Decizia nr. 630/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată, formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a V-a civilă, la 20 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București (DGRFP Bucureși), Societatea Profesională Notarială B., notarul C., notarul D., Casa de Asigurări a Notarilor Publici, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, astfel: i). în principal, obligarea pârâtului Statul Român la plata următoarelor sume de bani, cu titlu de prejudiciu: • suma de 2.155,05 RON, cu titlu de dobânda legală pentru perioada 05.04.2016 - 20.06.2016 calculată la debitul principal de 44.000 USD, la care a fost pârâtul obligat prin hotărâre definitivă; • suma de 39.372 RON, ce urmează a fi actualizată cu rata indicelui de inflație și cu dobânda legală de la data virării sumei către pârât și până la data restituirii efective; • suma de 20.628 RON, ce urmează a fi actualizată cu rata indicelui de inflație și cu dobânda legală de la data virării sumei către pârât și până la data restituirii efective; • suma de 100.000 USD, în echivalent RON la data plății, actualizată cu dobânda legală până la data plății efective;

• suma de 33.000 euro, în echivalent RON la data plății, actualizată cu dobânda legală până la data plății efective, cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință asupra bunului promis spre vânzare prin antecontract; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată; ii).

în subsidiar, obligarea pârâtului Statului Român, prin MFP, la plata următoarelor sume de bani, cu titlu de prejudiciu: • suma de 2.155,05 RON, cu titlu de dobânda legală pentru perioada 05.04.2016 - 20.06.2016 calculată la debitul principal de 44.000 USD la care a fost obligat pârâtul prin hotărâre definitivă; • suma de 39,372 RON, ce urmează a fi actualizată cu rata indicelui de inflație și cu dobânda legală de la data virării sumei către pârât și până la data restituirii efective; • suma de 20.628 RON, ce urmează a fi actualizată cu rata indicelui de inflație și cu dobânda legală de la data virării sumei către pârât și până la data restituirii efective; obligarea, în solidar, a pârâților C., D., Societatea Profesională Notarială B. și Casa de Asigurări a Notarilor Publici la plata sumei de 100.000 USD, la echivalentul în RON la data plății, actualizată cu dobânda legală până la data plății efective, cu titlu de prejudiciu generat de fapta delictuală civilă arătată în cuprinsul acțiunii; obligarea, în solidar, a tuturor pârâților la plata sumei de 33.000 euro, în echivalent RON la data plății, actualizată cu dobânda legală până la data plății efective, cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință asupra bunului promis spre vânzare prin antecontract; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință de la 17.09.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 107 alin. (1) și (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 2015, dosarul cauzei a fost înaintat completului Fond 2 din cadrul secției a III-a civilă a Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secției a III-a civilă, Fond 2, sub nr. x/2020*.

La 8 iunie 2021, reclamantul a formulat și depus la dosar cerere modificatoare a cererii sale inițiale, prin care a arătat că înțelege să-și modifice cadrul procesual pasiv, în sensul că dorește să se judece, exclusiv, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța: i). în principal: să se dispună obligarea pârâtului Statul Român să plătească următoarele sume, cu titlu de prejudiciu: suma de 44.000 USD la cursul zilei la data plății; suma de 29.890,73 RON, cu titlu de dobânda legală pentru perioada 10.02.2016 -23.11.2018, reprezentând actualizarea sumei de 44.000 USD; suma de 47.262,41 RON, reprezentând calculul cauțiunii pierdute de autorul său ca fals adjudecatar împreună cu actualizarea; suma de 24.175,69 RON, reprezentând suma actualizată a executării silite, pe care a făcut-o Statul Român împotriva autorului său în dosarul x/2016; suma de 100.000 USD, echivalent în RON la data plății, actualizată cu dobânda legală până la data plății efective; suma de 36.000 euro, echivalent în RON la data plății, actualizată cu dobânda legală până la data plății efective, cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință asupra bunului promis spre vânzare prin antecontract; cu plata cheltuielilor de judecată.

