Decizia nr. 1489/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24.09.2020, sub nr. 24915/372020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 639.210,72 RON, contravaloare rambursuri nereturnate aferente notelor de transport (AWB-uri); 11490 euro, contravaloare rambursuri nereturnate aferente notelor de transport (AWB-uri); dobânda legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011, de la scadența prevăzută de art. 4 din contract, adică maxim 5 zile bancare de la data livrării expedițiilor și încasarea rambursurilor (data livrării fiind cf art. 4 din contract, 48 de ore de la data preluării de la reclamanta) și până la data achitării efective și integrale a rambursurilor în valoare de 639210.72 RON și 11490 euro conform celor 171 de note de transport (AWB-uri) din anexa 2;contravaloarea în RON a sumei de 40 Euro cu titlu de daune interese minimale conform art. 9-10 din Legea 72/2013 privind masurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plata a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.

Hotărârea pronunțată în prima instanță Prin sentința civilă nr. 571/09.03.2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 477.817 RON contravaloare rambursuri nereturnate, precum și să plătească dobânda legală aferentă conform art. 3 alin. (2) 1 din O.G. nr. 13/2011 cu referire la art. 4 din contract, a obligat pârâta să plătească reclamantei echivalentul în RON, funcție de cursul leu-euro stabilit de BNR la data plății efective al sumei de 8290 euro contravaloare rambursuri nereturnate, precum și să plătească dobânda legală aferentă conform art. 3 alin. (2) 1 din O.G. nr. 13/2011 cu referire la art. 4 din contract, a obligat pârâta să plătească reclamantei echivalentul în RON, funcție de cursul leu-euro stabilit de BNR la data plății efective al sumei de 40 euro cu titlu de daune interese minimale și să plătească reclamantei suma de 24.186,82 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1576 A din 28 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul reclamantei A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 571/09.03.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, a admis apelul pârâtei B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată. Apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 16.441 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1576 A din 28 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâta B. S.R.L. a declarat apel incident. 4.1 Recursul principal al reclamantei A. S.R.L., declarat la 9 decembrie 2024, a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, reclamanta A. S.R.L. a invocat, ca prim motiv de recurs, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., faptul că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 249, raportat Ia art. 277 din C. proc. civ., privind regulile de administrare a probelor, prin stabilirea greșită a sarcinii probei și a obiectului probațiunii. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate de către aceasta din urmă cu titlu de ramburs de la beneficiarii finali a celor 171 note de transport, iar în mod nelegal și cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor legale privind sarcina probei a reținut instanța de apel în sarcina recurentei-reclamante obligația privind dovedirea încasării sumelor cu titlu de ramburs de la beneficiarii finali, întrucât așa cum rezultă din înscrisuri ce emană chiar de la pârâtă, aceasta a facturat atât livrarea bunurilor către destinatari, cât și serviciul privind returnarea rambursului încasat de la destinatari. Susține recurenta-reclamantă că, atâta timp cât a invocat neexecutarea contractului de către pârâtă tocmai în ceea ce privește nereturnarea rambursurilor, serviciu pe care pârâta l-a facturat, în mod vădit nelegal instanța de apel a inversat sarcina probei și a reținut că reclamanta nu face dovada creanței invocate. Mai mult decât atât, în mod greșit și fără invocarea vreunui temei legal sau contractual, a reținut instanța că, pentru a determina dacă rambursurile corespunzătoare notelor de transport au fost achitate reclamantei, trebuia să pună la dispoziția instanței fișele de cont pentru cei 171 de clienți, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. Așa cum a precizat în fața ambelor instanțe de fond, recurenta-reclamantă nu era proprietara bunurilor ce au făcut obiectul celor 171 note de transport, obiectul de activitate al societății