ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Deliberând asupra apelului de față, pe baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 60/F din data de 29 aprilie 2024, Curtea de Apel București – secția I Penală, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal față de inculpatul A., cu privire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma continuată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 238 alin. (1) C. pen. rap. la art. 83 C. pen. a stabilit pedeapsa de 4 luni închisoare în sarcina inculpatului A., , domiciliat în București, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condițiile art. 84 alin. (1) C. pen., care se calculează de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. se vor comunica de către inculpat Serviciului de Probațiune București.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra faptului că în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și al săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere se poate dispune revocare amânării aplicării pedepsei.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a desființat, prin anulare în totalitate, împuternicirea avocațială seria x nr. x/15.01.2018, precum și cererea de chemare în judecată din dosarul înregistrat sub nr. x/2018 la data de 25.01.2018, la Judecătoria Sectorul 5 București.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 19 alin. (1), (2), (5) C. proc. pen. și art. 1357 C. civ., art. 2148 alin. (1) C. civ., art. 2151 alin. (1) C. civ., s-a admis în parte actiunea civila exercitata în această cauza penală și a obligat pe inculpatul A. la plata catre partea civila B. a sumei de 300 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport conform Facturii Fiscale nr. x din 14.10.2022 și a chitanței nr. 795 din 14.10.2022 emisă de societatea C. S.R.L. precum si a sumei de 720 de RON reprezentând impozit auto aferent anilor 2019, 2020, 2021, 2022 și 2023.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În considerentele sentinței atacate prima instanță a reținut, în esență, că în data de 12.11.2019, deși a fost notificat de către proprietarul autoturismului marca x, cu număr de înmatriculare x, B., inculpatul a refuzat să restituie autoturismul a cărei folosință o avea în baza unui contract de comodat încheiat cu partea vătămată, utilizandu-l în continuare ca un proprietar. S-a mai reținut că, în perioada folosirii gratuite a autoturismului, inculpatul a contestat la data de 25.01.2018 la Judecătoria Sectorului 5 București, în numele proprietarului, B., două procese-verbale de constatare a unor contravenții la regimul circulației rutiere, OP nr. x/31.10.2017 și OP nr. x/01.11.2017, contravenții pe care le-a săvârșit chiar inculpatul, prezentându-se în instanță în mod mincinos ca avocat ales al proprietarului autoturismului, cu o împuternicire avocațială falsă seria 'B nr. x/15.01.2018 și a completat în fals plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției, în sensul că numitul B. ar fi fost contravenientul, deși acesta fusese chiar numitul A. și, totodată, că persoana vătămată l-a mandatat să-l reprezinte în instanță.

La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., reținând că inculpatul este la primul conflict cu legea penala, are studii superioare juridice, precum și de faptul că are vârsta de 69 de ani și o stare de sănătate precară.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, având în vedere că pedeapsa principală a închisorii aplicată inculpatului nu depășește 4 luni pentru infracțiunea de abuz de încredere, prev. de art. 238 alin. (1) C. pen. și este de natură să corespundă tuturor criteriilor prevăzute de lege și reprezintă un mijloc adecvat de constrângere și reeducare a inculpatului pentru activitatea infracțională desfășurată, ținând seama de vârsta inculpatului, de faptul că este integrat social, precum și de conduita avută de aceasta anterior faptei până în prezent, s-a apreciat că scopul pedepsei și reinserția socială pot fi atinse fără privarea de libertate a inculpatului, pronunțarea condamnării constituind un avertisment ce îl va determina să nu mai săvârșească infracțiuni.

Relativ la acțiunea civilă a cauzei, s-a constatat că partea civila B. a plătit suma de 300 RON pentru serviciile de transport ale autoturismului marca x, conform Facturii Fiscale nr. x din 14.10.2022 și chitanței nr. 795 din 14.10.2022, emise de societatea C. S.R.L.

Cererea părții civile de obligare a inculpatului la plata sumei de 720 de RON reprezentând impozit auto aferent anilor 2019, 2020, 2021, 2022 și 2023 este întemeiata.

Prin urmare, instanța de fond a reținut că partea civilă este îndreptățită să obțină de la inculpat restituirea sumei de 300 RON, plătită pentru serviciile de transport ale autoturismului marca x, conform Facturii Fiscale nr. x din 14.10.2022 și a chitanței nr. 795 din 14.10.2022, emise de societatea C. S.R.L.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate, în termenul legal, a declarat apel inculpatul A., criticând-o sub aspectul netemeiniciei.

Inculpatul A. prin motivele scrise de apel a solicitat în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței penale atacate, respectiv a dispozițiilor de condamnare a apelantului inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere și pronunțarea unei noi hotărâri prin care, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în ceea ce privește latura penală, se impune achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen.