ii). în subsidiar: să se constate culpa pârâtului Statul Român, obligându-l la plata sumei de 100.000 USD, echivalent în RON la data plății, actualizată cu dobânda legală până la data plății efective, cu titlu de prejudiciu generat de fapta delictuală civilă arătată în cuprinsul acțiunii; să se constate culpa pârâtului Statul Român, obligându-1 la plata sumei de 36.000 euro, echivalent în RON la data plății, actualizată cu dobânda legală până la data plății efective, cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință asupra bunului promis spre vânzare prin antecontract; să se stabilească prin expertize cuantumul pierderilor prin nefolosința bunului de la adjudecarea lui de către autorul său și până la momentul introducerii acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1744 din 15 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prima instanță a respins excepția inadmisibilității cererii privind contravaloarea lipsei de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive privind suma de 100.000 USD, ca neîntemeiate; a admis excepția prescripției pretenției privind suma de 100.000 USD și dobândă legală și a respins pretenția ca fiind prescrisă; a respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate. Prin decizia civilă nr. 540 A din 10 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului. Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc.

civ., prin care a susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns argumentelor prezentate prin notele scrise prin care a evidențiat posibila nulitate absolută sau relativă a certificatului de vacanță succesorală. De asemenea, arată că înscrisurile de la dosar dovedesc culpa efectivă a pârâtului în tratarea problemei rezoluțiunii și, pe cale de consecință, răspunderea delictuală a acestuia. Tot actele de la dosar dovedesc aplicarea greșită a prevederilor art. 1522-1523 din C. civ., art. 2537 pct. 4 din C. civ. și art. 2528 alin. (1) din C. civ., cu referire la punerea în întârziere și efectul întreruperii prescripției, momentul de la care curge prescripția și dovezile din care rezultă recunoașterea tacită din partea pârâtului.

Astfel, instanța de apel nu a dat valoare și nu a menționat elementele care întrerup termenul de prescripție, respectiv curgerea acestuia, ceea ce reprezintă o aplicare greșită a dreptului material cu privire la înscrierea datoriei de 100.000 de dolari. La termenul din 26 martie 2026, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocată din oficiu. 2. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte va anula recursul, pentru următoarele considerente de drept: Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc.

civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite.

Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În cauză, se constată că, deși în memoriul de recurs s-au indicat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., totuși acestea au fost invocate în mod formal, din moment ce recurentul-reclamant nu a dezvoltat argumente prin care să demonstreze incidența acestor motive de casare.

Pe de o parte, criticile invocate nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din moment ce recurentul-reclamant nu argumentează nemotivarea hotărârii recurate sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei recurate, ci este nemulțumit, în mod generic, de modalitatea în care instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune și fondul cauzei, raportat la situația de fapt reținută în urma coroborării mijloacelor de probă. Deși invocă motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant se raportează, cu precădere, la modalitatea în care instanța de apel a stabilit care este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față, în raport cu situația de fapt și analiza probelor administrate în cauză, cu toate că art. 264 alin. (2) din C. proc.

civ. consacră libertatea pe care o are instanța în a aprecia asupra forței probante a dovezilor. Doar legalitatea probelor poate fi cenzurată în recurs, nu și modalitatea în care acestea au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință, din moment ce instanța de recurs nu are competența legală de a reinterpreta mijloacele de probă. Mai mult, criticile recurentului-pârât ignoră raționamentul logico-juridic al instanței de apel, potrivit căruia, prin prisma dispozițiilor art. 2.528 alin. (1) din C. civ., au fost considerate ca fiind legale concluziile primei instanțe în sensul că "cel mai târziu de la data de 09.12.2014 a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru dreptul la acțiune în răspunderea pentru fapta ilicită proprie, în sensul dispozițiilor art. 2528 alin. (1) din C. civ..

