Decizia nr. 1259/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, la 10 octombrie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 353.001,60 RON, reprezentând contravaloarea facturii seria x din 13 ianuarie 2023, emisă în temeiul contractului de asociere producere sămânță hibridă nr. 219 din 15 martie 2022, precum și a cheltuielilor de judecată. Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei A. S.R.L. la restituirea sumei de 95.200 RON, primită de aceasta din urmă cu titlu de avans din prețul contractului nr. x din 15 martie 2022, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința arbitrală nr. 62 din 18 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, a fost admisă cererea de arbitrare și, pe cale de consecință, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 353.001,60 RON, reprezentând contravaloarea facturii seria x din 13 ianuarie 2023, emisă în temeiul contractului de asociere producere sămânță hibridă nr. 219 din 15 martie 2022. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L., ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta-reclamantă B. S.R.L. la plata către reclamanta-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 22.502,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea pârâtei-reclamante B. S.R.L. privind obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. II. Soluția primei instanțe asupra acțiunii în anulare

Împotriva acestei sentințe arbitrale pârâta-reclamantă B. S.R.L. a formulat acțiune în anulare, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 2/2025 din 16 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2024, a fost respinsă acțiunea în anularea sentinței arbitrale atacate, ca nefondată. III. Judecata în recurs A. Motivele de casare invocate

Împotriva acestei sentințe pârâta-reclamantă B. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe. În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., după prezentarea situației de fapt, recurenta-pârâtă-reclamantă a reproșat primei instanțe că prin modul în care a soluționat criticile întemeiate pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., a încălcat dispozițiile art. 14 alin. (5) din același cod, respectiv principiile contradictorialității și oralității. În argumentare, s-a susținut că tribunalul arbitral și-a fundamentat soluția pronunțată pe înscrisurile noi depuse de intimata-reclamantă-pârâtă la 3 iulie 2024, de care a luat act, fără a pune în discuția părților utilitatea și concludența lor în condiții de contradictorialitate și oralitate, arătând, totodată, că nu corespunde realității reținerea primei instanțe potrivit căreia, prin punctul de vedere pe care l-a depus, s-ar fi referit la înscrisurile respective. De altfel, din înscrisurile menționate nu rezulta faptul că pe lotul de hibridare cultura se afla în etapa recoltării, iar producătorul de semințe nu a informat societatea B. S.R.L. despre ajungerea la maturitate a culturii și nici nu și-a manifestat intenția de recoltare. Cu privire la obligațiile ce revin operatorilor economici multiplicatori înregistrați pentru producerea semințelor, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 266/2002, precizându-se că nu s-a făcut dovada efectuării demersurilor de către cultivator în vederea executării lucrărilor de recoltare. În susținerea primei critici, recurenta s-a prevalat de un extras din considerentele deciziei nr. 413 din 29 ianuarie 2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2010, evocând art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. O altă critică circumscrisă aceluiași motiv de nelegalitate se referă la lipsa manifestării de rol activ de către tribunalul arbitral, care, cu ocazia audierii martorului C., nu i-a adresat acestuia nicio întrebare, arătând că dispozițiile art. 22 C. proc. civ., încălcate de acest for jurisdicțional și, implicit, de prima instanță prin raționamentul expus, sunt aplicabile în procedura arbitrală, potrivit art. 575 C. proc. civ., normă, de asemenea, nesocotită. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii extraordinare de atac a susținut că, prin sentința recurată, au fost încălcate dispozițiile art. 1.270 alin. (1) C. civ., întrucât tribunalul arbitral a interpretat în mod greșit prevederile contractuale, fiind omisă analizei condiția inserată în clauza de la art. 8.3.1.5 privind întrunirea tuturor condițiilor de calitate ale semințelor produse, prin prisma părții căreia îi revenea obligația prelevării probelor. Consecința interpretării eronate a contractului a fost înlăturarea argumentelor invocate cu privire la stadiul de dezvoltare a culturii în funcție de care se verifica conformitatea semințelor, astfel cum a declarat martorul pe care l-a propus. B. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: În prealabil, trebuie precizat, cu referire la cadrul judecății, că obiectul prezentului recurs îl constituie hotărârea prin care a fost respinsă acțiunea pârâtei-reclamante în anularea unei hotărâri arbitrale, cale de atac supusă unei duble limitări. Pe de o parte, aceasta rămâne supusă exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. și obligă recurentul să prezinte critici concrete împotriva hotărârii, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de recurs, în condițiile art. 483 alin. (3) din același act normativ. Pe de altă parte, motivele care pot întemeia o acțiune în anulare conform art. 608 C. proc. civ. sunt expres și limitativ prevăzute de lege, fiind de strictă interpretare și vizează condiții de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea părților concretizată în convenția arbitrală, precum și cauze de nelegalitate expres stabilite, fără să poată fi valorificate motive referitoare la situația de fapt, probele administrate și alte asemenea aspecte de temeinicie. În mod corespunzător, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 1/2022 din 31 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 24 martie 2022 (par. 65-66). Consecutiv acestor statuări, Înalta Curte subliniază că își va limita analiza strict la criticile de nelegalitate îndreptate împotriva hotărârii recurate, circumscrise motivelor de casare invocate, evidențiind distincția de cele care se raportează la hotărârea arbitrală sau se referă la fondul litigiului, având în vedere modul parțial nesistematizat de redactare a memoriului de recurs, care cuprinde critici din ambele categorii menționate anterior. În cauză, recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Cu titlu preliminar, raportat la motivele acțiunii în anulare și a celor invocate prin cererea de recurs, se impune delimitarea întinderii criticilor aduse sentinței atacate, sens în care se constată că obiectul căii extraordinare de atac vizează exclusiv dezlegările date de prima instanță motivelor întemeiate pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., nu și a celor circumscrise literei g) a aceluiași articol, împotriva cărora nu s-au formulat critici, acestea din urmă dobândind caracter definitiv. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 din același cod. Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se răsfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. susține că prin modalitatea de soluționare a criticii întemeiate pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., referitoare la încălcarea de către tribunalul arbitral a principiilor contradictorialității și oralității, care nu a pus în discuția părților înscrisurile noi depuse de intimata-reclamantă pârâtă în procedura arbitrală, sentința atacată ar fi afectată, implicit, de același viciu de nelegalitate cauzat de nesocotirea dispozițiilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ. Verificând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că prima instanță a analizat temeinic dacă desfășurarea procesului în fața tribunalului arbitral a respectat dreptul la un proces echitabil al părților și cele două principii, reținând că asupra înscrisurilor depuse de reclamanta-pârâtă la 3 iulie 2024, pârâta-reclamantă și-a exprimat, în scris, punctul de vedere, fără a-i fi îngrădit dreptul de a formula inclusiv concluzii orale. Totodată, curtea de apel a mai reținut că încheierea de ședință din 27 iulie 2024 nu a făcut obiectul acțiunii în anulare și că respectarea principiului contradictorialității nu trebuie înțeleasă într-un mod excesiv de formalist, în condițiile în care, până la momentul pronunțării sentinței arbitrale, a mai existat un termen intermediar când partea și-ar fi putut expune nemulțumirile sale, iar înscrisurile de care s-a luat act la acel termen nu au constituit singurele probe avute în vedere de tribunalul arbitral. Înalta Curte, confirmând silogismul primei instanțe, constată că, prin sentința atacată, în mod corect s-a apreciat că tribunalul arbitral nu a încălcat principiile reglementate de art. 14 și art. 15 C. proc. civ., întrucât este fără echivoc faptul că recurenta-pârâtă-reclamantă a beneficiat și uzat de toate garanțiile pentru a-și exprima efectiv poziția procesuală cu privire la înscrisurile care au făcut parte din ansamblul probator, înțelegând, totodată, să nu își exercite dreptul de a contesta încheierea de ședință din 27 iulie 2024 pe calea acțiunii în anulare. Din perspectiva incidenței Legii nr. 266/2002, se impune o clarificare de ordin legislativ, în sensul că dispozițiile invocate în recurs sunt prevăzute de pct. B lit. h) al Titlului I denumit "Producerea semințelor" din Procedura privind cerințele specifice pentru producerea, certificarea și comercializarea semințelor de plante oleaginoase și pentru fibre în România din 16.03.2011, care constituie Anexa 1 la Ordinul nr. 59/2011 pentru aprobarea procedurilor privind cerințele specifice pentru producerea, certificarea și comercializarea semințelor de cereale, plante oleaginoase și pentru fibre și plante furajere în România. Sub acest aspect, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că normele evocate se aplică producătorilor de semințe, calitate exhibată de societatea B. S.R.L. în cadrul secțiunii dedicate identificării părților din contractul de asociere producere sămânță hibridă de porumb KWS - sezonul 2022, înregistrat sub nr. x din 15 martie 2022, intimata-reclamantă-pârâtă având calitatea de cultivator. De asemenea, în mod judicios a remarcat curtea de apel, și se confirmă inclusiv în recurs, că susținerile focalizate asupra înscrisurilor doveditoare ale unor împrejurări de fapt, constituie, în realitate, critici de netemeinicie, fiind