S-a arătat că soluția instanței de fond este greșită prin raportare la probele existente la dosar. Conform art. 396 alin. (2) C. proc. pen. condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Referitor la infracțiunea de abuz de încredere, inculpatul a arătat că lipsește elementul material, respectiv refuzul de a restitui un anumit bun, ori, în prezenta cauză refuzul nu a fost manifestat nici tacit, nici expres. Ceea ce se susține de către partea civilă, este vorba de o notificare pe care acesta a făcut-o în anul 2019 prin societatea de avocatură, însă nu s-a avut în vedere de către parchet că respectiva notificare s-a întors, nefiind ridicată. Din dovada de primire reiese că a fost avizat și s-a întors, iar potrivit art. 1522 alin. (2) din C. civ. punerea în întârziere sau comunicarea se poate face prin scrisoare recomandată, cu conținut declarat, însă în prezenta cauză comunicarea a fost simplă, cu confirmare de primire. În cazul în care nu s-a putut livra comunicarea se putea face prin executor judecătoresc, iar procesul-verbal încheiat de acesta era confirmarea de primire. Prin urmare, consideră că elementul material, respectiv refuzul nu există.

Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept potrivit dispozițiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen. Înalta Curte reține următoarele:

Din analiza holistică a probelor administrate în cursul urmăririi penale, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă următoarea situație de fapt:

Înalta Curtea notează că prin calea de atac declarată de către inculpat acesta a devoluat în fața instanței de apel acuzația de comitere a infracțiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 238 alin. (1) din C. pen. criticând soluția sub aspectul temeiniciei și considerând că în cauză se impune pronunțarea unei soluții de achitare.

Inculpatul nu a criticat în fața instanței de apel legalitatea și temeinicia soluției de încetare a procesului penal dispusă față de inculpat cu privire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În acest cadru de analiză, Înalta Curte reține că practica judiciară și doctrină este unanimă în a aprecia că obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere constă în existența unui bun mobil al altuia încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, făptuitorului.

Încredințarea bunului relevă faptul că posesorul acestuia (persoana vătămată) trebuie să își fi manifestat voluntar, conștient și explicit voința în sensul transmiterii posesiei sau detenției bunului în favoarea făptuitorului. Așadar, în momentul comiterii faptei bunul trebuie să se afle la făptuitor, deci remiterea materială a bunului mobil trebuie să fi fost efectivă. Deopotrivă, mai trebuie notat că deținerea juridică a bunului în cazul abuzului de încredere trebuie distinsă de simpla deținere fizică a bunului, în afara unui raport juridic, ori că simplul contact material cu bunul pentru a efectua diferite activități asupra lui sau pentru a-l avea în pază pentru o scurtă perioadă de timp, aceste din urmă ipoteze putând conduce la reținerea comiterii unor alte infracțiuni, cum ar fi furtul sau înșelăciunea.

Bunul trebuie să fie încredințat în baza unui titlu, dar și cu un anumit scop. Titlul reprezintă un raport juridic patrimonial între persoana vătămată și cel căruia i l-a încredințat, acesta din urmă având obligația fie de a-l păstra și restitui la momentul convenit, fie de a da o anumită întrebuințare acelui bun.

În jurisprudența sa anterioară Înalta Curte a arătat că prin deținerea bunului trebuie să se înțeleagă dreptul de a stăpâni în fapt un bun în numele altuia (nomine alieno, animus detinendi), fie în interesul sau folosul altuia (de exemplu, mandatarul, depozitarul), fie în interesul propriu al detentorului (de exemplu, comodatarul), dar fără a dobândi prin aceasta dreptul de proprietate, care continuă să aparțină proprietarului bunului (I. C. civ..J., secția penală, decizia nr. 439/2005).

În logica incriminării titlul la care face referire art. 238 alin. (1) din C. pen. este doar unul care consacră un raport patrimonial netranslativ de proprietate și poate proveni fie dintr-un contract, fie din dintr-un act al unei autorități sau din orice situație de fapt în baza căreia se transmite detenția bunului, cu obligația restituirii sau a unei anume folosiri. Prin urmare, în cazul în care odată cu încredințarea bunului se transmite și dreptul de proprietate asupra acestuia, refuzul de a restitui bunul de către nu va reprezenta o faptă tipică de abuz de încredere, ci un litigiu de natură civilă.

Înalta Curte consideră că este esențial pentru soluționarea prezentei cauze determinarea naturii juridice a raportului patrimonial intervenit între inculpat și persoana vătămată în temeiul căruia a fost predat de către aceasta din urmă autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x.