Aceasta este data la care Statul Român prin MFP-DGRFP București și-a exprimat neechivoc opunerea la o eventuală rectificare a certificatului de vacanță succesorală, în sensul înscrierii diferenței de creanță de 100.000 dolari, pretinsă de autorul apelantului reclamant, E., afirmând că doar autoritatea judecătorească poate decide acest aspect, chiar dacă din respectiva adresă rezultă că aceasta a fost transmisă biroului notarial B., iar nu direct cedentului E.. Așadar, acest termen de 3 ani s-a împlinit la data de 09.12.2017, or acțiunea de față a fost introdusă la data de 20.05.2020." În continuare, instanța de apel a analizat și a răspuns susținerilor reclamantului din cererea sa de apel, cu privire la chestiunea efectului întreruptiv de prescripție, în intervalul 09.12.2014-09.12.2017, în raport de dispozițiile art. 2537 pct. 1-2, art. 2538 alin. (1)-(2) și art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Totodată, cu privire la restul pretențiilor respinse de prima instanță, ca neîntemeiate, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, complinind motivarea acesteia, în sensul în care a reținut, în privința sumei de 44.000 dolari cu dobânda legală/actualizare, faptul că "față de întreaga situația de fapt expusă de apelantul-reclamant în cauza de față, cu trimiteri ample la suita de litigii derulate, la corespondența purtată cu biroul notarial, cu DGRFP București, toate privind efectele juridice ale antecontractului de vânzare cumpărare în discuție și recunoașterea diferenței de creanță de 100.000 dolari, Curtea nu poate reține vreo faptă/conduită ilicită a Statului român prin MFP - DGRFP București (sau a notarului instrumentator), cauzatoare a prejudiciului de 44.000 dolari, chiar în lipsa unei indicări exprese, clare, din partea apelantului, a acestei fapte ilicite.

Și aceasta pentru că, intimatul pârât Statul român prin MFP-DGRFP București (inclusiv notarul instrumentator) nu a (au) negat niciodată existența creanței în cuantum de 44.000 dolari, creanță înscrisă și în certificatul de vacanță succesorală (la pasivul succesoral), chiar a invitat autorul apelantului reclamant la valorificarea acestei creanțe în procedura execuțională a imobilului (adresa din 15.03.2015), nu a contestat-o nici în cadrul litigiului privind rezoluțiunea antecontractului, singurul aspect contestat de Statul român fiind efectele juridice ale celor două chitanțe olografe pentru existența diferenței de creanță de 100.000 dolari. (aspect pe care nici notarul instrumentator nu l-a calificat ca fiind o eroare materială de îndreptat în cuprinsul certificatului de vacanță).

În realitate, apelantul reclamant a pierdut dreptul la încasarea respectivei creanțe de 44.000 dolari ca efect al intervenirii prescripției dreptului material la acțiune, cum definitiv s-a tranșat în cadrul litigiului, obiect al dosarului nr. x/2016". Criticile invocate nu se circumscriu nici motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din moment ce recurentul-reclamant se raportează la elemente ale situației de fapt și care se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea recurentului de a cunoaște paguba și pe cel responsabil de producerea sa, ce nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs.

Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, instanța de apel a stabilit care este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față, apreciind că la data respectivă reclamantul putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, ea bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces.

Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurentul-reclamant în motivele lor de recurs, pentru a conchide, în final, în sensul aplicării greșite în cauză a dispozițiilor legale privitoare la prescripția extinctivă, astfel cum dorește acesta, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. În mod special, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunțarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea o consideră corectă și argumentarea discordanței acestei interpretări cu cea dată de instanța de apel, acest caz de casare nefiind incident atunci când se critică situația de fapt, prin raportare la modul de interpretare și coroborare a mijloacelor de probă.

Prin urmare, indicarea formală a motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. nu poate avea nicio relevanță, în condițiile în care recurentul-reclamant invocă doar critici prin care urmărește ca instanța de recurs să reevalueze situația de fapt stabilită de către instanța de apel. Simpla expunere a unor texte de lege și prezentarea unor aspecte de fapt, fără a fi arătate argumentele de drept care să conducă la concluzia nemotivării hotărârii recurate sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei recurate sau interpretării ori aplicării greșite a normelor legale, nu poate conduce la concluzia că recursul este motivat, în conformitate cu exigențele legale, astfel că devine aplicabilă sancțiunea nulității, prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc.

civ. Față de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată din oficiu, și va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 540 A din 10 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Definitivă. Pronunțată astăzi, 26 martie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.