Decizia nr. 78/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2553/2024 a Tribunalului București

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. I. Obiectul litigiului: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București - secția VI-a Civilă, la data de 29 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 339.316 RON, cu titlu de prejudiciu, și obligarea acesteia la plata dobânzii legale de la data cererii până la stingerea integrală a debitului principal; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 din C. proc. civ. și dispozițiile legale invocate în cuprinsul cererii. Prin întâmpinare, pârâta a susținut că cererea de chemare în judecată este tardivă. De asemenea, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că nu există o eroare de proiectare. Prin încheierea din 17 februarie 2021, prima instanța a calificat excepția de tardivitate drept o excepție de prescripție extinctivă, pe care a respins-o ca neîntemeiată. II.

Hotărârile pronunțate în cauză: 1. Prin sentința civilă nr. 2553 din 14 octombrie 2024, Tribunalul București - secția a VI-a Civilă a admis cererea, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâtă să achite reclamantei suma de 337.288,78 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată începând cu data de 27.02.2020 până la stingerea integrală a debitului principal; a obligat pârâtă să achite reclamantei suma de 89.551,48 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorarii experți, onorarii avocați). Împotriva acestei hotărâri și a încheierii din data de 17 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul București - secția VI-a Civilă, a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând anularea acestora.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VI-a Civilă, la data de 23 ianuarie 2025, sub același nr. de dosar. 2. Prin decizia civilă nr. 1132A/2025 din 3 iulie 2025, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă ca nefondat și a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 15.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. III. Recursul declarat: Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., recurenta-pârâtă susține, printr-o primă critică, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2517 și art. 2531 din C. civ., apreciind că instanța de apel a aplicat un text de lege străin situației de fapt, dat fiind că acțiunea reclamantei reprezintă o acțiune în răspundere pentru vicii ascunse. Argumentează recurenta-pârâtă că prin art. 15 din contractul de proiectare nr. x/2017 s-a stabilit, în conformitate cu art. 2531 alin. (5) din C. civ., un termen de garanție de 18 luni de la punerea în funcțiune, însă nu mai mult de 24 de luni de la livrarea documentației. În opinia sa, procesul-verbal din 29.06.2017 privind livrarea documentației marchează începutul perioadei de prescripție, termen care s-a împlinit la data de 29.06.2019.

Pe de altă parte, dând relevanță datei de 7.06.2018, stabilită de instanță ca fiind data la care reclamanta a luat cunoștință de deficiențele apărute la lucrările de proiectare, prescripția s-ar fi împlinit la data de 07.06.2020, or, cererea de chemare în judecată a fost formulată la 29.09.2020. Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1851 din C. civ., motivând că în mod greșit instanța de apel a definit contractul nr. x/2017 ca fiind contract de antrepriză. În opinia sa, contractul face parte din categoria contractelor nenumite, ce trebuie interpretat și executat potrivit intenției comune iar, în completare, potrivit reglementărilor cu caracter general privitoare la contracte, în conformitate cu dispozițiile art. 1168 din C. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susține că motivarea instanței de apel prin care s-a reținut că instanța de fond nu era obligată să răspundă la toate capetele de cerere și că motivarea acesteia îndeplinește condițiile prevăzute de art. 425 din C. proc. civ. este inexactă. Evidențiază recurenta-pârâtă că, în pronunțarea soluției, instanța de fond a acordat relevanță unei singure probe, respectiv raportul de expertiză tehnică, ale cărui concluzii au fost interpretate inexact și pe un singur element prevăzut de art. 1350 din C. civ., respectiv fapta ilicită.