Numai în acest fel se poate determina dacă a existat un raport patrimonial netranslativ de proprietate cu privire la un bun mobil care aparține altuia, care are o minimă valoare economică și, care, în urma încredințării, este deținut cu orice titlu și cu un anumit scop de către făptuitor (raport juridic netranslativ de proprietate, prin care a fost transmisă numai detenția bunului și care presupune obligația restituirii).

Dovada existenței titlului prin care s-a transmis detenția precară a bunului se poate face prin orice mijloc de probă în procesul penal, nefiind limitată la regulile de probațiune din materie civilă.

Procedând la analiza coroborată a probelor administrate în cauză Înalta Curte apreciază drept credibilă declarația persoanei vătămate B. care a arătat că "Raporturile dintre mine și inculpat nu au fost niciodată stabilite în baza unui contrat de comodat, ci ne-am înțeles cu privire la vânzare, astfel încât ne-am înțeles la obiectul vânzării acestui autoturism în valoare de 5000 de euro. Nu am stabilit un termen de plata a sumei de bani reprezentând prețul autoturismului deoarece inculpatul urma să finalizeze un proces cu Casa de pensii de unde urma să încaseze niște bani. Eu i-am predat autovehicul și documentele aferente. Din acel moment eu nu m-am mai considerat proprietar al acelui autovehicul. Actele urmau să fie perfectate la momentul predării prețului."

Înalta Curte consideră că nu este credibilă declarația inculpatului A. potrivit căreia contractul dintre părți a fost unul de comodat în condițiile în care acesta a primit autovehiculul împreună cu toate actele, l-a folosit o perioadă de aproximativ 10 ani, deși relația de prietenie cu persoana vătămată se deteriorase, a contestat amenzile contravenționale primite, nu a restituit bunul chiar dacă împotriva sa se declanșase un proces penal.

Pe de o parte, Înalta Curte nu constată vreo rațiune pentru care să considere lipsită de fiabilitate declarația persoanei vătămate în care a fost evidențiată încheierea unui contract de vânzare cu inculpatul, în special în condițiile în care efectele pe care aceasta le produce echivalează cu recunoașterea unui raport juridic translativ de proprietate, iar nu a unuia netranslativ de proprietate care este de esența acuzației de abuz de încredere formulate împotriva inculpatului. Situațiile de fapt relatate în mod coerent de persoana vătămată sunt confirmate de comportamentul inculpatului care s-a raportat la bunul primit ca un veritabil proprietar.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că înscrisul sub semnătură privată depus de către inculpat nu poate fi calificat ca un veritabil contract de comodat, față de conținutul inform al acestuia și nici nu este incompatibil cu transferul dreptului de proprietate operat în baza acordului de voință dintre părți.

În cauză se remarcă faptul că, în pretinsul contract netranslativ de proprietate, comodatar figurează Cabinetul de avocatură A. în calitate de persoană fizică autorizată, iar nu inculpatul A. în calitate de persoană fizică, deoarece acesta din urmă devenise proprietar al bunului, chiar dacă acordul de voință translativ de proprietate nu fusese obiectivat într-un înscris și nu fuseseră operate modificările cu caracter administrativ relative la transferul dreptului de proprietate. Astfel, și în ipoteza reținerii încheierii unui astfel de contract efectele juridice se produc numai în legătură cu activitatea biroului de avocatură (inclusiv la nivelul deducerii cheltuielilor pentru întreținere și transport) și nu sunt incompatibile cu transferul dreptului de proprietate persoanei fizice A.

Prin urmare, Înalta Curte opinează că, începând din anul 2012, inculpatul A. s-a raportat la autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x ca un veritabil proprietar al acestuia, în temeiul acordului bilateral de voință translativ de proprietate încheiat cu persoana vătămată.

Înalta Curte notează că potrivit art. 1.650 din C. civ. "(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept". Deopotrivă, art. 1.674 din C. civ. prevede următoarele: "Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă".

Având în vedere particularitățile prezentei cauze, Înalta Curte consideră că din interpretarea acestor norme rezultă că vânzarea unui bun individual determinat (autovehiculul) este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, consensual și translativ de drepturi.

Caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare semnifică faptul că prin încheierea sa, dă naștere la obligații reciproce între părțile contractante. Vânzătorul are, în principal, obligațiile de a transmite proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut, de a preda bunul si de a-1 garanta pe cumpărător contra evicțiuni și contra viciilor bunului, iar cumpărătorul are, în principal, obligațiile de a prelua bunul vândut, de a plăti prețul vânzării și, de regulă, de a suporta cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare. Fiind un contract sinalagmatic, se aplică regulile specifice acestei categorii de contracte (excepția de neexecutare a contractului, rezoluțiunea pentru neexecutarea obligației de către una dintre părți, teoria riscului contractului).