fiind acela de transporturi rutiere de mărfuri și acționând în contractul de transport încheiat cu pârâta în calitate de intermediar privind transportul acelor bunuri, motiv pentru care nu există fișe contabile privind destinatarii celor 171 note de transport, aceștia nefiind clienții săi, De asemenea, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1488, coroborat cu art. 1499 din C. civ., cu referire la condițiile și dovada plății, precum și a celor ale art. 277 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., privind înscrisurile întocmite de profesioniști, susținând că dovada creanței rezultă din notele de transport deduse judecății, care reprezintă înscrisuri nesemnate dar utilizate in mod obișnuit in exercițiul activității de curierat exercitată de pârâtă, necontestate de aceasta. Subsumat aceeași critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 348 si art. 349 C. proc. civ. referitoare la mărturisirea judiciară, întrucât, cu încălcarea normelor de procedură, instanța de apel a reținut că declarația pârâtei privind incidența compensației legale nu reprezintă decât o mărturisire calificată, respectiv mijloc de probă care nu poate fi coroborat cu niciun alt mijloc probator administrat în cauză, deși, atât prin apărările formulate privind invocarea compensației, cât și prin răspunsul la întrebarea nr. 11 din interogatoriu, pârâta a invocat compensarea creanțelor, ceea ce reprezintă o mărturisire deplină și indivizibilă cu privire la certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței deduse judecății, ce nu mai poate fi revocată. Mărturisirea făcută de pârâtă rezultă atât din înscrisuri ce emană chiar de la aceasta (facturile prin care a facturat reclamantei tocmai serviciul privind returnarea rambursurilor încasate de la destinatarii expedițiilor), din declarațiile privind invocarea compensației legale, coroborate cu recunoașterea la interogatoriu prin care invocă din nou efectele compensației. Mai mult decât atât, mărturisirea judiciară provocată se obține prin intermediul interogatoriului, astfel că în mod vădit nelegal și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 348 si 349 din C. proc. civ. a reținut instanța de apel că mărturisirea făcută de pârâtă nu reprezintă o mărturisire simplă, ci una calificată. În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală prin viciul nemotivării, întrucât, cu încălcarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că societatea reclamantă avea obligația de a întocmi fișe contabile pentru cei 171 de beneficiari ai notelor de transport ce fac obiectul cererii, fără a indica dispozițiile legale ce stabilesc această obligație, atât timp cât, așa cum a susținut pe tot parcursul procesului, nu este proprietara bunurilor expediate, ci doar un transportator ce a intermediat livrarea bunurilor unui terț prin intermediul pârâtei. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătoreasca trebuie să cuprindă împrejurările de fapt, dar și motivele de drept reținute și care au format convingerea instanței. Conform acestor dispoziții legale, instanța trebuie să arate concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente. De asemenea, recurenta-reclamantă a apreciat că este nelegală decizia instanței de apel și prin prisma faptului că a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză (motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv a dispozițiilor art. 1270 C. civ., raportat la art. 1.3, cap. 3 si art. 2.1, cap. 4 din contractul încheiat dintre părți. Instanța de apel a interpretat si aplicat greșit dispozițiile legale menționate mai sus atunci când a reținut că reclamanta nu a făcut dovada creanței deținute împotriva pârâtei, respectiv ca nu s-a dovedit dovada că pârâta a încasat rambursurile de la destinatarii trimiterilor poștale, atât timp cât prin contractul nr. x/15.11.2018, care reprezintă legea părților, iar instanța nu poate interveni in suprimarea clauzelor contractuale, părțile au stabilit conform art. 2.1, cap. 4 că "Factura fiscala aferenta serviciilor poștale prestate se va emite conform Anexei I." Or, cum pârâta a facturat serviciile privind livrarea celor 171 de trimiteri poștale, cât și serviciul privind returnarea rambursurilor către reclamantă, rezultă că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile contractuale și implicit cele ale art. 1270 C. civ., ceea ce reclamanta invocă în cauză fiind tocmai neexecutarea