ÎCCJ, Secția penală, decizia din 18.02.2026 — cale de atac împotriva sentinței nr. 1194/2025 a Judecătoriei Brașov

Deliberând asupra admisibilității cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1194 din data de 07 iulie 2025 a Judecătoriei Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2024, în baza art. 396 alin. (1) și alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii abuz de încredere, prev. de art. 238 alin. (1) din C. pen., pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă S.C. B. S.R.L.

împotriva inculpatului A.. În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov și partea civilă B. S.R.L.. Prin decizia penală nr. 739/AP din data de 06 noiembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - secția penală, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov și partea civilă B. S.R.L. împotriva sentinței penale nr. 1194 din data de 07 iulie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024 al Judecătoriei Brașov, care a fost desființată și, pe cale de consecință: În baza art. 396 alin. (3) din C. proc.

pen. raportat la art. 80 din C. pen., s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) din C. pen. În baza art. 81 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului sancțiunea avertismentului și a fost atenționat asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni. În baza art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1357 și urm. din C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă B. S.R.L. și a fost obligat inculpatul A. să plătească acesteia suma de 27.095,51 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului (25.11.2020) și până la data plății efective.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.026,25 RON reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală și în faza de judecată în fond. În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia. În esență, în fapt s-a reținut că în data de 25.11.2020, inculpatul A. a primit de la C., administrator al părții civile B. S.R.L., un număr de patru telefoane, respectiv un D., Gold, un E. iPhone 12 Pro Max 512 gb, Gold, un E. iPhone 12 Pro Max, 512gb, F. și un E. iPhone 12 Pro, 128gb, F.. Conform înțelegerii verbale dintre cei doi, inculpatul urma să se hotărască pe care dintre cele patru telefoane mobile dorește să le achiziționeze și să le restituie pe cele pe care nu dorea să le cumpere.

Telefoanele au fost pregătite de martorul G. și livrate de către martorul H., ambii angajați ai societății S.C. B. S.R.L., la solicitarea lui C., la domiciliul inculpatului, unde se aflau martorii I. și J.. Ulterior, deși numitul C. i-a solicitat, inculpatul nici nu a plătit și nici nu a restituit cele patru telefoane mobile. Împotriva hotărârii pronunțate în apel a declarat recurs în casație inculpatul A., prin apărător ales, avocat K., la data de 18.11.2025, prin e-mail, cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. Inculpatul A. și-a întemeiat cererea de recurs în casație pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apreciind că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prev. de art. 238 alin. (1) din C. pen., întrucât nu corespunde normei de incriminare.

În esență, a susținut că elementul material al infracțiunii nu este realizat în cauză, întrucât pe de o parte raportul juridic în baza căruia au fost remise cele 4 telefoane este reprezentat de un contract de vânzare, intenția de vânzare fiind evidentă din întreg materialul probator administrat în cauză, iar pe de altă parte, nu a avut loc o solicitare fermă, expresă de restituire a celor 4 telefoane, interesul părții civile fiind de a se remite prețul contractului de vânzare, respectiv al telefoanelor, sens în care a făcut trimitere la probele administrate în cauză. Totodată, a făcut trimitere la anumite conversații pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs în casație din care ar rezulta faptul că a fost încheiat un act translativ de proprietate cu titlu oneros în baza căruia se solicită achitarea prețului contractului.

De asemenea, apărarea a susținut că ce a solicitat persoana vătămată a fost executarea obligației de plată a prețului contractului, al telefoanelor. Astfel, pentru aceste motive, fără a contesta eventuala neîndeplinire a obligațiilor contractuale de plată, în opinia apărării, se impune a se reține că fapta nu este prevăzută de legea penală, solicitând achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. În cuprinsul cererii de recurs în casație, apărarea a redat pasaje din declarația martorului C., în raport de care a solicitat achitarea inculpatului A., în baza art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc.

pen., având în vedere implicarea lui I.. Astfel, în opinia apărării, singurul care ar fi putut avea prerogativa restituirii bunurilor ar fi fost I.. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 29.01.2026, nr. x/2024, fiind stabilit prim termen de judecată pentru examinarea admisibilității în principiu la data de 18.02.2026. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație era legal îndeplinită. La data de 22.12.2025, au fost depuse concluzii scrise de partea civilă B. S.R.L., prin avocat L.. În esență, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în casație, apreciind că motivul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc.

pen. a fost invocat formal, față de împrejurarea că toate argumentele aduse de apărare vizează modificarea situației de fapt și reinterpretarea probatoriului administrat în cauză. La data de 16.02.2026 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent raportor, acesta apreciind că cererea de recurs în casație nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen. Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., conform dispozițiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele: Recursul în casație este o cale extraordinară de atac care are ca scop asigurarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept în cazurile și condițiile limitativ prevăzute de lege.