Vânzarea este, în principiu, un contract consensual, formându-se prin simplul acord de voință al părților (solo consensus), fără îndeplinirea vreunei formalități și fără remiterea bunului și a prețului în momentul încheierii contractului. Excepțiile de la regula consensualismului sunt explicit prevăzute de lege, caz în care contractul de vânzare devine un contract solemn. Din analiza actelor normative referitoare la radierea și înmatricularea în circulație a autovehiculelor de către organele de poliție și financiare rezultă că formalitățile sunt prevăzute de lege numai pentru înmatricularea autovehiculului în circulație și pentru înregistrarea în evidențele fiscale, fără a afecta caracterul consensual al contractului și fără a-l transforma într-un contract solemn.

Menționarea cumpărătorului în cartea de identitate are ca efect numai atestarea dobândirii dreptului de proprietate prin acordul de voință dintre părți. Caracterul consensual al contractului de vânzare de autovehicule a fost în mod constant subliniat și în jurisprudența instanței supreme (CSJ, completul de 7 judecători, dec. nr. 42/1992, în Dreptul nr. 10/1992,pp. 88-89, si s. com., dec. nr. 92/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, pp. 127-128, si în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 500-503) în care s-a arătat și faptul că încheierea contractului nu este condiționată nici de plata prețului.

Vânzarea este, în principiu, un contract translativ de drepturi din momentul încheierii lui. Aceasta înseamnă că, prin efectul realizării acordului de voință (solo consensu) și independent de predarea bunului vândut și de plata prețului, se produce, de regulă, nu numai încheierea valabilă a contractului, dar operează și transferul dreptului de la vânzător la cumpărător. În toate cazurile, contractul de vânzare este translativ de drepturi, numai că uneori transmiterea dreptului se produce în momentul încheierii lui, iar alteori la un moment ulterior în cazurile prevăzute de lege, ori atunci când părțile convin astfel.

Dacă obiectul contractului de vânzare este un bun mobil individual determinat, vânzătorul transmite cumpărătorului proprietatea din chiar momentul realizării acordului de voință. În aceste sens sunt și dispozițiile art. 1.273 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia drepturile reale se transmit prin acordul de voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate.

Având în vedere aceste considerente teoretice Înalta Curte reíne că în cazul unui bun mobil individual determinat, cum este cazul autovehiculului din prezenta cauza, vânzătorul (persoana vătămată) a transmis cumpărătorului (inculpatul) proprietatea din chiar momentul realizării acordului de voință, în anul 2012, inculpatului revenindu-i obligația principală de a achita prețul de 5000 de euro.

Față de obiectul procesului penal Înalta Curte apreciază că dovada existenței titlului prin care s-a transmis proprietate a bunului se poate face prin orice mijloc de probă, nefiind limitată la regulile de probațiune din materie civilă (art. 309 din C. proc. civ.).

În plus, Înalta Curte reține și faptul că, față de legătura puternică de prietenie dintre persoana vătămată și inculpat de la momentul realizării acordului de voință translativ de proprietate (fapt necontestat nici de persoana vătămată și nici de inculpat), în cauză se impune a se reține și existența unei imposibilității morale de preconstituire a unui înscris pentru a proba vânzarea, transferul dreptului de proprietate având la bază încrederea existentă la acel moment între persoana vătămată și inculpat. Această legătură de prietenie a fost afirmată explicit atât de persoana vătămată ("Relația pe care o aveam cu inculpatul era una de prietenie, apropiindu-ne când era consilier la Ministrul Economiei și eu director la același minister, în anul 2005. În acest context, au fost mai multe weekenduri în care inculpatul trecea pe la mine pe acasă și pentru a povesti și a bea cafeaua. În momentul în care m-am decis să îi vând mașina mă aflam în relații de prietenie cu inculpatul, eu intrând în posesia unei alte mașini."), cât și de către inculpat ("Mă aflam într-o relație de prietenie cu persoana vătămată iar în acest context persoana vătămată a încheiat cu mine un contract de comodat, fără termen, punându-mi la dispoziție autovehiculul.").

