Decizia nr. 407/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, sub numărul de dosar x/2022, reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ COMUNA DOBROEȘTI a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 291.632,71 RON, care se compune din: 215.533,90 RON chirie restantă, aferentă perioadei ianuarie 2020- martie 2021 și suma de 76.098,81 RON, reprezentând utilități consumate în perioada ianuarie 2020- martie 2021; plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere din suma neachitată, începând cu data de 20.02.2021 și până la data plății efective; plata majorărilor de întârziere de 1% din cuantumul debitului solicitat, calculate pentru fiecare lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 201 din 27 ianuarie 2025, Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Decizia civilă nr. 1223 din 8 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea cererii, recurenta-reclamantă arată că, în mod nelegal instanța de apel a apreciat ca nefondată critica ce viza neprobarea tehnică de către pârâtă a așa-ziselor motive de neexecutare a obligațiilor sale, în sensul existenței unei funcționări necorespunzătoare a sistemului de ventilare a bazinului de înot.

Potrivit recurentei-reclamante, apărarea intimatei-pârâte nu este fondată, aceasta având obligația de a dovedi tehnic aceste susțineri, în urma administrării unui probatoriu de specialitate (expertiză tehnică), probă care nu a fost solicitată nici de către pârâtă (art. 249 Cod procedură civilă) și nici nu a fost dispusă de către instanța de judecată, în baza rolului activ (art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă). Recurenta-reclamantă apreciază că în mod greșit instanța de apel a considerat că îi revine obligația de a dovedi executarea contractului, față de excepția de neexecutare invocată de intimata-pârâtă. Ca atare, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 249 C. proc.

civ., obligația de a proba afirmațiile cu privire la nefuncționarea corespunzătoare a instalației de ventilare căzând în sarcina exclusivă a pârâtei și putând fi realizată numai prin administrarea unui probatoriu complex de natură tehnică. Recurenta-reclamantă mai susține că, în raport de dispozițiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., era necesară lămurirea împrejurărilor de natură tehnică prin cunoașterea părerii unor specialiști, în baza cărora instanța putea stabili dacă afirmațiile intimatei-pârâte sunt probate, în scopul pronunțării unei soluții legale și temeinice. Recurenta-reclamantă apreciază că nu avea obligația de a produce dovezi, în condițiile în care nu a făcut nicio susținere în fața instanței de judecară, ci a negat apărările intimatei-pârâte, aceasta având obligația de a face dovada faptelor afirmate.

Recurenta-reclamantă conchide în sensul că lipsa implicării instanței în aflarea adevărului și stabilirea cu exactitate a situației de fapt rezultă și din înlăturarea probei cu interogatoriu, pe care a solicitat-o în condițiile legii, soluția pronunțată de către instanța de apel fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 249, art. 330 și art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile de nelegalitate reprezintă, de fapt, critici de netemeinicie, iar recurenta-reclamantă nu indică normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că motivele de nelegalitate referitoare la obligația ce îi revine aceluia care face o susținere în cursul procesului de a face dovada acesteia (art. 249 Cod procedură civilă), la rolul judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.), precum și cele privitoare la completarea sau refacerea unor probe (art. 391 C. proc. civ.) se circumscriu motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc.

civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente: Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin răspunsul la întâmpinare formulat precizând că argumentele de nelegalitate dezvoltate se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Din perspectiva recurentei-reclamante, nelegalitatea deciziei atacate este determinată de respingerea probei cu interogatoriul pârâtei, precum și de faptul că instanța de apel nu a procedat la administrarea probei cu expertiza tehnică, încălcând, totodată, dispozițiile art. 249 C. proc.

civ., referitoare la sarcina probei. În realitate, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii. Or, temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât, pe această cale, se realizează exclusiv controlul de legalitate al hotărârilor instanțelor devolutive, astfel că stabilirea situației de fapt nu poate fi reevaluată și nu poate fi reconsiderată interpretarea probelor de către instanțele de fond.

Înalta Curte arată, de asemenea, că în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă.

În raport de prevederile legale mai sus enunțate, reiese că instanța de apel dispune cu privire la probele pe care le consideră ca fiind necesare soluționării cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanței cu privire la probatoriul administrat. Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Ca atare, evaluările instanței de apel care privesc concluzia degajată asupra utilității probelor țin de resortul instanței care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată de intimata-pârâtă și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă. Totodată, în raport de prevederile art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, va obliga recurenta-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALA COMUNA DOBROEȘTI la plata sumei de 5.000 RON către intimata-pârâtă A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă A. S.R.L. Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALA COMUNA DOBROEȘTI împotriva deciziei civile nr. 1223 din 8 iulie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă. Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2026.