obligațiilor contractuale de returnare a rambursurilor. Recurenta -reclamantă a apreciat că instanța de apel a interpretat si aplicat greșit dispozițiile legale de la art. 1548 C. civ., conform cărora "Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezuma prin simplul fapt al neexecutării". Este adevărat că, în ceea ce privește sarcina probei, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel ce face o susținere in fata instanței trebuie sa o dovedească, însă, în materie contractuală, cât timp creditorul face dovada existentei dreptului de creanță (prin contractul încheiat de părți, prin notele de transport aferente acestuia și deduse judecății, precum și prin facturile fiscale emise de pârâtă), debitorului ii incumba sarcina probei în ceea ce privește executarea obligației ori existența unei cauze justificative pentru neexecutare, neputându-i-se impune creditorului dovada unui fapt negativ (neexecutarea obligației de plata a rambursului către reclamantă). Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost dată și cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1617 C. civ., conform cărora compensația poate opera doar în prezența a doua datorii reciproce, certe, lichide si exigibile, oricare ar fi izvorul lor și care au ca obiect o suma de bani sau o anumita cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură. În speța de față, pârâta debitoare a invocat în mod constant compensația, atât în cuprinsul întâmpinării, cât și prin menționarea efectelor acesteia prin răspunsul la interogatoriu. Or, dispozițiile art. 1617 C. civ. arată că doar creanțele certe, lichide si exigibile pot fi compensate, în timp ce art. 663 C. proc. civ. prevede că o creanța este certă când existenta ei neîndoielnică rezulta din însuși titlu (prin titlu înțelegându-se actul de creanța autentic sau neautentic, emanând de la debitor sau recunoscut de acesta). Astfel, creanța reclamantei este certă, în sensul dispozițiilor art. 663 alin. (2), întrucât existența acesteia rezulta fără putință de tăgadă din contractul, notele de transport necontestate, precum și din facturile emise chiar de către pârâtă; este lichidă, în sensul dispozițiilor art. 663 alin. (3), obiectul acesteia fiind determinat din contractul, notele de transport invocate și facturile fiscale emise chiar de către pârâtă; este exigibilă, în sensul dispozițiilor art. 663 alin. (4), întrucât este ajunsa la scadență, termenul scadent fiind de 3-5 zile bancare de la încasarea rambursurilor, acesteia din urma revenindu-i sarcina de a dovedi, potrivit art. 1548 C. civ. că a executat propriile obligații privind plata rambursurilor încasate de la destinatarii expedițiilor. În fine, recurenta-reclamantă a apreciat că decizia recurată este nelegală și prin prisma faptului ca a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 13/2013, " c) în cazul unei trimiteri care face obiectul unui serviciu contra ramburs, furnizorul de servicii poștale răspunde cu întreaga valoare a rambursului pentru situația în care nu a restituit expeditorului întreaga valoare a acestuia sau cu diferența corespunzătoare până la valoarea integrală a acestuia, în cazul în care rambursul a fost încasat parțial de la destinatar.", și cele ale alin. (7) din același articol,,7) În cazul pierderii dovezii privind predarea trimiterii poștale înregistrate, confirmată în scris de către destinatar, furnizorul de serviciu poștal are obligația întocmirii și punerii la dispoziția expeditorului a unui duplicat al dovezii de predare." 4.2 Recursul incident al pârâtei B. S.R.L. depus odată cu întâmpinarea, la 17 februarie 2025, a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, și 6 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, din perspectiva aspectelor supuse judecății prin recursul incident, cu obligarea recurentei - reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Recurenta-pârâtă a arătat că prima instanță a pus în discuția contradictorie a părților, la data de 17.03.2021, atât excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și excepția lipsei de interes, prin raportare la faptul că, în esență, toate documentele depuse de către aceasta din urma indicau livrări efectuate de pârâtă în favoarea C.. Având în vedere respingerea acestor excepții de către prima instanță, prin apelul formulat de către pârâtă s-a solicitat să dispună inclusiv desființarea încheierii din data de 17.03.2021, pe temeiul inexistenței