plasate în mod corect în planul factual care excedează controlul de legalitate al hotărârii arbitrale în cadrul limitat de motivele acțiunii în anulare, dublat în această etapă de cel al specificului recursului. Nici decizia instanței supreme de care se prevalează autoarea recursului nu este aptă să infirme considerentele anterioare, ci dimpotrivă, paragraful extras din hotărârea invocată, privit mai curând în ansamblul motivării decât în mod izolat, sprijină concluzia la care a ajuns prima instanță și trebuie analizat în contextul situației concrete din speța respectivă. Astfel, din verificările efectuate în sistemul electronic de evidență a dosarelor al Înaltei Curți se observă că situația de fapt din dosarul nr. x/2010 este diferită de cea din prezenta cauză, în litigiul antemenționat constatându-se înlăturarea tuturor cererilor de probatorii, fără a exista o motivare propriu-zisă, dar și imposibilitatea obiectivă a recurentei de a combate, în orice mod, probele propuse de partea adversă, ipoteze care nu se verifică în pricina pendinte. Or, este de netăgăduit că pe parcursul desfășurării procedurii arbitrale recurenta-pârâtă-reclamantă și-a exercitat drepturile care îi sunt recunoscute, fiind asigurate condițiile respectării principiului contradictorialității, iar omisiunea sa de a combate oral înscrisurile nu este de natură a înfrânge nici principiul oralității. Suplimentar, exprimarea, în scris, a punctului de vedere, anterior termenului de judecată la care s-a luat act de înscrisurile depuse, alăturat existenței circumstanțelor de a expune oral pretinsul neajuns până la momentul pronunțării soluției asupra cererii de arbitrare, echivalează cu discutarea acestora. Prin urmare, prima critică este nefondată, urmând a fi înlăturată. Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a criticat sentința atacată, susținând că, prin considerentele reținute ca răspuns la motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prima instanță și-a fundamentat soluția pronunțată pe un raționament eronat; recurenta a apreciat astfel că dispozițiile art. 22 și ale art. 575 C. proc. civ. sunt aplicabile în procedura arbitrală, norme care au fost încălcate de tribunalul arbitral, prin lipsa sa de rol activ de a adresa întrebări martorului audiat. Nici această critică nu este fondată, urmând a fi respinsă, în considerarea celor ce succed. Lecturând sentința atacată, Înalta Curte constată că prima instanță a analizat această critică din două perspective convergente, reținând, pe de o parte, incidența dispozițiilor art. 541 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și că absența rolului activ în sarcina arbitrilor din principiile cuprinse în Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României nu contravine ordinii publice și/sau dispozițiilor imperative ale legii. A mai reținut curtea de apel că, și dacă s-ar aprecia că dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. sunt aplicabile în arbitraj, rolul activ al judecătorului este dublat de principiul disponibilității și trebuie armonizat cu obligațiile care revin părților, conform art. 10 C. proc. civ.. Totodată, analiza actelor de procedură din dosarul arbitral a relevat că tribunalul arbitral a adresat întrebări martorului audiat, precum și că reprezentantul convențional care asigura apărarea pârâtei-reclamante la acel termen avea posibilitatea de a-i adresa întrebări suplimentare. Analiza criticii impune, raportat la datele particulare ale speței, clarificarea chestiunii dacă arbitrii învestiți de părți cu soluționarea diferendului se supun aceleiași îndatoriri de a manifesta rol activ, similar judecătorilor în cazul sesizării pe calea dreptului comun în absența convenției arbitrale, și dacă, indiferent de existența sau nu a obligației de a proceda astfel, a existat această inițiativă a forului arbitral. Constatând calitatea considerentelor reținute de prima instanță, instanța de recurs le validează, reținând că, într-adevăr, rolul activ pe care trebuie să-l manifeste judecătorul nu trebuie înțeles ca o substituire totală în poziția procesuală a părților, până în punctul în care principiul disponibilității recunoscut acestora și obligațiile ce le revin pe parcursul desfășurării litigiului ar fi reduse până la suprimarea lor, deoarece nu acesta este scopul prefigurat de legiuitor atunci când a reglementat regulile care conferă părților un rol determinant în desfășurarea procesului civil. Chiar și făcând abstracție dacă o astfel de obligație îi incumba sau nu, din actele procedurale din dosarul arbitral, indicate în sentința atacată, rezultă conduita proactivă a tribunalului arbitral, care a manifestat rol activ în scopul aflării adevărului, adresând întrebări martorului audiat. Cu privire la cadrul legal și convențional incident în cauză, Înalta Curte reține, în completarea raționamentului primei instanțe, că dispozițiile art. 575 C. proc. civ., de care se prevalează recurenta, având denumirea marginală "Dispoziții generale", conțin, la alin. (1), o normă de trimitere la art. 576 ("Reguli de procedură aplicabile"), iar alin. (2) cuprinde sintagma "în mod corespunzător" în ceea ce privește aplicabilitatea principiilor fundamentale ale procesului civil, în speță prezentând