Decizia nr. 1909/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov - secția Civilă la 10.01.2018 sub nr. dosar x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și S.C. D. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 150.000 euro, la cursul din ziua plății, reprezentând fondurile bănești pe care (pretinde că) le-a investit, personal, în edificarea și amenajarea halei - depozit proprietatea pârâților din comuna Ștefăneștii de Jos, Linia de Centură nr. 2, județul Ilfov, cu o suprafață utilă de peste 1.000 m.p., precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate art. 1.166, art. 1.170, art. 1.178, art. 1.266 și urm., art. 1.270 și art. 1.323 C. civ. În probatoriu, au fost solicitate proba cu înscrisuri, interogatoriul, expertiza construcții și martori, iar, la 11.01.2018, reclamantul a înaintat la dosar lista martorilor propuși spre a fi audiați în cauză. Pârâta S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care, pe cale de excepție, a invocat excepția de netimbrare, lipsa calității sale procesuale pasive, lipsa capacității procesuale de exercițiu a acesteia, prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune și decăderea reclamantului din dreptul de a mai solicita proba cu martori, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

La aceeași dată, prin întâmpinare comună, pârâți B. și C. au invocat excepția de netimbrare, prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, inadmisibilitatea acțiunii și decăderea reclamantului din dreptul de a mai solicita proba cu martori, iar, pe fond, au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din 05.06.2018, prima instanță a luat act de renunțarea pârâților la susținerea excepției netimbrării cererii, iar, prin încheierea din 12.06.2018, a unit cu fondul cauzei celelalte excepții invocate.

Prin încheierea din 07.01.2019, prima instanță a încuviințat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâților persoane fizice, proba cu interogatoriul reclamantului, proba cu expertiza în specialitatea construcții în vederea evaluării proprietății construcției la data procesului-verbal de recepție, a prorogat încuviințarea probei cu martori propusă de reclamant până după administrarea interogatoriilor și a expertizei; totodată, a amânat cauza și a acordat termen la 01.04.2019 pentru ca pârâții să fie prezenți personal la interogatoriu.

Prin încheierea din 03.06.2019, urmare a înaintării la dosar a copiilor de pe certificatul de deces al reclamantului, respectiv de pe certificatul de calitate de moștenitor, instanța a dispus citarea în cauză a moștenitorilor acestuia, respectiv pe E., F. și G.. Prin încheierea din 20.09.2022, prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția decăderii reclamantului din proba cu martori și a respins ca inadmisibilă această probă.

Prin sentința civilă nr. 406/15.02.2023, Tribunalul Ilfov - secția Civilă: - a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive, lipsei capacității procesuale de exercițiu, inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune; - a respins ca neîntemeiată cererea și a obligat reclamantele să plătească, în solidar, cheltuieli de judecată pârâților; - a admis cererea de majorare a onorariului de expert, a dispus majorarea onorariului cuvenit expertului și a stabilit în sarcina reclamantelor obligația de plată a onorariului suplimentar de expert. Împotriva sentinței civile menționate, E., F. și G. au formulat apel. Prin decizia civilă nr. 1871/A/06.12.2024, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă: - a respins ca nefondat apelul; - a obligat apelantele-reclamante la plata căre pârâți a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, E., F. și G. au declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea încuviințării și administrării probei testimoniale solicitată în calea de atac, iar, în subsidiar, în situația reținerii cauzei spre rejudecare, admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul admiterii cererii și obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. Circumscris primului motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susținut că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 477 alin. (1) și art. 482 C. proc.

civ., respectiv art. 476 raportat la art. 255, art. 258 și art. 264 alin. (1) C. proc. civ. Printr-un prim set de critici, cu referire la considerentele instanței devolutive de control prin care s-a reținut că în apel nu s-a criticat încheierea din 20.09.2022, recurentele au susținut că nu poate fi acceptată teoria instanței, în condițiile în care utilitatea probei nu a fost pusă în discuția părților și nu puteau aduce critici chestiunii utilității acesteia, câtă vreme proba a fost respinsă ca inadmisibilă. Afirmând că inclusiv prin apelul formulat au solicitat încuviințarea probei cu martori, au susținut că instanța avea obligația de a proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către acestea, precum și cu privire la soluțiile care erau dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