unei motivări efective a soluției de respingere a criticilor evocate pe cale de excepție. Instanța de apel a respins în mod nelegal criticile aduse cu privire la modalitatea în care Tribunalul București a înțeles sa soluționeze excepțiile procesuale invocate de pârâtă, fiind incidente motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv pct. 6 C. proc. civ., după cum urmează: Astfel, referitor la incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la condițiile de exercitare a acțiunii civile, printre care se regăsește și calitatea procesuală activă (art. 36 C. proc. civ.), întrucât, raportat la obiectul prezentei cauze, configurat prin cererea introductivă, titular al dreptului de a obține rambursurile pretinse nu ar fi putut fi decât expeditorul, respectiv societatea C. (astfel cum reiese din Notele de transport aflate la dosarul cauzei). Prin urmare, pornind de la prevederile art. 36 C. proc. civ. și având în vedere dezvoltarea jurisprudențială a acestora realizată prin decizia nr. 26 din data de 26.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, în cazurile și în condițiile prevăzute exclusiv prin lege, putând fi introduse cereri sau formulate apărări si de persoane, organizații, instituții sau autorități care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate in situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. Or, cum cea din urma situație nu își regăsește aplicabilitate în prezenta cauză, reiese cu evidență faptul că A. S.R.L. nu se bucură de calitate procesuală activă în vederea pretinderii unor rambursuri cuvenite expeditorului C., aceleași argumente fiind aplicabile mutatis mutandis și excepției lipsei de interes. În ceea ce privește incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenta-pârâtă a invocat faptul că a investit Curtea de Apel București cu analiza încheierii din data de 17.03.2021 din perspectiva legalei motivări a acesteia, iar nu din perspectiva temeiniciei soluției Tribunalului București, o astfel de critica neputând fi efectivă având în vedere tocmai lipsa desăvârșită a unei motivări incluse în considerentele primei instanțe). Însă, în ciuda faptului că această critica evocată pe calea cererii de apel a vizat nemotivarea soluției Tribunalului București, instanța de apel s-a rezumat la a relua aceleași considerente precum cele reținute de către prima instanță, ajungând, de asemenea, la a pronunța o soluție nemotivată. Prin urmare, deși considerentele unei hotărâri nu trebuie să aibă caracter exhaustiv și nici să trateze individual și punctual fiecare aspect învederat de părți, totuși, este de natura actului de justiție ca instanța să aibă în vedere în considerentele sale, cel puțin prin indicarea lor succintă, aspectele invocate de părți, motivând temeinicia sau netemeinicia acestora. Or, în situația concretă a sentinței civile nr. 811 din 18 aprilie 2022, motivarea primei instanțe de fond ignoră cu desăvârșire anumite argumente ale reclamantei si prezintă în mod sumar și contradictoriu motivele pentru care respinge celelalte argumente, silogismul judiciar fiind așadar neinteligibil, aspect de natura sa zădărnicească posibilitatea exercitării unui control judiciar, iar instanța de apel nu doar că nu a argumentat în niciun mod respingerea apelului sub aspectul criticilor vizând încheierea din data de 17.03.2021, însă a înțeles sa se pronunțe direct cu privire la temeinicia soluției de respingere a excepțiilor procesuale evocate. A apreciat recurenta-pârâtă că instanța de apel, prealabil oricărei examinări a temeiniciei încheierii din data de 17.03.2021, ar fi trebuit sa răspundă criticilor formulate - prezentând argumentele pentru care aceasta are/nu are caracter motivat raportat la standardele de motivare stabilite conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost dezvoltate la nivel doctrinar si jurisprudențial. În lipsa unei asemenea analize, analiza directă a temeiniciei soluției criticate echivalează cu respingerea nemotivată a criticilor formulate pe calea apelului, sens în care s-a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să constate incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dispunând casarea deciziei recurate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la 17 februarie 2025, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiat, arătând că prin criticile aduse reclamanta înțelege să exhibe mai degrabă o nemulțumire proprie față de