Decizia nr. 236/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 116/2025 a Tribunalului Sibiu

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: 1. Prin cererea introdusă la data de 26 mai 2024 pe rolul Tribunalului Sibiu - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2024, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 939.361 RON, reprezentând contravaloarea penalităților cauzate reclamantei de nerespectarea termenului de plată a comisionului datorat, scadent din data de 11.04.2024, conform art. 5 alin. (2) din contractul încheiat între părți la data de 12.07.2019. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1508 și urm., art. 1516 și urm., art. 2096 și urm. C. civ., precum și art. 453 C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 116 din 11 martie 2025, pronunțată de Tribunalul Sibiu - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2024, s-a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 900.601,56 RON, reprezentând penalități de întârziere în baza contractului de intermediere încheiat la data de 12.07.2019. 2. Împotriva acestei sentințe pârâta B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului și, constatând abuzivă clauza din contractul de intermediere în baza căreia s-a emis factura TZ nr. x din 28.06.2024, respingerea acțiunii. Prin decizia civilă nr. 164 din 23.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, s-a admis excepția insuficientei timbrări a cererii de apel și, în consecință, s-a anulat apelul declarat de pârâtă, ca insuficient timbrat.

3. Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât a extins sancțiunea netimbrării la întreaga cerere de apel, deși această sancțiune era aplicabilă doar parțial, numai pentru capetele de cerere neacoperite de taxa judiciară de timbru. În opinia recurentei, instanța de apel a încălcat principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" ("acolo unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem"), întrucât a limitat aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. (2) din O.U.G.

nr. 80/2013 doar la judecata în primă instanță, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât a refuzat acordarea unui termen scurt pentru completarea taxei judiciare de timbru și a respins apelul în integralitatea sa. Prin această soluție, recurenta arată că i s-a produs o vătămare gravă prin încălcarea dreptului la dublul grad de jurisdicție garantat de art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituția României și art. 6 din CEDO. S-a mai susținut că instanța de apel nu a analizat situația financiară a recurentei și posibilitatea acordării unor măsuri excepționale privind taxa judiciară de timbru potrivit art. 42 alin. (3) din O.U.G.

nr. 80/2013. Potrivit recurentei, abordarea formalistă a instanței de apel contravine jurisprudenței CEDO în ceea ce privește accesul efectiv la justiție, invocând cauza C. contra Spaniei.

Cauza a fost înregistrată la 1 septembrie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 3 noiembrie 2025 s-a fixat termen la 19 februarie 2026. Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, criticile recurentei privind nelegalitatea procedurii de citare și de comunicare a actelor procedurale, expuse pentru prima oară prin concluziile orale din ședința din 19 februarie 2026, nu vor fi analizate de către instanța de recurs, pe motiv că sunt tardiv formulate, în raport de prevederile art. 487 și art. 489 Cod procedură civilă, urmând a fi analizate exclusiv criticile formulate prin cererea de recurs.

Totodată, instanța supremă constată că toate criticile invocate de recurentă vizează încălcarea unor norme de procedură și a unor principii de drept în legătură cu aprecierea instanței asupra timbrajului cererii de apel, susțineri ce vor fi analizate exclusiv din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât a anulat apelul ca insuficient timbrat, deși această sancțiune era aplicabilă doar parțial, numai pentru capetele de cerere neacoperite de taxa judiciară de timbru. Critica nu este fondată, întrucât instanța de apel în mod just a reținut caracterul unitar al căii de atac a apelului.

Este de subliniat faptul că, în ipoteza în care partea a indicat mai multe motive pe care se întemeiază cererea de apel, aceasta, în cazul dat, nu constituie o cerere în justiție formată din mai multe capete de cerere pentru a fi incident art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, cu consecința anulării căii de atac a apelului numai pentru acele capete de cerere pentru care nu a fost achitată taxa judiciară de timbru. Dispozițiile legale evocate nu sunt aplicabile, deoarece cererea de apel nu este alcătuită din capete de cerere, ci are un obiect unic reprezentat de hotărârea judecătorească apelată și trebuie să primească o singură soluție, în sensul că nu poate fi anulată parțial pentru insuficienta timbrare a căii de atac.

Or, taxa judiciară de timbru reglementată de art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013 este aferentă cererii de apel, iar nu motivelor de apel, fiind datorată o singură taxă judiciară de timbru pentru o singură cerere de apel. Din considerentele evocate rezultă că instanța de apel nu a încălcat nici principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" ("acolo unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem"), dispozițiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 nefiind aplicabile în căile de atac, având în vedere caracterul unitar al căii de atac. Printr-o altă critică, recurenta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a refuzat acordarea unui termen scurt pentru completarea taxei judiciare de timbru și nu a acordat facilități la plata taxei judiciare de timbru, prevăzute la art. 42 alin. (3) din O.U.G.