De asemenea, au susținut că respingerea de către instanța de apel a probei testimoniale cu aceeași motivare, anume că inadmisibilitatea probei a rămas definitivă prin neapelare, nesocotește statuările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 9/2020, instanța devolutivă de control fiind obligată să verifice dacă proba testimonială solicitată în apel era admisibilă, utilă, concludentă și pertinentă și să dea o dezlegare acestei solicitări. Printr-o altă critică, autoarele recursului au invocat art. 425 C. proc. civ. și au reproșat instanței de apel faptul că a încălcat obligația de a se pronunța asupra fiecărui motiv de apel, ignorând criticile cu privire la neluarea în considerare de către tribunal a materialului probator administrat în cauză, situație echivalentă cu necercetarea fondului, astfel încât controlul judiciar nu se putea realiza.

În acest sens, au afirmat că instanța de apel nici nu a reținut, dar nici nu a înlăturat susținerile ce vizau recunoașterile pârâtei S.C. D. S.R.L. privind împrumutul acordat, declarațiile date de pârâții persoane fizice, înscrisurile din dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov sau hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Buftea - secția Penală, ori răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriul administrat pârâtului C., ci s-a mărginit doar să arate că pretențiile nu au fost dovedite. Or, neluarea în considerare a tuturor aspectelor învederate în cadrul motivelor de apel conduce, potrivit recurentelor, la pronunțarea unei hotărâri deficitar motivate, ceea ce le îndreptățește să solicite instanței de recurs aplicarea art. 492 alin. (2) C. proc.

civ. Subsumat celui de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarele recursului au afirmat încălcarea dispozițiilor art. 2.158 C. civ. și ale art. 1.197 alin. (2) C. civ. de la 1864 și au susținut că instanța devolutivă de control nu a aplicat reglementările împrumutului de consumație.

Astfel, în raport cu cele învederate de intimații-pârâți persoane fizice în întâmpinările depuse la dosarul cauzei - faptul că reclamantul a participat cu o sumă de bani la edificarea unei construcții ce ulterior a intrat în proprietatea pârâtului persoană juridică, respectiv că reclamantul a renunțat la această cooperare, astfel că au convenit să restituie suma avansată din sumele primite cu titlu de chirie - au susținut că raportul juridic dintre părți a îmbrăcat inițial forma unei asocieri însă, urmare a acordului intervenit, s-a transformat într-un împrumut acordat pârâților și pe care aceștia au convenit să îl restituie.

Au conchis în sensul că înscrisurile exhibate în cauză - recunoașterile pârâtei persoană juridică, răspunsurile la interogatoriile administrate, declarațiile și celelalte înscrisuri din dosarele penale nr. x/2011 și nr. y/2016 - au valoare de început de dovadă scrisă, întrucât conduc la ideea existenței unui împrumut, însă acestea nu au fost analizate de către instanța de apel. Pe calea întâmpinării, intimații-pârâți au invocat excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursului, iar, pe fond, au solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat și obligarea recurentelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, au solicitat ca, în măsura în care se va aprecia că recursul este legal timbrat și declarat în termen, să se dispună admiterea excepției nulității recursului, având în vedere că argumentele aduse în susținerea demersului judiciar nu pot fi circumscrise motivelor de casare, în condițiile în care alegațiile recurentelor sunt, în realitate, afirmații formale ce pot fi calificate ca simple nemulțumiri cu privire la hotărârile pronunțate în cauză. Pe fond, au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, întrucât judicios s-a reținut că obiectul apelului l-a reprezentat exclusiv sentința civilă nr. 406/15.02.2023, în timp ce pentru încheierea din 20.09.2022 a intervenit autoritatea de lucru judecat, iar recurentele nu au invocat niciun temei de drept de natură să înfrângă dispozițiile imperative ale art. 634 alin. (1) pct. 3 și ale art. 466 alin. (4) C. proc.