În acest sens în jurisprudența instanței supreme s-a arătat că "este neîndoios că relațiile ce există în mod obișnuit între părinți și copii, între frați și surori și în general între rudele firești și cele prin alianță, apropiate, ca și cele dintre soți sunt incompatibile cu comportări din care ar reieși o lipsă de încredere a unora față de alții, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor înscrisuri pentru constatarea operațiilor juridice ce intervin între ele. Desigur, cele de mai sus se referă la situații normale, nu și la cele de excepție, când, din cauza unor neînțelegeri sau din alte cauze, relațiile de fapt dintre persoanele de mai sus au încetat a mai fi bazate pe încredere reciprocă. Relații de încredere reciprocă există și între alte persoane ca: tovarăși de muncă, prieteni și alte asemenea persoane, relații care pot constitui, de la caz la caz, izvorul imposibilității morale de întocmire a unor dovezi scrise cu privire la raporturile ce intervin între ele, temeinic verificate de instanță. Indiferent în ce fel de relații rezidă izvorul imposibilității morale, ceea ce este esențial nu este izvorul acestei situații, ci constatarea existenței ei în realitate, ce trebuie apreciată în raport de calitatea persoanelor și circumstanțelor faptelor, iar partea interesată care invocă imposibilitatea morală va putea dovedi prin orice mijloace de probă împrejurările de fapt din care aceasta a rezultat." (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 196/1984, Culegere de decizii 1984, p. 135).

În consecință, Înalta Curtea consideră că a existat un contract de vânzare cu privire la autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x încheiat în anul 2012 între inculpatul A. și persoana vătămată B., prin simplul acord de voință al părților (solo consensus), fără îndeplinirea vreunei formalități, în condițiile existenței unei legături strânse de prietenie care a generat imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, cu remiterea bunului, însă fără plata prețului de 5000 de euro în momentul încheierii contractului.

Predarea autovehiculului nu ține de încheierea valabilă a contractului, ci de efectele acestuia (de executarea obligațiilor părților), cumpărătorul având în continuare obligația principală de a plăti prețul.

Înalta Curte apreciază că demersurile realizate în anul 2019 de către persoana vătămată B. au urmărit restituirea bunului care a făcut obiectul contractului de vânzare din cauza neplății prețului de către inculpatul A..

Față de aceste elemente de fapt și de drept Înalta Curte consideră că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă ale faptei de care a fost acuzat inculpatul A. în condițiile în care titlul în baza căruia i-a fost remis de persoana vătămată B. autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x a fost un titlu translativ de proprietate. Neplata prețului, refuzul de restituire a bunului, precum și restituirea acestuia tardivă nu constituie o faptă tipică de abuz de încredere, ci un litigiu de natură civilă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelul declarat de inculpatul A. , avocat în cadrul Baroului București, împotriva sentinței penale nr. 60/F din data de 29 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția I Penală, în dosarul nr. x/2022, care va fi desființată în parte și, rejudecând, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. se va dispune achitarea inculpatului A. de sub acuzația comiterii infracțiunii de de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) din C. pen., față de lipsa de tipicitate obiectivă a faptei.

Consecutiv reținerii impedimentului la exercitare a acțiunii penale prevăzut de art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. va fi lasată nesoluționată acțiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă B. și va fi înlăturată dispoziția de obligare a inculpatului A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului în primă instanță.

Față de limitele efectului devolutiv al apelului declarat de inculpat și de situația de fapt reținută de Înalta Curte în calitate de instanță de control judiciar, în sensul stabilirii raporturilor juridice dintre părți ca fiind corespunzătoare unei înțelegeri privind transmiterea dreptului de proprietate asupra autoturismului, va înlătura dispoziția primei instanțe de desființare, prin anulare în totalitate, a împuternicirii avocațiale seria x nr. x/15.01.2018, precum și a cererii de chemare în judecată din dosarul înregistrat sub nr. x/2018 la data de 25.01.2018, al Judecătoriei sectorului 5 București, precum și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de inculpat rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de inculpatul A. , avocat în cadrul Baroului București, împotriva sentinței penale nr. 60/F din data de 29 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția I Penală, în dosarul nr. x/2022.

Desființează, în parte, sentința atacată și rejudecând:

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. achită pe inculpatul A. de sub acuzația comiterii infracțiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) din C. pen., față de lipsa de tipicitate obiectivă a faptei.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. lasă nesoluționată acțiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă B..

Înlătură dispoziția de obligare a inculpatului A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului în primă instanță.

Înlătura dispoziția de desființare, prin anulare în totalitate, a împuternicirii avocațiale seria x nr. x/15.01.2018, precum și a cererii de chemare în judecată din dosarul înregistrat sub nr. x/2018 la data de 25.01.2018, al Judecătoriei sectorului 5 București.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de inculpat rămân în sarcina statului

Definitivă.

Pronunțată în ședința de astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția inculpatului apelant, a părții civile și a procurorului prin intermediul grefei instanței.