nr. 80/2013. Verificând actele dosarului, instanța supremă constată că prin rezoluția de fixare a primului termen de judecată din apel, din data de 14 mai 2025, s-a stabilit o taxă judiciară de timbru suplimentară în sarcina apelantei-pârâte și i-a fost pusă în vedere obligația de a o achita prin citația din 20 mai 2025, emisă pentru termenul de judecată din 10 iunie 2025. La termenul de judecată din 10 iunie 2025, cauza a fost lăsată la a doua strigare la solicitarea apelantei, care nu s-a prezentat până la închiderea dezbaterilor și nici nu a formulat vreo cerere de amânare a cauzei în vederea achitării taxei judiciare de timbru suplimentare sau pentru acordarea facilităților la plata taxei judiciare de timbru persoanelor juridice potrivit art. 42 alin. (2) și urm din O.U.G.

nr. 80/2013. Totodată, apelanta a depus la 10 iunie 2025 concluzii scrise, prin care a solicitat în esență admiterea apelului, fără însă a depune taxa judiciară de timbru suplimentară. Pronunțarea a fost amânată la 23 iunie 2025, când apelanta a depus concluzii scrise, prin care a invocat că este în imposibilitatea de a achita taxa judiciară de timbru deoarece are conturile poprite. Or, în cauză, se constată că apelanta avea conturile poprite încă din luna aprilie 2025 și în tot acest timp a dat dovadă de lipsă de diligență, deoarece putea să demareze mecanismul privind acordarea facilităților la plata taxei judiciare de timbru potrivit art. 42 alin. (2) și urm. din O.U.G. nr. 80/2013 sau să solicite un termen în vederea achitării taxei judiciare de timbru, demersuri pe care nu le-a efectuat până la închiderea dezbaterilor din apel.

Prin urmare, se constată că nu a existat un refuz al instanței de apel în soluționarea unei cereri de amânare a cauzei în vederea achitării taxei judiciare de timbru suplimentare și nici o cerere de acordarea facilităților la plata taxei judiciare de timbru pentru a se putea dispune măsurile prevăzute la art. 42 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013. Nu poate fi primită nici critica privind încălcarea art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituția României și art. 6 din CEDO privind dreptul de acces liber la justiție, raportat la garantarea dublului grad de jurisdicție. În acest sens, recurenta a invocat jurisprudența CEDO, respectiv cauza C. împotriva Spaniei. Examinând cauza C. împotriva Spaniei se constată că s-a reținut aplicarea deosebit de strictă a unei norme procedurale de către instanțele naționale, care a lipsit-o pe reclamantă de dreptul de acces la o instanță, în sensul că termenul de 3 zile prevăzut de art. 377 din C. civ.

spaniol pentru a depune cererea la judecătorie este de un formalism excesiv. În cauză, cererea deși fusese expediată prin poștă în termenul de trei zile prevăzut de lege, a ajuns la grefa instanței la două zile după expirarea acestui termen. Curtea a apreciat că a impune reclamantei să se deplaseze la Aoiz pentru a depune cererea în termenul prevăzut, deși hotărârea în cauză îi fusese comunicată la Madrid, ar fi fost, în împrejurările speței, o cerință nerezonabilă. Înalta Curte constată că, în cauză, situația este diferită față de hotărârea CEDO invocată, întrucât apelanta-pârâtă a dat dovadă de lipsă de diligență în ocrotirea drepturilor sale procesuale. Sub acest aspect, se evidențiază faptul că deși apelanta-pârâtă avea conturile blocate încă din aprilie 2025, aceasta nu a formulat o cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru potrivit art. 42 alin. (2) și urm. din O.U.G.

nr. 80/2013 sau să solicite un termen în vederea achitării taxei judiciare de timbru, ci a ales să informeze instanța de apel despre imposibilitatea de plată prin concluziile scrise depuse la data de 23 iunie 2025, după rămânerea în pronunțare. Practic, prin indicarea datei de la care conturile au fost poprite după rămânerea în pronunțare a instanței, apelanta-pârâtă invocă propria lipsă de diligență în ocrotirea drepturilor procesuale, deoarece a stat în pasivitate deși avea posibilitatea să demareze mecanismul privind acordarea facilităților la plata taxei judiciare de timbru sau să solicite un termen în vederea achitării taxei judiciare de timbru. Totodată, jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul de acces la justiție reglementat de art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale poate fi limitat prin impunerea de către stat a unei taxe judiciare de timbru ca restricție financiară dictată de exigențele unor bune administrări și funcționări ale serviciului public de justiție. Așadar, instanța supremă constată că prin anularea ca insuficient timbrat a apelului nu a fost încălcat dreptul de acces liber la justiție al apelantei-pârâte prin lipsirea acesteia de dublul grad de jurisdicție. Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greșit normele invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat. Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 164/2025 din 23 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a civilă. Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus dovezi privind cheltuielile de judecată efectuate în recurs.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 164/2025 din 23 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a civilă, ca nefondat. Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata A. S.R.L. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2026.