civ., reținute de instanța devolutivă de control, ci doar pretinse motive de netemeinicie. Au mai menționat că, deși se critică intens măsura instanțelor devolutive cu privire la proba testimonială, prin memoriul de recurs nu s-a cerut administrarea de probe, precum și faptul că nu a fost încălcată sau aplicată greșit nicio normă de drept material, ci instanța s-a pronunțat asupra motivelor de apel cu care a fost învestită și cadrul procesual stabilit de reclamant, care nu și-a precizat cererea în sensul recalificării sumei pretinse ca fiind cu titlu de împrumut. Recurentele-reclamante nu și-au exercitat dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc.

civ. Prin încheierea completului de filtru din 21.05.2025, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport; intimații-pârâți au formulat, la 04.06.2025, punct de vedere. Prin încheierea pronunțată în completul de filtru din 24.09.2025, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 10.12.2025, în vederea judecării recursului, în ședință publică, cu citarea părților. La acest termen de judecată, instanța supremă a reținut cauza în pronunțare. Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele de drept ce urmează să fie expuse.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., printr-o primă critică, recurentele-reclamante afirmă încălcarea regulilor de procedură înscrise în art. 477 alin. (1) și art. 482 C. proc. civ., susținând că, deși au solicitat încuviințarea probei cu martori prin memoriul de apel, instanța devolutivă de control în mod nelegal a apreciat că soluția de respingere ca inadmisibilă a probei testimoniale de către tribunal a rămas definitivă prin neapelare. Potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., "cererea de apel va cuprinde (...) b) indicarea hotărârii atacate", iar, conform alin. (3) teza I al aceluiași text de lege, "cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". În raport cu aceste prevederi, Înalta Curte notează că întrucât apelul este o cale de atac, partea care îl exercită are obligația de a arăta motivele pentru care critică hotărârea instanței de fond, prin motivele de apel astfel formulate fixându-se limitele în care va avea loc judecata în calea de atac. Efectul devolutiv al apelului comportă două limitări, reglementate prin dispozițiile art. 477 și art. 478 C. proc. civ. și care se exprimă prin adagiile: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Prima regulă restrictivă, tantum devolutum quantum apellatum, a cărei încălcare este reclamată în prezenta cauză, constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale care se aplică și în fața instanței devolutive de control judiciar, ea exprimând ideea că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel și cu privire la partea din hotărâre care este atacată. În acest sens, art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

prevede că "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Așadar, limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun, de principiu, ca instanța de apel să se raporteze la criticile apelantului și la soluțiile dispuse de instanța inferioară care au fost atacate ca nelegale sau netemeinice, iar nu să rejudece cauza dincolo de aceste limite.

În această paradigmă, dacă apelul vizează numai hotărârea prin care prima instanță s-a dezînvestit sau o parte din soluțiile date de instanța inferioară capetelor de cerere, cuprinse în această hotărâre, dispozițiile/soluțiile primei instanțe care nu au fost supuse apelului dobândesc autoritate de lucru judecat, instanța de apel neputând modifica, din oficiu, soluții care nu au fost atacate prin apel decât în mod excepțional, în limitele permise restrictiv de 477 alin. (1) C. proc. civ., respectiv atunci când unele dispoziții din hotărârea atacată nu pot avea o existență de sine stătătoare, ci sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Plecând de la aceste considerații teoretice, analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin încheierea din 20.09.2022, cu privire la admisibilitatea probei cu martorii propuși de către reclamant, Tribunalul Ilfov - secția Civilă, reținând că acesta urmărește să probeze însăși încheierea contractului de împrumut, act juridic cu o valoare de peste 250 de RON, a respins ca inadmisibilă proba testimonială, statuând că actul juridic poate fi probat numai prin forma scrisă a contractului. De asemenea, a reținut că nu poate fi primită incidența excepției de la forma scrisă, întemeiată pe existența unei imposibilități morale de preconstituire a înscrisului dată de relația de prietenie dintre părți, întrucât aceasta nu este suficientă pentru a justifica o imposibilitate morală de constituire a înscrisului probator.