interes rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 din același cod. Potrivit art. 576 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot stabili, în convenția arbitrală, regulile de procedură aplicabile arbitrajului sau îi pot împuternici pe arbitri să stabilească aceste reguli, care se completează, dacă este cazul, cu prevederile cărții a IV-a, denumită "Despre arbitraj", iar conform alin. (2) al aceluiași articol, când părțile recurg la arbitrajul instituționalizat, se aplică dispozițiile art. 619 alin. (3), potrivit căruia, dacă părțile nu au convenit altfel, se vor aplica regulile arbitrajului instituționalizat în vigoare la momentul sesizării acestuia. Prin clauza arbitrală inserată la art. 13.3 din cuprinsul contractului, părțile au convenit în mod expres înaintarea oricărei dispute Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, procedură care se va desfășura în conformitate cu Regulile de procedură arbitrală ale acestui for, aflate în vigoare. Așadar, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă-reclamantă, aceasta și-a asumat în mod neechivoc deducerea oricărei neînțelegeri juridice derivate din contractul încheiat cu intimata-reclamantă-pârâtă jurisdicției arbitrale instituționalizate, acceptând ab initio incidența regulilor de procedură ale forului ales. Conform art. 3 din Regulile de procedură arbitrală, în vigoare la data sesizării tribunalului arbitral, respectiv 10 octombrie 2023, principiile care guvernau procedura arbitrală erau buna-credință, celeritatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, contradictorialitatea, dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către un tribunal arbitral independent și imparțial, dreptul părților de a lua cunoștință de conținutul tuturor actelor dosarului, precum și confidențialitatea. Astfel, părțile au convenit asupra aplicării principiilor prevăzute de Regulile de procedură arbitrală, printre care nu se află îndatorirea arbitrilor de a avea rol activ. Mai mult, sintagma "în mod corespunzător" se interpretează în sensul că principiile fundamentale ale procesului civil nu se aplică tale quale în procedura arbitrală, aceasta fiind rațiunea tezei reglementate de art. 576 alin. (2) C. proc. civ., incidentă în cauză, ce face trimitere la art. 619 alin. (3), iar chiar și atunci când se aplică, regulile trebuie armonizate cu specificul arbitrajului. În concluzie, criticile aduse hotărârii atacate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu confirmă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. de către prima instanță, cu ocazia analizării acțiunii în anulare. Al doilea motiv de recurs invocat de către recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., presupune verificarea ipotezei dacă hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind susținută teza încălcării dispozițiilor art. 1.270 alin. (1) C. civ., subsumată, prin acțiunea în anulare, prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., apreciindu-se că prevederile contractuale au fost interpretate în mod greșit de către tribunalul arbitral. Răspunzând aceleiași critici, prima instanță a subliniat că motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. este unul de nelegalitate, reținând că, prin susținerile sale, pârâta-reclamantă tinde la verificarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât argumentele aduse vizează interpretarea unor clauze contractuale și aprecierea probelor. De asemenea, s-a reținut că prevederile art. 1.270 alin. (1) C. civ. nu sunt norme de ordine publică și nici nu pot fi considerate norme imperative în sensul avut în vedere de motivul acțiunii în anulare invocat. Consolidând argumentele curții de apel, Înalta Curte constată că libertatea părților de a contracta este recunoscută la nivel de principiu, conform art. 1.169 C. civ., acestea fiind libere să încheie orice contracte și să le determine conținutul, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri. Odată întrunit acordul de voințe al părților, potrivit art. 1.166 C. civ., contractul dobândește forță obligatorie, conform art. 1.270 alin. (1) C. civ., dar nu se identifică cu un act normativ. Prin urmare, drepturile și obligațiile agreate de părți, care alcătuiesc conținutul contractului, constituie expresia unor interese particulare, pe care fiecare parte urmărește să și le protejeze cât mai eficient, fără a conferi normei evocate caracter imperativ. Prin urmare, în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că art. 1.270 alin. (1) C. civ. nu este o normă de ordine publică și nici nu poate fi considerată una imperativă, cu consecința respingerii acțiunii în anulare întemeiate pe motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care se referă în mod expres la norme imperative ale legii, iar nu la cele dispozitive. Conchizând, Înalta Curte constată că prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. au fost în mod judicios aplicate de către curtea de apel, iar hotărârea pronunțată de aceasta nu este afectată de niciun viciu de legalitate prin prisma filtrului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză. Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2/2025 din 16 ianuarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.