soluția dispusă de către instanța de apel, iar nu veritabile critici de legalitate, recurenta-reclamantă cunoscând îndeaproape cronologia evenimentelor care s-au succedat între părți, precum și propria lipsă de consistență în ceea ce privește cuantumul sumei pretinse. Sumele înmânate B. S.R.L. cu titlu de ramburs de către destinatarii bunurilor nu intră în categoria activelor aflate în patrimoniul pârâtei, încasarea sumelor reprezentând executarea unui serviciu, iar nu realizarea unei creanțe proprii a B. S.R.L. față de destinatarii coletelor transportate. A mai arătat intimata-pârâtă că, potrivit reglementarilor legale, mărfurile și coletele pe care recurenta-reclamantă le expediază clienților trebuie să fie însoțite de factura emisă de către aceasta, în baza acestor facturi destinatarii expedițiilor devenind proprietarii produselor comandate, iar odată cu emiterea facturilor acestea trebuie înregistrate în contabilitatea proprie, în vederea stabilirii datoriilor sale fiscale (TVA, impozit etc). Unica persoană care deține si care, implicit, ar fi putut fi ținută la prezentarea documentelor contabile în justificarea creanțelor pretinse este însăși reclamanta, având în vedere natura operațiunilor derulate, în temeiul cărora B. S.R.L. nu avea obligația de înregistrare contabilă a contravalorii rambursurilor. În ceea ce privește mărturisirea judiciară la care recurenta-reclamantă face referire, intimata -pârâtă a precizat că nu a recunoscut, nici direct, nici indirect, nici pe cale judiciară, dar nici extrajudiciară, pretențiile A. S.R.L., nefiind incidentă o așa-numita "mărturisire simpla". De asemenea, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat, la 24 martie 2025, întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat, în considerarea faptului că soluția pronunțată de instanța de apel s-a întemeiat pe analiza excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes, constatându-se că în mod întemeiat acestea au fost respinse de prima instanță. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar și răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte, prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul principal declarat de recurenta-reclamanta A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia atacată a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 571/09.03.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și a fost admis apelul pârâtei B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, fiind schimbată în parte sentința primei instanțe, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. Sub aspectul situației de fapt, se constată că, în mod concordant, ambele instanțe de fond au reținut că între societatea reclamantă și societatea pârâta s-au desfășurat relații comerciale, concretizate prin încheierea contractului de furnizare servicii poștale nr. x/15.11.2018, în baza căruia pârâta, în calitate de furnizor de servicii poștale, s-a obligat să ofere reclamantei servicii privind colectarea, sortarea, transportul și livrarea în sistemul "ușă în ușă" a trimiterilor poștale, în următoarele condiții: furnizorul se obliga să expedieze în sistem rapid trimiterile poștale primite în zilele de luni-vineri în țară și în București într-un termen de 24/48 de ore, în funcție de volum și distanță față de centrul local al furnizorului (art. 1.3 cap 3 din contract); furnizorul se obliga să returneze către beneficiar rambursurile, în maxim 3-5 zile bancare de la data livrării expedițiilor și încasării rambursurilor (art. 1.3 cap 3 din contract); furnizorul se obliga să expedieze în sistem "ușă în ușă", cu confirmare de primire, la cerere, menționându-se în cuprinsul acesteia: data, ora și numele persoanei care primește efectiv expediția, menționând serie și număr CI, precum și să transmită beneficiarului prin mijloacele stabilite de comun acord confirmarea de primire. Confirmarea de primire va fi comunicată beneficiarului în termen de maxim 5 zile (art. 1.4 cap 3 din contract); furnizorul va preda destinatarilor trimiterile poștale numai pe bază de semnătură de primire (art. 1.5 cap 3 din contract); furnizorul se obligă să transmită facturile emise și anexa acestora în format electronic la adresa de email indicata de Beneficiar (art. 1.20 cap 3 din contract); totodată, beneficiarul este de acord să achite contravaloarea trimiterii poștale dovedite de Furnizor, la tarifele precizate in Anexa 1. Necontestarea