Această încheiere nu a fost atacată cu apel, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă fiind învestită de către reclamante cu soluționarea apelului promovat exclusiv împotriva sentinței civile nr. 406/15.02.2023, prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin criticile deduse judecății în apel, reclamantele au criticat respingerea probei cu audierea martorilor propuși, susținând că aceasta are menirea de a clarifica în concret raporturile dintre părți și de a atesta că autorul acestora a acordat intimaților-pârâți suma pretinsă, respectiv că prima instanță a respins proba fără a aveau un argument temeinic și legal. Totuși, instanța supremă observă că, la termenul de judecată din 06.12.2024, instanța de apel, acordând cuvântul părților cu privire la probe, le-a solicitat, în temeiul art. 22 alin. (2) C. proc.

civ., ca, în cadrul concluziilor pe care le vor formula cu privire la proba testimonială propusă prin cererea de apel, să își exprime punctul de vedere și cu privire următoarea chestiune procedurală: în ce măsură încheierea premergătoare din 20.09.2022 pronunțată de tribunal a rămas definitivă, dat fiind că apelul nu are ca obiect și această încheiere, iar criticile se referă la utilitatea probei cu martori, iar nu la admisibilitatea acesteia. Apelantele-reclamante, prin apărător, au învederat faptul că nu au formulat în mod expres apel împotriva încheierii în discuție, astfel că aceasta trebuie apreciată ca fiind definitivă, însă au solicitat încuviințarea probei având în vedere că, în cuprinsul apelului, au criticat și soluția pronunțată cu privire la inadmisibilitatea probei cu martori.

La același termen, intimații-pârâți, prin apărător, au susținut inadmisibilitatea probei cu martori în apel, având în vedere că nu a fost formulat un motiv de apel expres împotriva încheierii, astfel încât proba nu poate fi repusă în discuție, încheierea fiind definitivă. Instanța devolutivă de control, reținând că obiectul apelului îl reprezintă exclusiv sentința tribunalului, respectiv că prin alegațiile formulate prin memoriul de apel cu privire la proba testimonială nu se critică soluția de inadmisibilitate a probei pronunțată de prima instanță, ci se reafirmă utilitatea acesteia, a statuat că au rămas definitive considerentele primei instanțe care susțin dezlegarea că proba testimonială este inadmisibilă și, căpătând, astfel, autoritate de lucru judecat, nu mai pot fi contrazise/infirmate în apel, ceea ce exclude încuviințarea respectivei probe în apel.

În raport cu aceste constatări, Înalta Curte validează aprecierea instanței de apel în sensul că, prin neatacarea sa, încheierea din 20.09.2022 a Tribunalului Ilfov - secția Civilă a dobândit caracter definitiv, în condițiile în care dispozițiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. prevăd că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Cum legea nu prevede că apelul formulat împotriva hotărârii finale se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare, se deduce că intenția legiuitorului a fost aceea de a institui obligația apelantului de a indica, dacă este cazul, și încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale și pe care dorește să le atace.

Făcând aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, se reține că norma de procedură evocată se referă doar la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva acestor încheieri, iar nu la obligația instanței de judecată de a supune analizei chestiuni cu care nu a fost învestită prin calea de atac. Deși, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța trebuind să analizeze cauza în fapt și în drept, această cale de atac este limitată la ceea ce s-a apelat, conform principiului tantum devolutum quantum appellatum. Efectul devolutiv al apelului nu vizează toate soluțiile pronunțate de prima instanță ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Așadar, acest efect devolutiv poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Este real că, prin cererea de apel, apelantele-reclamante au făcut referiri la proba testimonială respinsă de tribunal, însă, astfel cum corect a statuat și instanța de apel, Înalta Curte constată că alegațiile formulate nu combat argumentele expuse de tribunal în susținerea soluției privind inadmisibilitatea probei, ci susțin utilitatea acesteia. Ca atare, în mod just instanța de apel nu a procedat la analizarea criticilor referitoare la respingerea ca inadmisibilă a probei cu martori de către prima instanță, de vreme ce, prin apelul declarat, nu a fost învestită cu examinarea acestei chestiuni.