Însă, pentru a proceda efectiv la analiza pe fond a chestiunilor de drept invocate, este necesar ca cererea de recurs în casație să îndeplinească condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen. Examinând aceste condiții în raport cu actele dosarului, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație a fost formulată în termen, însă nu îndeplinește cumulativ condițiile de formă prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 din C. proc. pen., referitoare la cerințele prevăzute de lege pentru admiterea în principiu. În ceea ce privește decizia penală recurată, aceasta se încadrează în categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, în sensul dispozițiilor art. 434 alin. (1) și alin. (2) din C. proc.

pen., întrucât a fost pronunțată de o curte de apel, ca instanță de apel. În raport cu actele dosarului, se constată că cererea de recurs în casație a fost formulată cu respectarea termenului legal de 30 zile, întrucât hotărârea atacată a fost comunicată inculpatului A. la data de 12.11.2025, iar acesta a declarat recurs în casație, prin apărător ales, avocat K., la data de 18.11.2025, cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. În cauză au fost respectate dispozițiile art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul având calitatea procesuală prevăzută de lege pentru a declara recurs în casație și nu sunt incidente prevederile alin. (6) ale aceluiași articol, chiar dacă inculpatul nu a declarat apel în cauză, întrucât au fost admise apelurile declarate de parchet și partea civilă.

Cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele, domiciliul inculpatului, semnătura persoanei care a exercitat calea de atac (avocat K., care a atașat, în copie, împuternicirea avocațială din 18.11.2025) și hotărârea atacată. Însă, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. Potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.: Cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde: (…) c) indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora.

Totodată, conform art. 440 alin. (2) din C. proc. pen.: Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație. Așadar, se constată că legiuitorul a instituit în sarcina titularului cererii de recurs în casație obligația de a indica cazul de casare pe care se întemeiază cererea și motivele de recurs în casație (motivarea în fapt și în drept) prin însăși cererea de recurs în casație, sub sancțiunea respingerii cererii ca inadmisibilă, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen.

În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care prin încheierea nr. 396/RC din data de 08.12.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a reținut că: simpla indicare a unui caz de casare dintre cele prevăzute de lege în cererea de recurs în casație nu conduce la constatarea de iure a admisibilității recursului, ci este necesar ca motivele expuse cu privire la cazul de casare invocat să corespundă acestuia. Înalta Curte reține că inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, pe de o parte pentru că cele 4 telefoane i-au fost predate în baza unui contract de vânzare, iar pe de altă parte, raportat la faptul că nu a existat o cerere expresă de restituire a acestora.

Cu prioritate, se notează că, sintagma "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Înalta Curte observă, însă, că inculpatul A. a invocat doar aparent neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prev. de art. 238 alin. (1) din C. pen., întrucât esența motivelor constă în negarea bazei factuale, reținute cu caracter definitiv de instanța de apel.

În esență, apărarea a susținut că elementul material al infracțiunii nu este realizat în cauză, întrucât pe de o parte raportul juridic în baza căruia au fost remise cele 4 telefoane este reprezentat de un contract de vânzare, intenția de vânzare fiind evidentă din întreg materialul probator administrat în cauză, iar pe de altă parte, că nu a avut loc o solicitare fermă, expresă de restituire a celor 4 telefoane, interesul părții civile fiind de a se remite prețul contractului de vânzare, respectiv al telefoanelor, sens în care, de asemenea, a făcut trimitere la probele administrate în cauză.

Or, ceea ce contestă apărarea este chiar situația de fapt, având în vedere că instanța de apel a stabilit cu autoritate de lucru judecat, pe de o parte, că inculpatul s-a aflat în posesia celor 4 telefoane în baza unui "titlu", respectiv a înțelegerii verbale existente între acesta și reprezentantul părții civile, conform căreia s-a transmis doar detenția asupra bunurilor mobile, nu și proprietatea, astfel că inculpatul avea obligația de a le restitui sau de a le plăti, iar pe de altă parte, că C. nu a acționat ca un vânzător sub condiție suspensivă, ci în baza încrederii pe care o avea în inculpat, fiind vecin cu acesta și având și cunoștințe comune. Cu privire la solicitarea fermă de restituire, instanța de apel a constatat că potrivit declarațiilor reprezentantului părții civile, inculpatul a fost rugat fie să restituie telefoanele, fie să le plătească.

Ca atare, prin criticile formulate, recurentul-inculpat încearcă să acrediteze ideea că nu a săvârșit fapta pentru care a fost condamnat (solicitând achitarea), tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză, atribut exclusiv al instanțelor de fond și apel, cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute prin decizia instanței de apel, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 433 din C. proc. pen., se limitează exclusiv și în condițiile prevăzute de lege, la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așadar, întrucât motivele prezentate de recurentul-inculpat nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare indicat expres prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc.

pen. și nici a altui caz de casare dintre cele reglementate de art. 438 alin. (1) din același cod, cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. nu este îndeplinită. În realitate inculpatul solicită o rejudecare a cauzei, cu consecința stabilirii unei situații de fapt favorabile lui, care să conducă la pronunțarea unei soluții de achitare, aspect ce nu este posibil pe calea recursului în casație. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 739/AP din 06.11.2025 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 739/AP din 06.11.2025 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2024. Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2026.