de către Beneficiar a facturii fiscale emise de Furnizor, în termen de 5 zile de la primirea sa, echivalează cu acceptarea sa la plata (art. 2 cap 4 din contract); factura se va emite bilunar (art. 2 Anexa 1). Raportul juridic litigios dedus judecății în cauza de față derivă din obligația asumată de furnizor de a returna către beneficiar rambursurile încasate de la destinatari, în maxim 3-5 zile bancare de la data livrării expedițiilor și încasării rambursurilor (art. 1.3 cap 3 din contract), reclamanta A. S.R.L. solicitând angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neîndeplinirea acestei obligații în privința unui număr de 171 de note de transport, pentru care pârâta a facturat serviciile privind livrarea produselor, inclusiv serviciul de returnare a rambursurilor. Fără a contesta aplicarea răspunderii civile contractuale în speță, instanța de apel a apreciat că, raportat la probatoriul administrat, Tribunalul a făcut o aplicare eronată a principiilor răspunderii, întrucât, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia " cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească", reclamantă nu ar fi făcut dovada încasării de la beneficiarii finali (destinatarii produselor) a sumelor cu titlu de ramburs, prin depunerea fișelor contabile cu fiecare dintre cei 171 de destinatari ai bunurilor. Or, o astfel de concluzie se întemeiază pe o greșită interpretare și aplicare a art. 249 C. proc. civ. în ceea ce privește obiectul probațiunii și sarcina probei, așa cum cu temei a susținut recurenta-reclamantă în motivarea incidenței cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, pornind de la cadrul procesual mai sus evocat și în condițiile în care însăși instanța de apel reține că, potrivit sistemului de expediere a mărfurilor agreat de părți, pârâta avea obligația de a livra, de a încasa rambursurile (art. 1.3 cap. 3 din contract), și, subsecvent, de a returna către beneficiar rambursurile, beneficiarul urmând să achite contravaloarea serviciilor aferente trimiterii poștale dovedite de furnizor, iar pârâta a facturat serviciile privind livrarea, inclusiv serviciul de returnare al rambursurilor, pentru o serie de note de transport, obiectul probațiunii era în mod evident reprezentat de transmiterea efectivă de către furnizor către beneficiar a sumelor pe care avea obligația să le încaseze. Prin urmare, cum reclamanta A. S.R.L. a pretins prin acțiunea formulată că returnarea rambursurilor nu a avut loc, nu i se poate impune să dovedească că nu a primit sumele cuvenite, dovada acestor fapte negative ale obiectului probațiunii realizându-se prin probarea faptelor pozitive contrare, iar sarcina probei revenind, în condițiile art. 249 C. proc. civ., celui care contestă, și anume societății pârâte. Doar o astfel de interpretare este de natură a permite probațiunea și a asigura justul echilibru între interesele procesuale ale părților în litigiu. De asemenea, în ceea ce privește criticile prin care recurenta-reclamantă invocă, întemeindu-se pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii în ceea ce privește izvorul obligației de a întocmi fișe de cont pentru cei 171 de destinatari ai bunurilor livrate de pârâtă, din care ar fi putut să reiasă dacă rambursurile corespunzătoare notelor de transport au fost achitate reclamantei, Înalta Curte constată că instanța de apel se mărginește la a reține că reclamantei îi incumbă această obligație, fără a indica dispoziția legală care o prevede, deși a atribuit acestui argument un caracter esențial pentru constatarea inexistenței creanței și, pe cale de consecință, pentru respingerea acțiunii. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta a precizat că a acționat exclusiv în calitate de intermediar între proprietarii bunurilor și societatea de curierat, în vederea efectuării serviciilor de livrare cu plata ramburs. Din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței fiind unul dintre acestea, garanție a dreptului la proces echitabil. Împrejurarea că expertul judiciar a făcut referire la aceste fișe de cont nu exonerează instanța de obligația de a indica temeiul de drept al acestei rețineri pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestei condiții fiind de natură să atragă casarea. Celelalte critici, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., nu vor fi primite, întrucât, sub aparența unor critici de nelegalitate, sunt antamate chestiuni de