Față de aspectele relevate, Înalta Curte impune concluzia potrivit căreia instanța devolutivă de control judiciar a dat eficiență principiului tantum devolutum quantum appellatum, consacrat legislativ de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum și principiului disponibilității prevăzut de art. 9 din același cod, procedând, judicios, la examinarea cauzei în raport cu obiectul învestirii sale, în consens și cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. potrivit căruia, "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Determinate fiind, astfel, limitele judecății în apel, în mod corect instanța devolutivă de control a supus cenzurii motivele dezvoltate prin memoriul de apel, pronunțarea sa reflectându-se exclusiv asupra sentinței civile nr. 406/15.02.2023.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge critica analizată, ca nefondată. Va fi înlăturată și critica, circumscrisă aceluiași motiv de nelegalitate, prin care se afirmă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 476 raportat la art. 255 și art. 258 C. proc. civ., respectiv a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii nr. 9/2020, întrucât era obligată să verifice dacă proba testimonială solicitată prin apel este admisibilă, utilă, concludentă și pertinentă și să dea o dezlegare acestei solicitări. În conformitate cu dispozițiile art. 258 alin. (1) teza I în referire la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că probele se încuviințează numai în măsura în care sunt admisibile potrivit legii și dacă pot duce la soluționarea procesului.

Prin decizia nr. 9/2020 pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din C. proc.

civ., în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea". Așadar, în raport cu dispozițiile legale evocate și considerentele care au fundamentat decizia nr. 9/2020 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte admite că în apel se pot folosi: (i) dovezile invocate și administrate în fața primei instanțe, (ii) probele care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță a constatat decăderea, dacă sunt propuse și încuviințate în faza apelului, respectiv (iii) probele a căror necesitate rezultă din dezbaterile din apel, dacă instanța de apel a încuviințat administrarea lor.

În cauză, prezintă relevanță considerentul inserat în paragraful 77 din decizia menționată, potrivit căruia "concluzia care se impune este aceea că, chiar dacă partea a fost decăzută în primă instanță din dreptul de a mai propune probe, dacă necesitatea rezultă din dezbateri, în acord cu principiul aflării adevărului, aceste probe pot fi administrate dacă respectă exigențele art. 255 și 258 din C. proc. civ..". Cum, în cauză, proba testimonială a fost respinsă de prima instanță ca inadmisibilă, fiind, deci oprită de lege, iar alegațiile din cererea de apel nu au vizat admisibilitatea probei ci, așa cum s-a arătat, utilitatea acesteia, nu se poate susține cu temei că soluția instanței devolutive de control a generat o situație procesuală contrară dezlegărilor cu efect obligatoriu cuprinse în decizia pronunțată în interesul legii, invocată în susținerea argumentelor prezentate prin memoriul de recurs.

În consecință, Înalta Curte constată că nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei atacate nici din această perspectivă. Critica prin care se susține neanalizarea argumentelor ce vizau neluarea în considerare de către prima instanță a materialului probator administrat în cauză, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., va fi înlăturată având în vedere că lipsa analizei explicite a nemotivării tribunalului de către instanța de apel nu viciază hotărârea atacată, în contextul în care Curtea de Apel București a analizat din nou probele și a motivat propria soluție, remediind, astfel, eventualele carențe de argumentare strecurate în hotărârea primei instanțe. Nu pot fi primite nici alegațiile privind ignorarea motivelor de apel care vizau valoarea probatorie a înscrisurilor și interogatoriilor administrate la fond, cu consecința pronunțării unei hotărâri deficitar motivate.

Înalta Curte, examinând modalitatea în care instanța de apel a analizat motivele de apel formulate de către apelantele-reclamante, constată că hotărârea respectă exigențele art. 425 C. proc. civ., neputându-se reține o motivare necorespunzătoare a acesteia. Dimpotrivă, remarcă faptul că aceasta a răspuns criticilor referitoare la soluția tribunalului, de respingere a cererii ca neîntemeiată, apreciind, din coroborarea alegațiilor intimaților-pârâți persoane fizice și a persoanei juridice și probele administrate în cauză, îndeosebi a răspunsului formulat de intimatul-pârât C. la interogatoriul propus de reclamant, că acesta din urmă nu a dovedit pe parcursul procesului, prin niciun mijloc de probă admisibil potrivit legii, conținutul concret al relației contractuale avute cu părțile adverse, nefiind probată suma precisă acordată intimaților-pârâți persoane fizice pentru edificarea halei-depozit, deși sarcina probei îi revenea, potrivit art. 249 C. proc.