Pe de altă parte, după prezentarea situației de fapt și a unor concluzii ale raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, recurenta-pârâtă susține că motivarea instanței de apel în legătură cu raportul de expertiză extrajudiciară nu are legătură cu cauza, respectiv cu executarea contractului de proiectare nr. x/2017 și a proiectului x. Mai mult, din concluziile acestuia reiese că vina aparține executantului, care a folosit materiale necompatibile cu mediul, și nu proiectantului. În legătură cu expertiza tehnică judiciară întocmită în cauză, susține că deși instanța de apel a reținut că expertul tehnic judiciar C. nu s-a pronunțat tranșant dacă este sau nu vorba despre o eroare de proiectare, aceasta nu a mai menționat cauza care a dus la acest răspuns, indicat de expert în concluziile raportului, mențiuni împotriva cărora chiar reclamanta a formulat obiecțiuni.

Argumentează recurenta-pârâtă că obiectul disputei litigioase îl reprezintă unul din cele 27 de puncte ale contractului de proiectare, fiind vorba despre un prototip, pentru care părțile și-au asumat riscurile unui prototip, ceea ce, în opinia sa, exclude fapta ilicită și, implicit, răspunderea contractuală prevăzută de art. 1350 din C. civ. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. IV. Apărarea formulată: Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivând, în esență, că argumentele aduse de recurenta-pârâtă din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

În acest sens, consideră că recurenta-pârâtă face confuzie între termenul de garanție pentru vicii și termenul de prescripție, instanța de apel aplicând în mod corect dispozițiile privind prescripția, prin raportare la momentul de la care curge termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, iar natura contractului încheiat între părți ca fiind de antrepriză a fost stabilită în mod corect. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., consideră intimata-reclamantă că instanța nu are obligația de a analiza fiecare susținere/probă, iar criticile privind modalitatea de administrare a probatoriului sunt inadmisibile în recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă la data de 18 septembrie 2025, sub nr. x/2020, iar prin rezoluția din data de 3 noiembrie 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 27 ianuarie 2026. V. Soluția instanței de recurs: Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce succedă: În prezenta cauză, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni prin intermediul căreia reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 339.316 RON, reprezentând prejudiciul suportat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate prin contractul de proiectare nr. x/2017, și la plata dobânzii legale, calculată de la data punerii în întârziere până la data plății efective a debitului. Reținând că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de admitere a cererii de chemare în judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că argumentele critice expuse de recurenta-pârâtă cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, privind o pretinsă contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii primei instanțe, au fost invocate, pe de o parte, omisso medio, cererea de apel neconținând critici în acest sens și, pe de altă parte, cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 485 din C. proc. civ.. În raport de această constatare, Înalta Curte urmează să înlăture de la analiză motivul de recurs privind contradicția între considerentele și dispozitivul primei instanțe, urmând a analiza legalitatea deciziei recurate doar prin raportare la criticile inițial formulate prin cererea de recurs.

Procedând la examinarea criticilor subsumate de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea au fost formulate în mod formal, în condițiile în care nu s-a indicat, în concret, sub ce aspect hotărârea ar fi nemotivată, ce probleme esențiale soluționării cauzei nu ar fi fost examinate de instanța de apel sau care ar fi considerentele contradictorii ori străine de natura cauzei reținute în decizie.

În esență, recurenta-pârâtă, deși susține o motivare inexactă și străină cauzei, în realitate își exprimă nemulțumirea față de considerentele instanței de apel, prin care aceasta a validat modul în care prima instanță a determinat conținutul obligațiilor asumate prin clauzele contractuale și a acordat relevanță probatoriului administrat, respectiv raportului de expertiză judiciară întocmit de domnul expert tehnic C. și raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul D.. Or, pentru a pretinde sancțiunea aplicabilă în cazul nemotivării hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

- nemotivarea, motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul căii de atac asupra căreia s-a pronunțat instanța prin hotărârea pretins nemotivată, să fi fost formulată o critică ce a rămas neexaminată sau, deși a fost examinată, considerentele hotărârii recurate sunt fie contradictorii, fie străine de natura cauzei. Din interpretarea prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. rezultă că instanța de recurs este limitată la verificarea aspectelor de nelegalitate la care se referă evocatele prevederi legale, nefiindu-i îngăduit să reconsidere starea de fapt stabilită în primă instanță și/sau apel ori să reaprecieze probele administrate.

Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de temeinicie care nu se poate constitui într-un motiv de casare, iar simplul dezacord al părții în legătură cu modalitatea în care instanța a evaluat probatoriul și a stabilit situația de fapt nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a hotărârii, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă un viciu de motivare. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu se poate reține nici teza potrivit căreia instanța de apel în mod nelegal a completat carențele motivării instanței de fond. În acest sens, notează instanța supremă că substituirea ori completarea considerentelor hotărârii de primă instanță de către instanța de apel constituie mijloace prin care se exercită și se concretizează controlul judiciar al acesteia din urmă, ori de câte ori soluția adoptată de prima instanță este legală, dar ea se explică și prin alte considerente.

Astfel, tratarea mai detaliată a unor aspecte relevante ale cauzei este, în mod firesc, influențată de dublul rol pe care îl are instanța de apel în soluționarea unui litigiu, respectiv de instanță devolutivă (de fond) și de instanță de control judiciar. De altfel, concluzia instanțelor de fond a fost una comună, anume a existenței în sarcina pârâtei a unei obligații contractuale în conținutul indicat de reclamantă. Pe de altă parte, în acord cu instanța de apel, reține Înalta Curte că obligația de a motiva hotărârea nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor fundamentale care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția.

Or, aceste exigențe au fost respectate, hotărârea instanței de apel este cuprinzătoare și răspunde fiecărei critici, lămurind pe deplin situația de fapt, indiferent de modalitatea în care hotărârea primei instanțe a fost motivată. Prin intermediul motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, printr-o primă critică, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2517 și art. 2531 din C. civ., apreciind că instanța de apel a aplicat un text de lege străin situației de fapt, dat fiind că acțiunea reclamantei reprezintă o acțiune în răspundere pentru vicii ascunse. Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia și observă, totodată, confuzia pe care recurenta-pârâtă o face între termenul de garanție, prevăzut de art. 2531 din C. civ.

și termenul de prescripție, reglementat de art. 2517 din același cod. În acest sens, se constată că, potrivit art. 2531 alin. (1) lit. a) din C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune pentru viciile ascunse începe să curgă, în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcție, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepției finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii. Potrivit alin. (4) din aceeași normă legală, termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanție înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească, iar potrivit alin. (5), dispozițiile din acest articol nu aduc nici o atingere termenelor de garanție speciale, legale sau convenționale.

Reiese, așadar, că legea fixează, ca dată de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru antrenarea răspunderii civile contractuale pentru vicii ascunse, un moment subiectiv, anume data la care au fost cunoscute deficiențele. Din acest moment, cel care beneficiază de garantarea lucrului sau a construcției este în măsură să se adreseze instanței cu o acțiune în răspundere pentru vicii ascunse. Legiuitorul a fixat însă și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția, care coincide cu împlinirea unui termen de 1 an de la data predării ori recepției finale a bunului sau a lucrării, în situația unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcție, dacă legea sau părțile nu au stabilit alte termene de garanție.

Dispozițiile art. 2531 din C. civ. nu trebuie interpretate în sensul că prin acestea s-au stabilit alte termene de prescripție, ci că momentul descoperirii viciilor marchează debutul curgerii prescripției și că descoperirea acestora trebuie să aibă loc cel mai târziu în termenul legal sau convențional calculat de la predarea bunului. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, termenul convențional de garanție de 18 luni de la punerea în funcțiune, dar nu mai mult de 24 de luni de la livrarea documentației, prevăzut prin art. 15 din contractul încheiat între părți, nu se confundă și nu își găsește echivalent în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din C. civ. Termenul de garanție marchează temporal momentul limită până la care este posibilă constatarea deficiențelor.