apreciere a probatoriului, analizate în cadrul etapei devolutive a apelului, ce excedează controlului ce poate fi exercitat în cadrul căii extraordinare de atac a recursului. Astfel, alegațiile recurentei-reclamante privitoare la existența unei mărturisiri judiciare depline, care nu mai poate fi revocată, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății, deși întemeiate pe nelegala aplicare a dispozițiilor art. 349 și a art. 350 C. civ., au în vedere, în realitate, critica calificării pe care instanța de apel a dat-o, în raport de ansamblul materialului probator și ținând cont de faptul că pârâta a contestat debitul pretins de reclamantă, declarației prin care aceasta din urmă a invocat compensația judiciară, în sensul că nu reprezintă decât o mărturisire calificată, care nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză. Pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1488, coroborat cu art. 1499 din C. civ., cu referire la condițiile și dovada plății, precum și a celor ale art. 277 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., privind înscrisurile întocmite de profesioniști, se constituie tot într-o critică de temeinicie, pentru că are la bază susținerea că dovada creanței rezultă din notele de transport deduse judecății, care reprezintă înscrisuri nesemnate, dar utilizate în mod obișnuit in exercițiul activității de curierat exercitată de pârâtă, necontestate de aceasta. Cât privește interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), criticile recurentei-reclamante vizează, în esență, interpretarea clauzelor contractului nr. x/15.11.2018, aprecierea probatoriului și considerații privind caracterul cert, lichid și exigibil al creanței deduse judecății, aspecte ce nu se subsumează motivului de nelegalitate invocat. De asemenea, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1548 C. civ., conform cărora "Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezuma prin simplul fapt al neexecutării", încălcarea dispozițiilor art. 1617 C. civ. ori a dispozițiilor art. 42 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 13/2013, trebuie să aibă ca premisă stabilirea de către instanță a faptului neexecutării obligației contractuale și stabilirea existenței creanței. Or, așa cum s-a arătat, o astfel de situație nu a fost reținută prin decizia atacată, astfel că nu poate fi reținută incidența prezumțiilor privind culpa sau neexecutarea obligației și este exclusă posibilitatea constatării caracterului cert, lichid și exigibil al creanței. Pentru toate considerentele mai sus arătate, reținând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași curte de apel. II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente: Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. este îndreptat împotriva respingerii nelegale a criticilor pe care această parte le-a formulat, în cadrul apelului, cu privire la soluția dată de Tribunalul București excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei, respectiv lipsei de interes a reclamantei. Aceste excepții procesuale au fost puse în discuția contradictorie a părților la data de 17.03.2021 și au fost respinse de prima instanță, soluția fiind atacată de către pârâtă cu apel, solicitându-se inclusiv desființarea încheierii din data de 17.03.2021, pe temeiul inexistenței unei motivări efective. Însă, așa cum arată recurenta-pârâtă, instanța de apel nu a procedat la examinarea motivelor de apel care vizau chestiunea nemotivării soluției de respingere a excepției și a menținut soluția de respingere a excepțiilor, limitându-se să reia aceleași considerente reținute de prima instanță. În această situație, reluarea motivării instanței de fond de către instanța de apel nu este suficientă pentru a îndeplini exigențele unei hotărâri judecătorești temeinice și legale, instanța de prim control judiciar având obligația să analizeze criticile deduse judecății în calea de atac, nu doar să valideze mecanic soluția primei instanțe. Așadar, sub acest aspect decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii (determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță), nu a răspuns criticilor formulate de către pârâtă prin cererea de apel cu privire la nemotivarea respingerii excepțiilor. Pentru aceste considerentele mai sus arătate, reținând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. și va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași curte de apel.