de vânzare cumpărare privind bunuri viitoare, atât timp cât înscrisul este menit să probeze exclusiv existența acordului de voință, iar nu și modalitatea viciată sau nu a consimțământului exprimat a cărei probă este extrinsecă înscrisului sub semnătură privată.

Cu alte cuvinte, obiectul probațiunii înscrisului sub semnătură privată poartă asupra acordului de voință al părților privind nașterea unor drepturi și obligații independent de intenția sau posibilitatea reală a contractantului de a executa sau nu obligația. În ce privește faptele descrise în decizia recurată antamând vicierea consimțământului persoanelor vătămate prin dol a căror dovedire reclamă alte mijloace de probă, acestea constituie exclusiv modalitatea în care s-a realizat inducerea în eroare și care ar care fi putut atrage răspunderea penală sub aspectul infracțiunii de înșelăciune în raport cu care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părților. Astfel, falsificarea unui înscris este incriminată de legea penală exclusiv atunci când falsul poartă asupra unei chestiuni obiective, fapte sau împrejurări, pe care înscrisul are aptitudinea de a le atesta, respectiv în privința cărora operează forța probantă pe care legea o conferă acestuia.

Această din urmă cerință esențială privind potențialul acțiunii de falsificare de a produce consecințe juridice este de esența oricărei infracțiuni de fals, iar nu orice denaturare a adevărului, acțiunea de falsificare a unui înscris în modalitatea atestării unei fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului presupunând în mod necesar realizarea cerinței esențiale ca înscrisul să aibă valoare probatorie în privința stării de fapt sau de drept existente -instrumentum probationis, iar nu asupra unor elemente de ordin subiectiv în legătură cu obligațiile asumate -negotium iuris.

Caracterul mincinos al asumării obligațiilor în legătură cu încheierea unor contracte de vânzare cumpărare privind apartamente ce urmau a fi construite, nu corespunde atestării unei fapte sau împrejurări obiective asupra căreia înscrisul face dovada, respectiv o atestă, ci reprezintă o simplă minciună în legătură cu posibilitatea sau intenția de a executa obligațiile asumate, neexecutarea unor obligații contractuale, culpabilă sau nu, fiind o chestiune ulterioară asupra căreia înscrisul nu face dovada. Concluzionând, Înalta Curte constată că situația factuală stabilită definitiv prin decizia recurată nu corespunde, sub aspect obiectiv, tipicității infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, lipsind caracterul necorespunzător adevărului în ce privește identitatea promitentului-vânzător, cât și cerința esențială ca atestarea mincinoasă să poarte asupra unor fapte sau împrejurări asupra cărora înscrisul face dovada.

Pentru considerentele expuse, constatând întemeiate criticile formulate de recurentul inculpat A., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul în casație formulat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 210/A din data de 12 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori. Va casa în parte decizia penală atacată sub aspectul soluției pronunțate față de inculpatul A. cu privire la infracțiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată și rejudecând exclusiv sub acest aspect: În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc.

pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. Va anula MEPI nr. 1343/2024, emis la data de 12.02.2025 de Judecătoria Cluj-Napoca. Va constata că inculpatul A. a fost reținut în cauză la data de 30.01.2023 și arestat preventiv din data de 31.01.2023 până în data de 03.05.2023. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei. Văzând dispozițiile art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs în casație vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 210/A din data de 12 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori. Casează în parte decizia penală atacată sub aspectul soluției pronunțate față de inculpatul A. cu privire la infracțiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată și rejudecând exclusiv sub acest aspect: În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Anulează MEPI nr. 1343/2024, emis la data de 12.02.2025 de Judecătoria Cluj-Napoca. Constată că inculpatul A. a fost reținut în cauză la data de 30.01.2023 și arestat preventiv din data de 31.01.2023 până în data de 03.05.2023. Menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație exercitat de recurent, rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2025.