Totodată, acesta are o altă finalitate decât aceea a termenului de prescripție, nefiind instituit pentru a lipsi dreptul material al creditorului de prerogativa acțiunii în justiție, ci pentru a limita momentul până la care viciile pot fi constatate, împlinirea acestui termen, în ipoteza în care viciile nu au fost descoperite anterior, marcând începutul termenului de prescripție. În cauza dedusă judecății, reclamanta, prin acțiunea înregistrată la data de 29 septembrie 2020, a solicitat instanței obligarea pârâtei la achitarea sumei de 339.316 RON, reprezentând prejudiciul suportat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate prin contractul de proiectare nr. x/2017, și la plata dobânzii legale, calculată de la data punerii în întârziere până la data plății efective a debitului.

Cu privire la momentul la care reclamanta a fost încunoștințată cu privire la deficiențele lucrărilor de proiectare efectuate de pârâtă, ca situație de fapt rezultată în urma administrării de probatorii, instanța de apel a validat raționamentul instanței de fond și a statuat că momentul subiectiv al cunoașterii deficiențelor și care a devansat momentul obiectiv este data de 08.11.2018. Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 2531 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., de la acest moment a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ., termen care s-a împlinit la 08.11.2021. Acțiunea promovată de reclamantă a fost înregistrată la 24 septembrie 2020, mai înainte de împlinirea termenului de prescripție, împrejurare în raport de care critica recurentei-pârâte referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2531 și art. 2517 din C. civ.

este nefondată. În acest context, Înalta Curte constată că instanța devolutivă de control judiciar în mod judicios a confirmat soluția primei instanțe, întrucât, astfel cum s-a arătat, acțiunea reclamantei a fost formulată cu respectarea termenului general de prescripție. O altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1851 din C. civ. În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a calificat în mod greșit contractul nr. x/2017 ca fiind contract de antrepriză, apreciind că acesta face parte din categoria contractelor nenumite.

Critica recurentei-pârâte este nefondată. Potrivit art. 1851 din C. civ., prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț.

Din interpretarea normei legale precitate rezultă că legiuitorul a definit contractul de antrepriză prin referire la conținutul său, antreprenorul obligându-se ca, "pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț". Examinând decizia recurată sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a determinat natura contractului având în vedere obiectul acestuia, astfel cum a fost determinat de părți prin art. 2 din contractul de proiectare nr. x/2017, conform căruia pârâta, în calitate de proiectant, s-a obligat față de reclamantă, ca beneficiar, să execute o lucrare intelectuală constând în elaborarea documentației tehnice necesare pentru executarea lucrării "Proiect: 104396 - Segmentul 1-6 pentru TC 1, mașina de turnare continuă nr. 4 pentru E.", lucrare pentru care și-a asumat în mod expres responsabilitatea prin art. 9, în schimbul unui preț determinat, stabilit prin art. 6 din contract.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-pârâte, prima instanță de control judiciar a stabilit în mod corect că părțile au încheiat un contract ce întrunește toate condițiile unui contract de antrepriză, în sensul art. 1851 din C. civ., o soluție contrară neputând fi justificată doar prin prisma denumirii contractului ca fiind "contract de proiectare" sau ca urmare a inserării în cuprinsul acestuia a împrejurării că pârâta este subcontractor al reclamantei. De altfel, caracterizarea contractului încheiat de părți drept unul de antrepriză sau aplicarea regulilor specifice acestui tip de contract nu a condus de plano la angajarea răspunderii contractuale a executantului lucrării, în cauza de față a recurentei-pârâte.

Soluția pronunțată de instanța de prim control judiciar este consecința stabilirii situației de fapt, prin decelarea clauzelor contractuale, a conduitei părților, după analizarea întregului material probator. În raport cu aceste argumente, instanța supremă apreciază a fi nefondată și critica recurentei-pârâte, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra naturii contractului încheiat de părți. Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele: Conform dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din același cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Văzând aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv factura seria x nr. x din 17.12.2025 și extras de cont privind confirmarea tranzacției din data de 23.12.2025 emis de F. S.A.

. Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează ca cererea să fie admisă, în sensul obligării recurentei-pârâte la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L a sumei de 28.959,91 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1132A/2025 din 3 iulie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L a sumei de 28.959,91 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2026.