civ. A conchis în sensul că nu sunt fondate criticile de netemeinicie aduse sentinței atacate, având în vedere materialul probator insuficient pentru a fundamenta o soluție de reformare a sentinței. Așadar, constată Înalta Curte că pronunțarea soluției în apel s-a făcut prin prisma probațiunii administrate, câtă vreme s-a statuat că nu se poate verifica eventualul conținut al convenției, referitor la elementele esențiale pentru susținerea dreptului de creanță invocat, suma învestită de reclamant ori termenul înțelegerii. Cât privește alegațiile privind încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., Înalta Curte observă că, deși recurentele-reclamante le-au subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., maniera de expunere exprimă nemulțumirea acestora față de modul în care instanțele devolutive au analizat și interpretat materialul probator și situația de fapt. Titularele recursului nu relevă, în concret, modalitatea în care instanța de apel a încălcat dispozițiile legale menționate, ci învederează propriile susțineri formulate în cursul procesului cu privire la probe și situația de fapt, or, o asemenea prezentare exclude incindența cazului de casare invocat, care presupune existența unei încălcări a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ipoteză ce nu a fost demonstrată și nici nu rezultă în cauză. Dispozițiile art. 264 C. proc. civ.

consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate și administrate, aprecierea probelor fiind operațiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză. În condițiile în care instanța de apel, prin considerente, și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că motivele de apel nu pot fi primite, pe baza unei analize a probelor și a situației de fapt, prin raportare la dispozițiile aplicabile litigiului, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc.

civ., alegațiile nefiind fondate. Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși recurentele-reclamante au criticat decizia atacată întrucât ar nesocoti dispozițiile de drept material înscrise în art. 2.158 C. civ. privind împrumutul de consumație, respectiv în art. 1.197 alin. (2) C. civ. de la 1864 privind începutul de dovadă scrisă, argumentele prezentate nu cuprind nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în cazul de casare invocat. Încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept, etc. Or, în cauză, recurentele-reclamante nu au invocat și nu au demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-au referit exclusiv la probatoriile din care ar rezulta, în opinia acestora, existența împrumutului și obligația intimaților-pârâți persoane fizice de a restitui suma, ceea ce nu echivalează cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Apreciind că înscrisurile exhibate în cauză au valoare de început de dovadă scrisă întrucât ar conduce la ideea existenței unui împrumut, autoarele recursului tind la a readuce în discuție situația de fapt și probatoriul administrat, chestiuni ce nu pot face obiect de analiză în prezenta fază procesuală a recursului. Simpla afirmație a împrejurării că aspectele învederate nu au fost analizate de instanța de apel, nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză.

În egală măsură, Înalta Curte notează că nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci este necesar să demonstreze modul în care instanța de apel a încălcat normele de drept material și să arate care ar fi interpretarea corectă a acestora în raport de circumstanțele cauzei și să explice, totodată, modul în care, în aprecierea sa, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății. Cum memoriul de recurs nu cuprinde astfel de critici, autoarele căii de atac fiind nemulțumite doar de concluziile la care a ajuns instanța devolutivă de control cu privire la înțelegerea dintre părți, Înalta Curte reține că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. nu este incident în cauză. În raport cu rațiunile înfățișate, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul. Față de soluția ce se va pronunța, Înalta Curte constată că recurentele-reclamante E., F. și G. reprezintă "parte care pierde procesul" conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și, întrucât intimații-pârâți au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe care l-au și dovedit cu facturile Seria x nr. x/03.03.2025, extrasul de cont emis la aceeași dată de către H. S.A.

nr. x, factura Seria x nr. x/03.03.2025 și extrasul de cont emis la aceeași dată de către H. S.A. nr. x și factura Seria x nr. x/03.03.2025 și extrasul de cont emis la aceeași dată de către H. S.A. nr. x, aflate la dosar, urmează să admită această cerere și să le oblige la achitarea cheltuielilor de judecată astfel: către intimatul-pârât C. suma de 2.000 RON, către intimatul-pârât B. suma de 2.000 RON și către intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. suma de 2.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante E., F. și G. împotriva deciziei civile nr. 1871/A/06.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. Obligă recurentele-reclamante la plata către intimatul-pârât C. a sumei de 2.000 RON, către intimatul-pârât B. a sumei de 2.000 RON și către intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2025.